"Nu ti tieme, că-i scăpa!"
"Itt van!" ("Aici!", n.r.), a răcnit, în ungurește, ofițerul din dreapta sa, când au ajuns la capătul râpei săpate proaspăt într-un mal de deal din Prundu Bârgăului. Soldatul care mărșăluia în față s-a retras, militărește, în stânga. Osânditul s-a întors spre dreapta, căutând, parcă, să mai întâlnească o dată, în noaptea oarbă de octombrie, privirea de călău a ofițerului horthyst. Nu a mai apucat. Plutonierul care-l escorta din spate l-a împușcat în cap pe tânărul preot Augustin Pop. O izbitură puternică în ceafă, apoi o amorțeală fierbinte i-a cuprins fața. Totul a amuțit. A tăcut și îngerul care, pe tot drumul dinspre carceră spre locul execuției, îi șoptise într-una: "Nu ti tieme, că-i scăpa!". O clipită s-a mai putut ține pe picioare. O clipă în care toată viața i-a trecut, de la sfârșit spre început, prin fața ochilor, larg deschiși către moarte. O clipă în care a auzit, din nou, vocea îngerului, șoptindu-i că va scăpa. O vestire ca un abur de har: "Nu ti tieme, că-i scăpa...". Trăise groaza că-l vor împușca și-l vor ascunde, de nu-l va mai găsi nimeni să-i pună o cruce la căpătâi. Îi vedea, aievea, pe ceilalți tovarăși de suferință, închiși în pivnița crâșmei din Prundu Bârgăului, oameni nevinovați, care nu bănuiau ce soartă îi așteaptă. Revedea lunile lungi de hărțuială de după august '44, zilele de arest și nopțile de interogatoriu care nu se mai terminau. Își amintea de consătenii umiliți fără motiv de ofițerii horthyști. Retrăia cumplita spaimă a românilor, când aflaseră de cedarea Ardealului de Nord, în '40. Îi vedea pe țărani, strânși în mijlocul satului, căutând la el, la bunul părinte Augustin Pop, cuvinte de îmbărbătare. Le spusese atunci să fie tari și să nu se lase călcați în picioare. Și-i amintea, apoi, pe toți, mai tineri, înainte de război, când lumea era lume. Cu cât drag îi treceau cu toții pragul bisericii și cu cât drag le trecea el pragul caselor, ca să-i binecuvânteze... O vedea pe mândra sa preoteasă, atât de frumoasă și de galantă, în poza din ziua nunții! Se vedea pe el însuși, proaspăt absolvent de Teologie, preotul a cărui voce sonoră impresionase auditoriul, pe scena teatrului din Sibiu... Apoi, atâția și atâția oameni dragi i se perindau prin față, tot mai repede, tot mai repede, până când, deodată, o lumină orbitoare a pus stăpânire pe toată făptura sa. Genunchii i s-au înmuiat, mâinile i-au slăbit, și-a scăpat pe jos bocceluța cu merinde cu care plecase de acasă în arest și s-a prăbușit pe marginea prăpastiei, într-o baltă de sânge. Preotul Augustin Pop era primul dintr-un lot de șapte săteni de pe Valea Bârgaielor care aveau să fie duși la moarte de horthyști, în blestemata noapte de 10 spre 11 octombrie 1944, cu doar o zi înainte de retragerea trupelor de ocupație în fața ofensivei ruso-române de eliberare a Transilvaniei de Nord...
Lista neagră
Noaptea aceasta rece și ploioasă de 10 spre 11 octombrie 1944 era ultima într-un lung șir de suferințe pentru ardeleni. De mai bine de 4 ani, de la cedarea Ardealului de Nord, pe 31 august 1940, peste două milioane și jumătate de români trăiau sub teroarea regimului lui Horthy Miklos. Zeci de mii de expulzări, zeci de mii de oameni trimiși pe frontul rusesc în "campanii de muncă forțată", plus un întreg sistem de teroare organizat la nivelul fiecărui sat sau oraș din Transilvania. "Liste negre" circulau încă din primele zile prin birourile oficialilor horthyști, "liste negre" se întocmeau la colț de stradă, "liste negre" se încropeau, pe șervețele sau pe margini de ziare, prin crâșme, la colț de masă. Orice român mai mândru ori mai înstărit putea ajunge, fără nici o vină, pe "lista neagră". Era de ajuns să te dușmănească cineva și să te pârască autorităților. Iar fruntașii românilor, preoții, oamenii cu școală sau cu bani, învățătorii erau din oficiu pe "listele negre". Știind ce-i așteaptă, mulți, mai ales dintre cei tineri, au fugit chiar atunci, în '40, după Diktat, în teritoriile românești libere și s-au înrolat, în mare grabă, în armata română, dornici să pună umărul, când avea să vină ceasul, la recucerirea Transilvaniei de Nord. Alții și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat prin munți, în încercarea disperată de a se pune la adăpost de șicanele autorităților. Zi după zi, situația românilor era tot mai grea. Erau evacuați din casele lor, erau maltratați fără motiv, erau jefuiți, bisericile le erau distruse, meseriașilor nu li se mai dădeau autorizații de funcționare, li se bloca posibilitatea de a-și mai procura materiale, oamenii obișnuiți erau dați afară, în masă, din slujbe. Umilințele merseseră până într-acolo încât tineri români erau înhămați la jug, în locul boilor, și puși să are pământurile...
