În 2002, la 47 de ani, românul Preda Mihăilescu intră în lumea mică și selectă a matematicienilor tari ai lumii. El reușește să demonstreze în doar doi ani o dificilă conjectură matematică, veche de un veac și jumătate: conjectura lui Catalan. Pe atunci, Preda se afla de câțiva ani în Germania. 47 de ani este o vârstă considerată aproape târzie, pentru ca un matematician să poată obține un rezultat fundamental. Dar viața lui Preda a fost plină de spectaculoase întorsături. Astfel, el și-a schimbat radical destinul la doar 18 ani, când s-a hotărât să plece din țară și să se stabilească în Elveția. Să-și poată urma în voie, descătușat de apăsarea roșie - visele absolute, matematice. În Elveția, Preda urmează cursurile Universității ETH din Zürich și, la 42 de ani, devine doctor în matematici. În Germania, a fost cercetător la Paderborn, iar din 2005, este profesor la faimoasa Universitate din Göttingen (până în 1940, capitala mondială a matematicii), acolo unde, la 58 de ani, ocrotit de soția sa, Therese, și de fetița sa, Seraina, veșnic tânăr și sagace, Preda continuă să lucreze îndârjit pe tărâmul pasiunii lui, matematica, cu o abilitate în care gena familiei joacă un rol important. Spița românească a lui Preda este cu totul deosebită. S-a născut într-o familie de intelectuali de rasă, o adevărată dinastie a creierelor, pe trei generații. E o întâmplare rară să ai în familie un bunic academician, Vintilă M. Mihăilescu, geograf de renume, un tată profesor universitar, medic cardiolog, și un frate mai mare, antropologul Vintilă Mihăilescu, care a fost și director al Muzeului Țăranului Român. În ce mă privește, succesul internațional al lui Preda Mihăilescu a însemnat regăsirea, după 40 de ani, a unui prieten vechi, cu care fusesem coleg de bancă, în clasa de matematică a Liceului "Tudor Vianu" din București. Plimbările și discuțiile noastre înfocate și profunde purtate prin parcuri și munți (cu care îl deprinsese bunicul său, academicianul geograf) m-au urmărit ca niște amintiri luminoase și iuți, ani de zile, după ce Preda plecase din țară. Iar când ne-am reîntâlnit, așa de firesc ne-am purtat, de parcă ne despărțiseră patru zile, nu patruzeci de ani! Preda tocmai urma să fie distins cu titlul de profesor "honoris causa" al Universității din Cluj. Atunci ne-am hotărât să facem și acest interviu. Veți descoperi, stimați cititori, o personalitate exemplară a României. Un matematician cu credință în Dumnezeu și cu o cultură extinsă și profundă, un intelectual care iubește România cu un entuziasm nestins, transmis în familie, din generație în generație. Preda, prietenul meu greu de prins până la capăt în "ecuația" unui interviu. Căci a trăit într-o viață cât alții în șapte.
Paharul bunicului
- Dragă Preda, aș vrea să începem chiar cu începutul. Copilăria este decisivă în formarea unui creator. Să începem prin a evoca copilăria ta alături de bunicul tău, academicianul Vintilă Mihăilescu, de pildă. Îmi amintesc că l-am cunoscut atunci când tu l-ai invitat și ne-a vorbit nouă, elevilor, în clasă. Am petrecut atunci o oră savuroasă și plină de învățături.
