Înviat din morţi, ca Hristos

- O singură vină aveau, iar asta se putea pedepsi cu moartea în orice clipă: erau români. Erau români mândri, sub ocupaţie horthystă. Nu le-au putut găsi nici o vină, dar nu de dovezi aveau ei nevoie ca să ucidă. I-au împuşcat mişeleşte, unul câte unul, în ultima noapte, înainte să fugă din calea trupelor româneşti de eliberare a Ardealului. Un singur om a supravieţuit masacrului: părintele Augustin Pop, de pe Valea Bârgăului. Împuşcat în cap, s-a ridicat din groapă, ca să fie, peste ani, martor şi mărturisitor al micimii omeneşti şi al măreţiei lui Dumnezeu -

"Nu ti tieme, că-i scăpa!"

"Itt van!" ("Aici!", n.r.), a răcnit, în ungureşte, ofiţerul din dreapta sa, când au ajuns la capătul râpei săpate proaspăt într-un mal de deal din Prundu Bâr­găului. Soldatul care mărşăluia în faţă s-a retras, mili­tăreşte, în stânga. Osânditul s-a întors spre dreap­ta, căutând, parcă, să mai întâlnească o dată, în noaptea oarbă de octombrie, privirea de călău a ofiţerului horthyst. Nu a mai apucat. Plutonierul care-l escorta din spate l-a îm­puşcat în cap pe tânărul preot Augustin Pop. O izbitură puternică în ceafă, apoi o amorţeală fierbinte i-a cuprins faţa. Totul a amuţit. A tăcut şi îngerul care, pe tot drumul dinspre carceră spre locul execuţiei, îi şop­tise într-una: "Nu ti tieme, că-i scăpa!". O clipită s-a mai putut ţine pe picioare. O clipă în care toată viaţa i-a trecut, de la sfâr­şit spre început, prin faţa ochilor, larg des­chişi către moarte. O clipă în care a auzit, din nou, vocea îngerului, şoptindu-i că va scăpa. O vestire ca un abur de har: "Nu ti tieme, că-i scăpa...". Trăise groaza că-l vor împuşca şi-l vor ascunde, de nu-l va mai găsi nimeni să-i pună o cruce la căpătâi. Îi vedea, aievea, pe ceilalţi tovarăşi de sufe­rinţă, închişi în pivniţa crâşmei din Prundu Bârgăului, oameni nevinovaţi, care nu bă­nu­iau ce soartă îi aşteaptă. Revedea lunile lungi de hărţuială de după august '44, zilele de arest şi nopţile de interogatoriu care nu se mai terminau. Îşi amintea de consătenii umiliţi fără motiv de ofiţerii horthyşti. Retrăia cumplita spaimă a românilor, când aflaseră de cedarea Ardealului de Nord, în '40. Îi vedea pe ţărani, strânşi în mijlocul sa­tului, căutând la el, la bunul părinte Augustin Pop, cuvinte de îmbărbătare. Le spusese atunci să fie tari şi să nu se lase călcaţi în picioare. Şi-i amintea, apoi, pe toţi, mai tineri, înainte de război, când lu­mea era lume. Cu cât drag îi treceau cu toţii pragul bisericii şi cu cât drag le trecea el pragul caselor, ca să-i binecuvânteze... O vedea pe mândra sa preoteasă, atât de fru­moasă şi de galantă, în poza din ziua nunţii! Se vedea pe el însuşi, proaspăt absolvent de Teologie, preotul a cărui voce sonoră im­pre­sionase auditoriul, pe scena teatrului din Sibiu... Apoi, atâţia şi atâţia oameni dragi i se perindau prin faţă, tot mai repede, tot mai repede, până când, deo­dată, o lumină orbitoare a pus stăpânire pe toată făp­tura sa. Ge­nun­chii i s-au înmuiat, mâinile i-au slăbit, şi-a scăpat pe jos bocceluţa cu merinde cu care plecase de acasă în arest şi s-a prăbuşit pe marginea prăpastiei, într-o baltă de sânge. Preotul Augustin Pop era primul dintr-un lot de şapte săteni de pe Valea Bârgaielor care aveau să fie duşi la moarte de horthyşti, în blestemata noapte de 10 spre 11 octombrie 1944, cu doar o zi înainte de retragerea trupelor de ocupaţie în faţa ofensivei ruso-române de eliberare a Transilvaniei de Nord...