În fața tuturor acestor nedreptăți cotidiene, românii nu puteau rămâne pasivi. Își impuseseră să reziste orice ar fi și să folosească orice prilej pentru a denunța nelegiuirile. Dintre oamenii aceștia curajoși era și preotul Augustin Pop din Mijlocenii Bârgăului. Un om cu mare credință în Dumnezeu și, mai cu seamă, un om atent la suferințele enoriașilor săi. Deși era bun vorbitor de maghiară și era folosit adesea de autoritățile din sat pentru realizarea diferitelor formalități birocratice, preotul Pop nu era văzut cu ochi buni de noii mandatari din zona Bârgăului, care înțelegeau puterea mare a părintelui în a-i mobiliza pe oameni și în a le ține trează speranța unui viitor mai bun. L-au avertizat încă de la început să aibă grijă mare ce predică în fața altarului, pentru că sunt cu ochii pe el și orice cuvânt îi poate aduce condamnarea la moarte!
Cei șapte care au sfidat teroarea
Vestea denunțării Diktatului de la Viena, după 23 august 1944, și a începerii campaniei pentru recucerirea Ardealului de Nord a turnat gaz pe foc în zonele controlate de trupele lui Horthy. Regimului de teroare programată i-a luat locul haosul urii generalizate, patima răului făcut de dragul răului. Cu cât trupele rusești și românești se apropiau mai mult de Pasul Tihuța, cu atât mai greu le era românilor de pe Bârgaie. La începutul lui octombrie 1944, mai mulți bărbați sunt ridicați de jandarmii horthyști, fără nici o explicație, și încarcerați la Bistrița, în condiții inumane. "Mai întâi sunt bătuți, fără să fie întrebați nimic, fără să li se notifice vreo vină. Apoi încep să curgă amenințările. «Veți fi spânzurați de limbă dacă nu mărturisiți cine vă sunt conducătorii și care dintre voi sunt spioni ai statului român». Spioni? Ce era de spionat, când o lume întreagă știa, ăsta nu era un secret, că peste tot, în Ardealul de nord-vest, domnea teroarea și bunul plac, că ocupanții nu mai știau ce să inventeze pentru a demonstra fermitatea și siguranța de mână forte a unui stat agresor", povestește istoricul și jurnalistul bistrițean Grigore Traian Pop, începutul unei povești ce avea să sfârșească dramatic peste numai câteva zile.
După mai bine de o săptămână de sechestru, într-o încăpere insalubră și neaerisită, flămânzi, murdari, obosiți și maltratați, celor din grupul de la Prundu Bârgăului li se dă drumul, fără a li se formula vreo acuzație oficială. Printre cei eliberați se află Pavel Costea (72 de ani), mic comerciant, tată a zece copii, Leon Vlad (50 de ani), zidar, tată a șapte copii, Vasile Rațiu (41 de ani), croitor, tată a șase copii, Gheorghe Popandron (62 de ani), agricultor, tată a șase copii, Simion Rogină (48 de ani), muncitor forestier, tată a șase copii, tânăra Lucreția Tanca (25 de ani) și părintele Augustin Pop (43 de ani). Majoritatea fuseseră pârâți la autoritățile ungurești pentru că se plângeau de relele tratamente de care aveau parte românii după cedarea Ardealului, ori erau bănuiți că întrețin legături cu cei fugiți în munți. Unii dintre ei, precum Vasile Rațiu sau Pavel Costea, erau oameni puternici în zonă, genul de români care nu se lăsau călcați în picioare nici în ruptul capului. La fel ca și părintele Pop, care fusese supus domiciliului forțat încă din 1940, cu toții erau sub stricta observație a horthyștilor, bănuiți că ar fi spioni români și că ar agita lumea împotriva statului maghiar. Conștienți de nevinovăția lor și de aberația arestului la care fuseseră supuși, oamenii cer, imediat după eliberare, să fie duși înapoi la Prundu Bârgăului cu camionul, așa cum au fost aduși. Înfuriați pe atitudinea demnă și curajoasă a "agitatorilor români", comandanții horthyști decid, tacit, executarea acestora.