- Bunicul meu a fost un personaj extraordinar! Trăind cu el în casă toată copilăria, am avut în el o oază din alte vremuri. Cu atât mai prețioasă cu cât, după câte știi și tu, noi am copilărit într-o perioadă stalinistă, în vremurile de bejenie ale anilor '50-'60. Dar apăsarea asta roșie a vremii nu o simțeam chiar așa tare în familie. Bunicul era un om dinainte de primul război mondial, iar caracterul lui era modelat altfel. La el, respectul față de om și firescul primau. Vedea toate relele vremii, dar li se putea opune cu o mare seninătate. Pentru că nu fusese inoculat de anii mult mai tumultuoși de după 1918, care îi puseseră, cumva, pe oameni în defensivă. Bunicul avea o sănătate spirituală deosebită: era încrezător în sine și în viață și era plin de voie bună; o încredere pe care și-a construit-o în timp. Și era tipul omului spiritualizat: mic de statură (1,60 m) și aproape orb (avea 20 de dioptrii la ochelari!), era foarte vioi la minte și la corp, foarte iute în toate. Anii '60 au fost și cei mai buni de după război pentru el. După ce fusese dat afară din Universitate și din Institutul de Geografie, înființat chiar de el, a fost apoi reabilitat și a redevenit pentru o vreme președintele Institutului și pe urmă consultant, într-o lume a geografilor în care pe aproape toți îi formase el, fuseseră doctoranzii lui. Dar, hai să-ți povestesc câteva snoave cu el. Odată, vine un geograf american în vizită câteva zile și merg toți, români și americani, o delegație întreagă, într-o excursie, câteva ore la munte, unde îi invitase bunicul. Ei, și ăsta, americanul, era un colos de 1,90 și era și cu 30 de ani mai tânăr decât bunicul meu, care avea 80. Și după câteva ore, vede americanul că bunicul meu i-o tot lua înainte în vreme ce el se strecura în urmă, gâfâind. A fost impresionat americanul: "N-am crezut că o să ajung vreodată să urc pe munte, eu geograf, și să mi-o ia înainte un om de 80 de ani!". Și tot cu americanul ăsta a mai fost o întâmplare în excursia aia. După atâta umblat pe munte, bunicul se gândea cum o să-și ospăteze oaspeții la coborâre, că nu avea nimic organizat. Dar a mers la cacealma: "Acum coborâm în sat și vom găsi un țăran și să vedeți dvs. ce mâncare bună o să fie, să vedeți cum mănâncă românii cu adevărat". Coboară ei în sat, și bunicul dă sfoară în țară - dacă e vreun țăran care să le dea binețe. Și pe loc se oferă o gospodină și începe să strige: "Da' poftiți, poftiți! Leană, Leană, vino iute, că ne-au venit rude din America!". Și au pus acolo, pe masă, bucate simple și gustoase, țărănești, și americanii au rămas tare încântați. Acestea erau instinctele profunde, de ospeție, ale românului. Ce să-ți mai povestesc? Când eram copil, bunicul meu, de două ori pe an, avea audiență la marele geograf Simion Mehedinți, care tocmai ieșise din închisoare. Mehedinți îi fusese profesor și, toată viața lui, bunicul i-a păstrat fotografia deasupra biroului. Și cum Mehedinți era ușor gurmand și mai trăia și în sărăcie, bunicul se ducea întotdeauna la el cu un salam de Sibiu. Probabil că după după 2-3 ore de discuții, în care își regenerau spațiul lor spiritual, Simion Mehedinți se va fi delectat și cu salamul de Sibiu al bunicului. Dar bunicul meu mai avea un obicei care mi-a fermecat copilăria: seara, își punea mereu un pahar cu apă, dacă îi va fi sete în timpul nopții. Și paharul ăla, pentru mine, era un deliciu! Din orice parte beai din el, apa avea un gust absolut, pur și fără seamăn. Și nu că mi se părea: apa din paharul bunicului avea o energie aparte! Așa că, în fiecare seară, înainte de culcare, eu mă duceam și îi beam apa. Dar bunicul nu se supăra niciodată. Se ducea și-și lua alta.
- Într-o familie umanistă, trei generații, tu ai fost primul care a sărit în așchia matematicii. Cum ți s-a întâmplat asta?
- A fost o chestiune de destin. Așa a fost să fiu, talentat la matematică. Îmi amintesc cum mă plimbam odată pe muntele Godeanu, când aveam doar patru ani. Și bunicul meu, nu știu cum, că el era zeflemist, zice: "Tu știi cât fac 3 x 4?". Și eu i-am răspuns pe loc. Intrigat, bunicul m-a pus să fac alte înmulțiri simple și tot așa, l-am intrigat că i-am răspuns pe loc. Încât Tabla lui Pitagora am memorat-o aproape peste noapte. Atunci, pe la patru ani, începusem să mă distrez cu înmulțiri cu două și trei cifre. Până când, în scurt timp, am devenit un monstru: toți ai mei erau speriați de abilitățile mele uluitoare și eu nu înțelegeam de ce. Iar asta m-a marcat, parcă eram un extraterestru, copilăria mea a fost foarte chinuită de chestia asta. Ajunsesem să fac tot felul de calcule complicate, din capul meu. Or, ce mi-aș fi dorit eu chiar și la vârsta aia fragedă era să stau de vorbă cu cineva care să-mi deschidă alte orizonturi matematice. Dar ai mei, umaniști, cum spui, nu aveau cum să-mi hrănească pofta asta. Ba, dimpotrivă: "Tu trebuie să știi cât știe un copil de patru ani sau de șapte ani" - mi se zicea. În plus, eram stângaci. Până la școală, desenam, pictam și scriam cu stânga. La grădinița particulară a d-nei Tătărăscu-Negroponte, unde m-au dat, scriam cu stânga dictări în franceză. În primii patru ani de școală n-am învățat nimic, decât să scriu cu dreapta. A fost un chin.
- Cum îți explici această adevărată dinastie a creierelor din familia ta?