Lista neagră

Noaptea aceasta rece şi ploioasă de 10 spre 11 octombrie 1944 era ultima într-un lung şir de suferinţe pentru ardeleni. De mai bine de 4 ani, de la cedarea Ardealului de Nord, pe 31 august 1940, peste două milioane şi jumătate de români trăiau sub teroarea regimului lui Horthy Miklos. Zeci de mii de expulzări, zeci de mii de oameni tri­mişi pe frontul rusesc în "campanii de muncă forţa­tă", plus un întreg sistem de teroare organizat la nivelul fiecărui sat sau oraş din Transilvania. "Liste ne­gre" circulau încă din pri­mele zile prin birourile oficialilor horthyşti, "liste negre" se întocmeau la colţ de stradă, "liste negre" se încropeau, pe şerveţele sau pe margini de ziare, prin crâşme, la colţ de masă. Orice român mai mândru ori mai înstărit putea ajunge, fără nici o vină, pe "lista nea­gră". Era de ajuns să te duşmănească cineva şi să te pârască autorităţilor. Iar fruntaşii românilor, preoţii, oamenii cu şcoală sau cu bani, învăţătorii erau din oficiu pe "listele negre". Ştiind ce-i aşteaptă, mulţi, mai ales dintre cei tineri, au fugit chiar atunci, în '40, după Diktat, în teritoriile româneşti libere şi s-au înrolat, în mare grabă, în armata română, dornici să pună umărul, când avea să vină ceasul, la recucerirea Transilvaniei de Nord. Alţii şi-au abandonat gospo­dă­riile şi s-au refugiat prin munţi, în încercarea disperată de a se pune la adăpost de şicanele autorităţilor. Zi după zi, situaţia românilor era tot mai grea. Erau eva­cuaţi din casele lor, erau maltrataţi fără motiv, erau jefuiţi, bisericile le erau distruse, meseriaşilor nu li se mai dădeau autorizaţii de funcţionare, li se bloca po­sibilitatea de a-şi mai procura materiale, oamenii obiş­nuiţi erau daţi afară, în masă, din slujbe. Umilinţele merseseră până într-acolo încât tineri români erau înhămaţi la jug, în locul boilor, şi puşi să are pămân­turile...
În faţa tuturor acestor nedreptăţi cotidiene, românii nu puteau rămâne pasivi. Îşi impu­seseră să reziste orice ar fi şi să folosească orice prilej pentru a denunţa nelegiuirile. Din­tre oamenii aceştia curajoşi era şi preotul Au­gustin Pop din Mijlocenii Bârgăului. Un om cu mare credinţă în Dumnezeu şi, mai cu sea­mă, un om atent la suferinţele enoriaşilor săi. Deşi era bun vorbitor de maghiară şi era folo­sit adesea de autorităţile din sat pentru reali­zarea diferitelor formalităţi birocratice, preo­tul Pop nu era văzut cu ochi buni de noii man­datari din zona Bârgăului, care înţelegeau pu­te­rea mare a părintelui în a-i mobiliza pe oa­meni şi în a le ţine trează speranţa unui viitor mai bun. L-au avertizat încă de la înce­put să aibă grijă mare ce predică în faţa alta­rului, pentru că sunt cu ochii pe el şi orice cu­vânt îi poate aduce condamnarea la moarte!