"Lege le trebuie? Lege le dăm! Legea noastră!"
Urcați în camion, suspecții sunt puși sub pază militară, deși, oficial, li se spusese că sunt liberi. Părintele Pop e lăsat să coboare la Mijlocenii Bârgăului, acolo unde era parohia sa, iar restul sunt duși la Prundu Bârgăului. Ajunși lângă fostul hotel din centrul satului, transformat în cazarmă de trupele lui Horthy, sătenii sunt preluați de militarii garnizoanei din localitate și, sub pretextul că urmează să li se scrie certificatele de punere în libertate, sunt, de fapt, arestați din nou. Preotul Augustin Pop este adus și el, laolaltă cu ceilalți. Era la a șasea arestare de la cedarea Ardealului! A doua zi după reîncarcerare, grupul celor șapte e vizitat de tânăra Eugenia Rogină, fiica lui Simion Rogină, unul dintre arestați. Sedus, probabil, de frumusețea fetei, soldatul ungur care-i păzea pe ostatici îi spune fetei că se pregătește asasinarea grabnică a tuturor arestaților și o sfătuiește să-i îndrume să evadeze peste noapte. Se oferă să-i însoțească el însuși, deghizat în haine civile, căci nu voia să fie parte la masacrul ce se punea la cale. Arestații refuză însă, pentru că se știau nevinovați, iar fuga ar fi însemnat, credeau ei, confirmarea vreunei vinovății. Apoi se temeau să nu fie vreo capcană întinsă de horthyști, prin care să-și justifice intențiile de a-i lichida, tocmai sub pretextul evadării. Aveau să-și dea repede seama că santinela maghiară fusese omenoasă și cinstită. Chiar a doua zi, pe 9 octombrie, cei șapte sunt luați sub escortă și scoși din sat, chipurile, să fie duși la muncă, să-și răscumpere mâncarea pe care o mâncau și apa pe care o beau în arest. Horthyștii plănuiseră să-i ducă într-o pădure, departe de ochii lumii, și să-i execute acolo. Numai că oamenii rămași în sat, femeile și copiii, mai cu seamă, se iau după grupul condamnaților și zădărnicesc planurile soldaților. "La întoarcerea în sat, mama le-a ieșit în cale. Avea cu ea, sărăcuța, pe cei cinci copii și era însărcinată cu mine, în trei luni! S-a strecurat până la tatăl meu, să-l strângă în brațe, moment în care santinelele au tăbărât pe ea. Au băgat baioneta între ea și tata, ca să-i despartă", îmi povestește, cu lacrimi în ochi, Leon Rațiu, fiul pe atunci nenăscut al patriotului bistrițean Vasile Rațiu. O smulg pe Sabina, pe mama sa, o lovesc cu bestialitate și o fugăresc până când aceasta reușește să se ascundă. Abia atunci când apucă să-și tragă sufletul, vede că bestiile îi străpunseseră un sân cu baioneta...
Forțați de săteni să se replieze, militarii decid să treacă la planul B. Aveau să-i ucidă pe români unul câte unul, la adăpostul nopții, profitând de starea de urgență declarată în zonă. În seara zilei următoare, un subofițer intră în arest și le spune că vor fi duși, pe rând, la "ascultare", în fața unei comisii germane. "Să spună drept" despre ce-or fi întrebați și-apoi, gata, e liber fiecare să se ducă la casa lui!