- Poate că ea este una dintre cauzele pentru care am plecat eu din țară! Plecarea mea a fost cu foarte multe planuri care s-au suprapus. Oricum, ce am învățat de la ai mei a fost că ești dator față de darurile pe care ți le-a dat Dumnezeu. Dar și față de țară. Și, abia după ce am plecat, mi-am dat seama că țara pe care am învățat eu să o slujesc și să o iubesc era undeva înapoi, în timp, sau poate în viitor.
Trenul pentru Elveția
- Uite că am ajuns la momentul rupturii, al plecării tale din țară, la 18 ani. O plecare curajoasă, în plină adolescență...
- Nu cumva să crezi că am plecat ca să trăiesc mai bine. Nu. Chiar și azi, viața mea este mai săracă decât ar fi putut să fie dacă rămâneam aici, în România. Eu nu am avut niciodată o casă a mea, am stat mereu cu chirie și am muncit și 18 ore pe zi. Deci, nimic material nu pot să spun că am avut de câștigat, pentru că nu ăsta a fost scopul meu. Pur și simplu, într-o zi m-am suit în trenul spre Elveția, după ce ai mei rămăseseră amanet în țară și, în tren, m-am trezit brusc! Dorința mea de a împăca idealurile mele cu comunismul s-a evaporat pe loc, acolo, pe culoarul trenului. Și ții minte că noi eram încă adolescenți, când toate le trăiam mult mai intens. Și mai și crescuserăm și cu ideea că ești dator să faci ceva pentru țara asta. Așa că eu trăiam un conflict foarte profund; o senzație de fundătură. Și nu voi ști niciodată ce ar fi fost dacă m-aș fi întors atunci. Oricum, am simțit că a fost mâna lui Dumnezeu.
- Cum ai rezistat în primii ani în Elveția, la Zürich, așa tânăr și fraged?
- Am avut bursă și am și lucrat. Mai întâi am lucrat la gară, noaptea. Încărcam bagajele în cărucioare. Erau acolo italieni, turci, ba chiar și elvețieni.
- Numai așa nu mi te imaginam, când ne plimbam noi prin parcurile bucureștene!
- Eu aveam încredere în viață, poate moștenită de la bunicul, că mai întâi e greu, dar pe urmă reușești. Asta era schema mea mentală, încă de copil. Ea m-a făcut să rezist să dau la zăpadă, să lucrez în gară sau să fiu paznic de noapte. Dar de muncit, munceam în vacanțe. În timpul școlii nu mai lucram. Aveam o bursă de 500 de franci elvețieni. În anii '70, cu 500 de franci puteam să trăiesc și să pun și ceva deoparte, plus ce câștigam lucrând în vacanțe... Și mai era acolo și o doctoriță, colegă cu taică-meu, care-mi dădea o cameră de bone, la o mansardă. Îmi ajungeau ăia trei metri jumate-patru, mai ales că nu voia să-i plătesc. Dar am stat trei ani acolo. În ăia șapte metri pătrați, aveam un apartament întreg, aveam și o bucătărie, aveam în spate salonul de recepții. În primul an, făceam meditații cu elevii mai slabi de la școala mea. Erau fericiți să se pregătească la mine. Îi invitam, le ofeream spaghete, mi-am făcut și prieteni. În câteva zile, lumea din care venisem se schimbase complet. Acolo nimeni nu mai știa cine sunt, că bunicul era academician și tata, doctor. Și am simțit lucrul ăsta ca pe o mare eliberare. În Elveția am avut libertatea imensă de a nu trebui să răspund la niște așteptări care te ghidează și te fac prizonier. Așteptările unei familii de intelectuali cu tradiție. Dar, pentru libertatea de a lua totul de la zero, am plătit un preț imens: de la boală, până la bani și afectivitate. Tot! Dar am avut un anumit sentiment de renaștere când, după 20 de ani de viață în Occident, o vreme în care eram fericit dacă oamenii reușeau să pună toate literele din numele Mihăilescu în ordinea lor corectă, și nu improvizau înlocuindu-l (spre exemplu, cu Mihajlovic!), ei, bine, într-o bună zi, apare o carte în care eram citat eu, matematicianul, cu numele meu corect și cu căciula pe a. Atunci, abia, mi-am recăpătat identitatea.
- Să vorbim acum despre valoarea matematicii românești. În anii '70-'80, au plecat din țară 1500 de matematicieni străluciți. Academicieni, profesori universitari și cercetători români au întărit universitățile vestice. Cum a fost, de pildă, academicianul Ciprian Foiaș, unul dintre marii matematicieni români de până în 1989, care s-a stabilit în SUA. Ca să nu mai vorbim de românii care lucrează la Microsoft, în America, al căror talent mondial recunoscut derivă tot din matematică.