Cei şapte care au sfidat teroarea

Vestea denunţării Diktatului de la Viena, după 23 august 1944, şi a începerii campaniei pentru recuce­rirea Ardealului de Nord a turnat gaz pe foc în zonele controlate de trupele lui Horthy. Regimului de teroare programată i-a luat locul haosul urii generalizate, patima rău­lui făcut de dragul răului. Cu cât trupele ru­seşti şi româneşti se apropiau mai mult de Pasul Tihuţa, cu atât mai greu le era românilor de pe Bârgaie. La începutul lui octombrie 1944, mai mulţi bărbaţi sunt ridicaţi de jan­dar­mii horthyşti, fără nici o explicaţie, şi în­carceraţi la Bistriţa, în condiţii inumane. "Mai întâi sunt bătuţi, fără să fie întrebaţi nimic, fără să li se notifice vreo vină. Apoi încep să curgă ameninţările. «Veţi fi spânzuraţi de limbă dacă nu mărturisiţi cine vă sunt conducătorii şi care dintre voi sunt spioni ai statului român». Spioni? Ce era de spionat, când o lume întreagă ştia, ăsta nu era un secret, că peste tot, în Ardealul de nord-vest, domnea teroarea şi bunul plac, că ocupanţii nu mai ştiau ce să inventeze pentru a demonstra fermitatea şi siguranţa de mână forte a unui stat agresor", poves­teşte istoricul şi jurnalistul bistriţean Grigore Traian Pop, începutul unei poveşti ce avea să sfârşească dramatic peste numai câteva zile.
După mai bine de o săptămână de sechestru, într-o încăpere insalubră şi neaerisită, flămânzi, murdari, obo­siţi şi maltrataţi, celor din grupul de la Prundu Bâr­găului li se dă drumul, fără a li se formula vreo acu­zaţie oficială. Printre cei eliberaţi se află Pavel Costea (72 de ani), mic comerciant, tată a zece copii, Leon Vlad (50 de ani), zidar, tată a şapte copii, Vasile Raţiu (41 de ani), croitor, tată a şase copii, Gheorghe Popan­dron (62 de ani), agricultor, tată a şase copii, Simion Rogină (48 de ani), muncitor forestier, tată a şase copii, tânăra Lucreţia Tanca (25 de ani) şi părintele Augustin Pop (43 de ani). Majoritatea fuseseră pârâţi la autorităţile ungureşti pentru că se plângeau de relele tratamente de care aveau parte românii după cedarea Ardealului, ori erau bănuiţi că întreţin legături cu cei fugiţi în munţi. Unii dintre ei, precum Vasile Raţiu sau Pavel Costea, erau oameni puternici în zonă, genul de români care nu se lăsau călcaţi în picioare nici în rup­tul capului. La fel ca şi părintele Pop, care fusese su­pus domiciliului forţat încă din 1940, cu toţii erau sub stricta observaţie a horthyştilor, bănuiţi că ar fi spioni români şi că ar agita lumea împotriva statului maghiar. Conştienţi de nevinovăţia lor şi de aberaţia arestului la care fuseseră supuşi, oamenii cer, imediat după elibe­rare, să fie duşi înapoi la Prundu Bârgăului cu camio­nul, aşa cum au fost aduşi. Înfuriaţi pe atitudinea dem­nă şi curajoasă a "agitatorilor români", comandanţii horthyşti decid, tacit, executarea acestora.

"Lege le trebuie? Lege le dăm! Legea noastră!"

Urcaţi în camion, suspecţii sunt puşi sub pază militară, deşi, oficial, li se spusese că sunt liberi. Pă­rintele Pop e lăsat să coboare la Mijlocenii Bârgăului, acolo unde era parohia sa, iar restul sunt duşi la Prun­du Bârgăului. Ajunşi lângă fostul hotel din centrul satu­lui, transformat în cazarmă de trupele lui Horthy, sătenii sunt preluaţi de militarii garnizoanei din loca­litate şi, sub pretextul că urmează să li se scrie certi­ficatele de punere în libertate, sunt, de fapt, arestaţi din nou. Preotul Augustin Pop este adus şi el, laolaltă cu ceilalţi. Era la a şasea arestare de la cedarea Ardea­lului! A doua zi după reîncarcerare, grupul celor şapte e vizitat de tânăra Eugenia Rogină, fiica lui Simion Rogină, unul dintre arestaţi. Sedus, probabil, de fru­mu­seţea fetei, soldatul ungur care-i păzea pe ostatici îi spune fetei că se pregăteşte asasinarea grabnică a tuturor arestaţilor şi o sfătuieşte să-i îndrume să eva­deze peste noapte. Se oferă să-i însoţească el însuşi, deghizat în haine civile, căci nu voia să fie parte la masacrul ce se punea la cale. Arestaţii refuză însă, pentru că se ştiau nevinovaţi, iar fuga ar fi în­semnat, credeau ei, confirmarea vreunei vino­văţii. Apoi se temeau să nu fie vreo cap­cană întinsă de horthyşti, prin care să-şi justi­fice intenţiile de a-i lichida, tocmai sub pre­textul evadării. Aveau să-şi dea repede seama că san­tinela maghiară fusese omenoasă şi cin­stită. Chiar a doua zi, pe 9 octombrie, cei şapte sunt luaţi sub escortă şi scoşi din sat, chipurile, să fie duşi la muncă, să-şi răscumpere mân­carea pe care o mâncau şi apa pe care o beau în arest. Horthyştii plănuiseră să-i ducă într-o pădure, departe de ochii lumii, şi să-i execute acolo. Numai că oamenii rămaşi în sat, femeile şi copiii, mai cu seamă, se iau după grupul con­damnaţilor şi zădărnicesc planurile solda­ţilor. "La întoarcerea în sat, mama le-a ieşit în cale. Avea cu ea, sărăcuţa, pe cei cinci copii şi era însărcinată cu mine, în trei luni! S-a strecurat până la tatăl meu, să-l strângă în braţe, moment în care santinelele au tăbărât pe ea. Au băgat baioneta între ea şi tata, ca să-i despartă", îmi povesteşte, cu lacrimi în ochi, Leon Raţiu, fiul pe atunci nenăscut al patriotului bistriţean Vasile Raţiu. O smulg pe Sabina, pe mama sa, o lovesc cu bestialitate şi o fugăresc până când aceasta reuşeşte să se ascundă. Abia atunci când apucă să-şi tragă sufletul, vede că bestiile îi străpunseseră un sân cu baioneta...
Forţaţi de săteni să se replieze, militarii decid să treacă la planul B. Aveau să-i uci­dă pe români unul câte unul, la adăpostul nopţii, profitând de starea de urgenţă de­clarată în zonă. În seara zilei următoare, un subofiţer intră în arest şi le spune că vor fi duşi, pe rând, la "ascultare", în faţa unei comisii germane. "Să spună drept" despre ce-or fi întrebaţi şi-apoi, gata, e liber fie­care să se ducă la casa lui!