Evadare din moarte
Primul chemat la "interogatoriu" e preotul Augustin Pop, din Mijlocenii Bârgăului. E dus într-o grădină, departe de ochii lumii. Urmează o execuție sumară, fără drept de apel. Simplu, fără complicații: un glonte tras în cap, cu revolverul, de la 10 centimetri.Victima cade într-o baltă de sânge. E buzunărită rapid de puținele lucruri personale pe care le avea asupra sa. I se ia pulsul. "E mort, hai că mai avem șase, nu e timp!". E luat pe sus și aruncat în fundul gropii comune, în mocirlă... Șocul căzăturii îl trezește însă din inconștiență pe împușcat. Nu murise. Își pipăie fața năclăită de sânge și tină, își strânge degetele unul câte unul, oscior cu oscior, și înțelege, abia atunci, că nu e într-un delir, că nu are vreo viziune de dincolo de moarte, ci că e viu! Ca prin minune, glonțul intrase pe sub urechea dreaptă și ieșise pe sub ochiul stâng, fără să atingă vreo zonă vitală! Preotul Augustin își amintește vocea șoptită a îngerului și decide, cu ultimele puteri, să lupte pentru viața sa, să lupte pentru amintirea colegilor lui de suferință, care aveau să-i urmeze la execuție. "Găsindu-mă întreg, mi-am ridicat puțin capul și am privit în jos, să văd dacă sunt plecați călăii. Fiind întuneric, un trunchi de măr m-a indus în eroare. Vedeam în el pe soldatul cu arma pe umăr. Un fior rece a trecut prin mine, la gândul că sunt păzit și nu pot scăpa. M-am ridicat în picioare, mi-am șters cu mâna sângele închegat de pe față și ochi, după care am plecat spre soldat, ca să fiu împușcat a doua oară, măcar să scap de suferință. Ajungând în apropierea așa-zisului soldat, am văzut realitatea: un trunchi de măr cu o creangă uscată în vârful lui. Starea mea sufletească s-a schimbat. Mi-am zis: sunt scăpat", povestește părintele Augustin Pop, într-un raport predat autorităților bisericești superioare, în februarie 1945.
"M-am ridicat cu mari eforturi și am fugit ca să nu îmi fie găsită urma. După o alergare de 100 de metri, printr-o grădină noroioasă, m-am oprit. M-am așezat pe un răzor ca să mă odihnesc puțin, când, deodată, aud împușcături. Osânditul al doilea era în locul meu... M-am speriat. M-am ridicat și am pornit înainte, cu pași slabi. Sângele îmi tot curgea vale, pe haine". Ajunge la un gard, pe care nu îl poate trece. Apoi cade într-un șanț și, vrând să iasă din el, se împiedică de un alt gard, de sârmă ghimpată, rănindu-se și sfârtecându-și hainele. Într-un târziu dă, pe o cărare, de o casă locuită de două femei. "Bunele femei îndată m-au spălat de sânge, și cu o pânză de cânepă m-au legat la cap, în nădejdea că acesta va înceta să mai curgă". Se ascunde în șură, apoi în ieslea vitelor. Acolo, răpus de durere și de emoție, părintele Augustin Pop avea să audă cum erau uciși, unul câte unul, ultimii lui tovarăși de suferință din beciul crâșmei din Prundu Bârgăului. După ce îi execută pe toți, jandarmii unguri scotocesc prin tot satul după popa care se ridicase din groapă după ce fusese împușcat în cap. Răvășesc casele și șurile oamenilor, dar se opresc chiar atunci când ajung în gardul curții celor două femei care-l ascundeau pe preot. Îngerul de sub Vârful Heniului îl ocrotește, încă o dată, pe părintele Augustin Pop!
Minunea
A doua zi dimineața, nu mai e țipenie de horthyst pe Valea Bârgăului. Trupele româno-rusești străpunseseră rezistența din Pasul Tihuța. Părintele Pop le mărturisește tuturor celor din Prund despre noaptea de coșmar căreia îi supraviețuise. Se duce și le arată oamenilor locul gropii comune, iar bârgăoanii, îngroziți de cele auzite, se apucă imediat să-și caute morții. Părintele Augustin se duce apoi, pe propriile picioare, la ai lui, în Mijloceni. Povestea popii care s-a trezit din mormânt, după ce fusese împușcat în cap, ajunsese deja prin satele din jur, iar lumea iese pe la porți să vadă aievea marea minune dumnezeiască. Cu toții mulțumesc cerului și se roagă pentru grabnica însănătoșire a bunului părinte Augustin. Săptămâni bune bolește preotul din Mijlocenii Bârgăului, până când infecția dispare și poate să-și miște maxilarul lovit de glonț. Se tratează numai cu leacurile băbești cunoscute prin părțile Bârgaielor, iar de hrănit, se hrănește doar cu lapte amestecat cu miere. Un veritabil pelerinaj începe la căpătâiul lui, "prin minune Dumnezeiască supraviețuitor", cum avea să se semneze și să se prezinte de atunci înainte Augustin Pop, aducând mulțumire Cerului, de fiecare dată când amintea de modesta sa persoană. Oameni din întreaga zonă vin să-l vadă pe părintele binecuvântat de Dumnezeu și să se roage alături de el.