- Valoarea școlii matematice românești s-a văzut mai ales în decada 1990-2000 în care universitățile Europei și Americii s-au umplut cu sute de valoroși matematicieni români, mai ales tineri, produși de această școală. În Journal of the European Math Society a apărut chiar, la un moment dat, un apel scris de un profesor de la Warwick, cu rugămintea să se ajute menținerea acestei școli în România. Argumentația sa era simplă. Spunea că, anual, peste 20 din cei mai buni absolvenți ai facultății pleacă în lumea întreagă: "Închipuiți-vă că de la Oxford sau Cambridge ar pleca anual un număr similar de absolvenți, cei mai buni: cât timp ar mai putea aceste școli cu tradiție să își mențină calitatea?". Astăzi, încă avem o școală solidă de matematică, pe un loc fruntaș în Europa de est și de sud, probabil situată imediat după cea rusă. Nu îmi place să dau nume, căci în mod inevitabil voi lăsa în afară numeroși oameni cu renume similare. Voi enumera, totuși, câțiva din linia întâi a matematicii mondiale: Florian Pop, Tătaru, Burghelea, Voiculescu, Kleinerman, Ocneanu, Constantinescu.
- Despre învățământul matematic românesc ce poți spune? Ți-au folosit în Elveția cei 11-12 ani de învățătură de aici?
- Cam până în anul doi de facultate, am putut trăi pe spuza celor 11 ani de școală în România, am fost al doilea în școala cea mai bună din Zürich (era una singură). Sigur, vorbim de învățământul nostru din anii '70, în care manualele școlare erau scrise de cei mai buni matematicieni din universitate, iar materia era bogată. Deși eu nu sunt un produs al școlii românești - am terminat școala în Elveția, am studiat la ETH, deci am pierdut marile virtuți ale școlii românești - studiul bogat și dur, dar atât de inspirator, pe care am putut ulterior vedea că îl dăruia școala românească, mai ales cea de la București, era remarcabil. Asta nu înseamnă că ETH, o școală de elită, recunoscută în lume, ar fi proastă la matematică. Dar se învăța mai puțin și exista mai puțină emulație. Cred, deci, că școala românească, cel puțin începând cu generația noastră, a fost EXTRAORDINARĂ.
"Să spargem tunelul care ne separă de Dumnezeu!"
- Foarte mulți matematicieni sunt credincioși. Așa ești și tu. Cum explici asta?
- Sunt cel puțin două sute de ani de când procesul politic și cel cultural au eliminat, treptat, credința și Biserica din rolul de dătător de identitate cosmică (traduc cum pot termenul german de "Weltanschauung", la care mă refer, de fapt) - și locul a fost luat de o știință care începând cu butada "nu am avut nevoie (de Dumnezeu) ca axiomă" a devenit tot mai pronunțat atee. Ateismul a început și el ca o contracredință, avea valori de identitate și de contrapoziție față de unele abuzuri incontestabile ale Bisericii. După o sută de ani și, mai ales, experiența comunismului - dar nu numai - aceste iluzii s-au sfărâmat și ateismul nu a știut să pună nimic în loc, continuând, dimpotrivă, cu vădită oboseală, să joace rolul de distrugător de valori. La 20 de ani, am citit și recitit faimoasa "Why I am not a Christian" ("De ce nu sunt creștin") a lui Bertrand Russell, neputându-mi reveni din superficialitatea argumentelor. Crezusem că voi găsi un dialog patetic, cu absența lui Hristos din viața secolului XX, și am găsit o serie de locuri comune. Această carte m-a eliberat. Totuși, de aici și până la a afirma că sunt credincios este un drum lung. Mai modest, aș afirma că cel mai important lucru pe care poate un om să îl urmărească în viață este contopirea mistică: să spargem tunelul care ne separă de Dumnezeu.
Epilog
- Cât contează familia în viața ta de matematician, Preda Mihăilescu?
- Tu ce crezi? Familia există pentru că este o amplificare a ființei. Una complet diferită de amplificarea care este matematica. De aceea și fac matematică acasă, când soția și fiica mea, de obicei, dorm. Dar Seraina, crescând, devine curioasă de ce fac eu de fapt și, câteodată, au loc scene drăgălașe, în care se interpune când scriu la un articol sau citesc. Uneori pentru a cere atenția - ceea ce este mai simplu - alteori pentru că este într-adevăr curioasă ce fac. Și atunci încerc să îi arunc niște asociații care să fie inteligibile pentru ea, dar care să nu simplifice sau să denatureze prea mult adevărul. Uneori reușesc, și este foarte plăcut. Atunci parcă nu mai ai nevoie să și rezolvi problemele la care lucrezi, dacă fata ta simte despre ce este vorba. Aceleași chestiuni apar în varii probleme importante ale mele: cum îi explic viața din România și de ce eu am trăit în Elveția, plecând atât de tânăr. Și fata mea începe să înțeleagă. Astfel, viața familiei și viața matematicii, intersectându-se, mă pot duce oriunde. După care mă reîntorc în mine și în lucru.