Evadare din moarte

Primul chemat la "in­te­rogatoriu" e preotul Au­gus­tin Pop, din Mijlocenii Bârgăului. E dus într-o gră­dină, departe de ochii lumii. Urmează o execuţie sumară, fără drept de apel. Simplu, fără complicaţii: un glonte tras în cap, cu revolverul, de la 10 centi­metri.Victima cade într-o baltă de sânge. E buzună­rită rapid de puţinele lu­cruri personale pe care le avea asupra sa. I se ia pul­sul. "E mort, hai că mai avem şase, nu e timp!". E luat pe sus şi aruncat în fun­dul gropii comune, în mocirlă... Şocul căzăturii îl trezeşte însă din incon­şti­en­ţă pe împuşcat. Nu mu­rise. Îşi pipăie faţa năclăită de sânge şi tină, îşi strânge degetele unul câte unul, oscior cu oscior, şi înţele­ge, abia atunci, că nu e într-un delir, că nu are vreo viziune de dincolo de moar­te, ci că e viu! Ca prin minune, glonţul intrase pe sub urechea dreaptă şi ie­şise pe sub ochiul stâng, fără să atingă vreo zonă vitală! Preotul Augustin îşi aminteşte vocea şoptită a îngerului şi decide, cu ulti­mele puteri, să lupte pentru viaţa sa, să lupte pentru amintirea colegilor lui de suferinţă, care aveau să-i urmeze la execuţie. "Gă­sin­du-mă întreg, mi-am ri­dicat puţin capul şi am pri­vit în jos, să văd dacă sunt plecaţi călăii. Fiind întu­neric, un trunchi de măr m-a indus în eroare. Vedeam în el pe soldatul cu arma pe umăr. Un fior rece a trecut prin mine, la gândul că sunt păzit şi nu pot scăpa. M-am ridicat în picioare, mi-am şters cu mâna sân­gele închegat de pe faţă şi ochi, după care am plecat spre soldat, ca să fiu împuşcat a doua oară, măcar să scap de suferinţă. Ajungând în apropierea aşa-zisului soldat, am văzut realitatea: un trunchi de măr cu o creangă uscată în vârful lui. Starea mea sufletească s-a schimbat. Mi-am zis: sunt scă­pat", povesteşte părintele Augustin Pop, într-un raport predat autorităţilor bisericeşti superioare, în februarie 1945.
"M-am ridicat cu mari eforturi şi am fugit ca să nu îmi fie găsită urma. După o alergare de 100 de metri, printr-o grădină noroioasă, m-am oprit. M-am aşezat pe un răzor ca să mă odihnesc puţin, când, deodată, aud împuş­cături. Osânditul al doilea era în locul meu... M-am speriat. M-am ridicat şi am pornit înain­te, cu paşi slabi. Sângele îmi tot curgea vale, pe haine". Ajunge la un gard, pe care nu îl poate trece. Apoi cade într-un şanţ şi, vrând să iasă din el, se împiedică de un alt gard, de sârmă ghimpată, rănindu-se şi sfârtecându-şi hainele. Într-un târziu dă, pe o cărare, de o casă locuită de două femei. "Bunele femei în­dată m-au spălat de sânge, şi cu o pânză de cânepă m-au legat la cap, în nădejdea că acesta va înceta să mai curgă". Se as­cunde în şură, apoi în ieslea vitelor. Aco­lo, răpus de durere şi de emoţie, părintele Augustin Pop avea să audă cum erau ucişi, unul câte unul, ultimii lui tovarăşi de suferinţă din beciul crâşmei din Prundu Bârgăului. După ce îi execută pe toţi, jan­darmii unguri scotocesc prin tot satul după popa care se ridicase din groapă după ce fusese împuşcat în cap. Răvăşesc casele şi şurile oamenilor, dar se opresc chiar atunci când ajung în gardul curţii celor două femei care-l ascundeau pe preot. Îngerul de sub Vârful Heniului îl ocroteşte, încă o dată, pe părintele Au­gus­tin Pop!

Minunea

A doua zi dimineaţa, nu mai e ţipenie de horthyst pe Valea Bârgăului. Trupele româno-ruseşti stră­pun­seseră rezistenţa din Pasul Tihuţa. Părintele Pop le mărturiseşte tu­turor celor din Prund despre noaptea de coş­mar căreia îi supra­vie­ţuise. Se duce şi le arată oamenilor locul gropii co­mune, iar bâr­găoanii, în­groziţi de cele auzite, se apu­că imediat să-şi caute morţii. Părintele Au­gustin se duce apoi, pe propriile picioare, la ai lui, în Mij­loceni. Po­vestea popii care s-a trezit din mormânt, du­pă ce fusese împuş­cat în cap, ajunsese deja prin sa­tele din jur, iar lumea iese pe la porţi să vadă aievea marea minune dum­neze­iască. Cu toţii mul­ţumesc cerului şi se roagă pentru grab­nica însănătoşire a bu­nului părinte Augus­tin. Săptămâni bune bo­leşte preotul din Mij­locenii Bârgăului, până când infecţia dis­pare şi poate să-şi mişte maxilarul lovit de glonţ. Se tratează nu­mai cu leacurile bă­beşti cunoscute prin părţile Bârgaielor, iar de hrănit, se hrăneşte doar cu lapte ames­tecat cu miere. Un veritabil peleri­naj începe la căpătâiul lui, "prin minune Dumnezeiască supravieţuitor", cum avea să se semneze şi să se prezinte de atunci înainte Augustin Pop, aducând mulţumire Cerului, de fiecare dată când amintea de modesta sa persoană. Oa­meni din întreaga zonă vin să-l vadă pe părintele binecuvântat de Dumnezeu şi să se roage alături de el.
"Doamne, Cela ce prin puterea mi­nunilor Tale Dumnezeieşti, din şapte per­soane osândite la moarte singur pe mine m-ai scăpat la viaţă, trimite darul vindecărilor Tale asupra ranelor mele şi mă vindecă, spre a-Ţi cânta şi prea­mă­ri minunile Tale, în toată viaţa mea!", se roagă părintele, cu vocea lui sonoră, la prima slujbă pe care o ţine în bisericuţa din Mij­loceni, după drama din octombrie '44. Biserica e plină de oameni, e plină de emoţie, e plină de lumină. Oameni din şapte sate se adună, îmbrăcaţi ca de praz­nic împărătesc, în straie populare, aşa cum îi învăţa­seră mereu popa Augustin şi preoteasa Rafila. Părin­tele Pop e din nou în altar, după ce s-a întors din moar­te. Asta da, sărbătoare, pentru bârgăoani! În bise­rică, lumea plânge de câte ori părintele pomeneş­te, în timpul Liturghiei şi, apoi, al predicii, despre minunile lui Dumnezeu. Le vorbise mereu despre ele părintele Pop, dar acum el însuşi, predicând în faţa altarului, senin şi plin de viaţă, cum îl ştiau, el însuşi e marele miracol din viaţa lor...
"Comuniştii nu au văzut cu ochi buni puterea pe care părintele o avea în rândul oamenilor. Au interzis popularizarea poveştii sale şi l-au ameninţat, ca şi horthyştii, să aibă grijă ce vorbeşte. Abia după '60 şi ceva s-au mai îndreptat lucrurile, iar el a fost tratat ca un martir, cum şi era, de fapt", îmi povesteşte doamna Maria Holbură, care a locuit cu familia sa în gospodăria părintelui Pop, cel care i-a fost ca un bu­nic. Şi-l aminteşte ca pe un om bun şi de ispravă, căutat de enoriaşi şi pentru sfaturi practice, căci era un gospodar cum nu era altul pe Bârgaie, dar, mai ales, pentru îndrumări sufleteşti. Veneau de peste tot la el să se spovedească, veneau şi dădeau slujbe când aveau un necaz. Credeau în puterea mare a lui Au­gustin Pop, părintele pe care Dumnezeu, în mare mila lui, îl ţinuse în viaţă să le fie reazem şi încredere. Părintele îi primea şi îi asculta pe toţi, cu infinită răbdare, îşi aminteşte doamna Maria. Apoi îi con­ducea pe toţi până la poarta casei şi, până să se des­partă, se apropia de ei şi le şoptea: "Nu ti tieme, că-i scăpa!", cu vocea aceea caldă şi catifelată, ca un abur de har, a îngerului păzitor ce-l însoţise în noaptea masacrului din Prundu Bârgăului.

*

Victimele masacrului din Prundu Bârgăului au fost dezgropate a doua zi, la indicaţiile părintelui Augustin Pop. O fotografie păstrată de Pavel Costea, fiul martirului cu acelaşi nume, devoalează drama momentului, în cele mai dureroase detalii. O mamă veghează la căpătâiul fiului, o fiică plânge la pieptul străpuns de gloanţe al tatălui. Trupul Lucreţiei Tan­ca, cea mai frumoasă fată din Prundu Bârgăului, nu apa­re în poză. Oamenii povestesc, însă, despre dispe­rarea tatălui său adoptiv, când a găsit-o batjo­corită şi împuşcată de bestiile horthyste. Ajuns în sat la pa­tru zile de la masacrul în care a pierit tatăl său, tână­rul Pavel Costea, care avea 21 de ani pe atunci, a început, pe cont propriu, o investigaţie privind împre­jurările în care au fost împuşcaţi cei şapte mar­tiri ro­mâni. A strâns date, a vorbit cu oamenii din sat, a vorbit cu reprezentanţi ai nou-înfiinţatului Tri­bunal al Poporului. S-a dus pe banii lui până la Cluj, i-a ajutat cu bani şi pe alţii, ca să poată merge la proces şi să spună adevărul întreg al micimii ome­neşti că­reia îi căzu­seră victi­me oameni nevino­vaţi. Aşa a aflat că cel puţin trei dintre cei de pe "lista nea­gră" fuseseră tur­naţi autorităţilor de către poştăriţa din sat, Vo­kalek Maria, o fe­me­ie de o răutate inima­ginabilă. Nu doar că i-a turnat, dar a şi in­sistat să fie ucişi, pen­tru că sunt peri­culoşi!
Opt oameni au fost găsiţi vinovaţi pen­tru crimele de la Prundu Bârgăului, trei pentru crime de răz­boi, trei pentru com­pli­citate, iar soţii Vo­kalek, Maria şi Ioan, pentru instigare la crime de război, într-o decizie din 1946 a Tri­bunalului Cluj. Complicii au primit câte 25 de ani de mun­că silnică. Restul auprimit condam­na­re la moarte. Nici unul dintre vinovaţi nu era, însă, de găsit la acel moment. Ul­te­rior, la apel, pe­deap­sa Mariei Voka­lek avea să fie pre­schimbată la 2 ani de închisoare, se pare, la intervenţiile co­muniştilor maghiari pe lângă comu­niştii români. Nimeni nu ştie dacă mă­car această pedeapsă a fost execu­tată... Ce se ştie, însă, cu siguranţă, e că urmaşii familiei Voka­lek au trăit şi trăiesc liniştiţi în Româ­nia, unii ocu­pând funcţii importante, iar la finele anilor '90, au primit sume mari ca despăgubire, pentru averile abando­nate de familia lor când a fu­git, alături de trupele de ocupaţie, pen­tru a scăpa de răspunderea pentru ma­sacrul din 10 spre 11 octombrie 1944.

Imagini din arhivele doamnei Maria Holbură, ale domnilor Pavel Costea şi Leon Raţiu şi fotografii ale autorului.