"Doamne, Cela ce prin puterea minunilor Tale Dumnezeiești, din șapte persoane osândite la moarte singur pe mine m-ai scăpat la viață, trimite darul vindecărilor Tale asupra ranelor mele și mă vindecă, spre a-Ți cânta și preamări minunile Tale, în toată viața mea!", se roagă părintele, cu vocea lui sonoră, la prima slujbă pe care o ține în bisericuța din Mijloceni, după drama din octombrie '44. Biserica e plină de oameni, e plină de emoție, e plină de lumină. Oameni din șapte sate se adună, îmbrăcați ca de praznic împărătesc, în straie populare, așa cum îi învățaseră mereu popa Augustin și preoteasa Rafila. Părintele Pop e din nou în altar, după ce s-a întors din moarte. Asta da, sărbătoare, pentru bârgăoani! În biserică, lumea plânge de câte ori părintele pomenește, în timpul Liturghiei și, apoi, al predicii, despre minunile lui Dumnezeu. Le vorbise mereu despre ele părintele Pop, dar acum el însuși, predicând în fața altarului, senin și plin de viață, cum îl știau, el însuși e marele miracol din viața lor...
"Comuniștii nu au văzut cu ochi buni puterea pe care părintele o avea în rândul oamenilor. Au interzis popularizarea poveștii sale și l-au amenințat, ca și horthyștii, să aibă grijă ce vorbește. Abia după '60 și ceva s-au mai îndreptat lucrurile, iar el a fost tratat ca un martir, cum și era, de fapt", îmi povestește doamna Maria Holbură, care a locuit cu familia sa în gospodăria părintelui Pop, cel care i-a fost ca un bunic. Și-l amintește ca pe un om bun și de ispravă, căutat de enoriași și pentru sfaturi practice, căci era un gospodar cum nu era altul pe Bârgaie, dar, mai ales, pentru îndrumări sufletești. Veneau de peste tot la el să se spovedească, veneau și dădeau slujbe când aveau un necaz. Credeau în puterea mare a lui Augustin Pop, părintele pe care Dumnezeu, în mare mila lui, îl ținuse în viață să le fie reazem și încredere. Părintele îi primea și îi asculta pe toți, cu infinită răbdare, își amintește doamna Maria. Apoi îi conducea pe toți până la poarta casei și, până să se despartă, se apropia de ei și le șoptea: "Nu ti tieme, că-i scăpa!", cu vocea aceea caldă și catifelată, ca un abur de har, a îngerului păzitor ce-l însoțise în noaptea masacrului din Prundu Bârgăului.
*
Victimele masacrului din Prundu Bârgăului au fost dezgropate a doua zi, la indicațiile părintelui Augustin Pop. O fotografie păstrată de Pavel Costea, fiul martirului cu același nume, devoalează drama momentului, în cele mai dureroase detalii. O mamă veghează la căpătâiul fiului, o fiică plânge la pieptul străpuns de gloanțe al tatălui. Trupul Lucreției Tanca, cea mai frumoasă fată din Prundu Bârgăului, nu apare în poză. Oamenii povestesc, însă, despre disperarea tatălui său adoptiv, când a găsit-o batjocorită și împușcată de bestiile horthyste. Ajuns în sat la patru zile de la masacrul în care a pierit tatăl său, tânărul Pavel Costea, care avea 21 de ani pe atunci, a început, pe cont propriu, o investigație privind împrejurările în care au fost împușcați cei șapte martiri români. A strâns date, a vorbit cu oamenii din sat, a vorbit cu reprezentanți ai nou-înființatului Tribunal al Poporului. S-a dus pe banii lui până la Cluj, i-a ajutat cu bani și pe alții, ca să poată merge la proces și să spună adevărul întreg al micimii omenești căreia îi căzuseră victime oameni nevinovați. Așa a aflat că cel puțin trei dintre cei de pe "lista neagră" fuseseră turnați autorităților de către poștărița din sat, Vokalek Maria, o femeie de o răutate inimaginabilă. Nu doar că i-a turnat, dar a și insistat să fie uciși, pentru că sunt periculoși!
Opt oameni au fost găsiți vinovați pentru crimele de la Prundu Bârgăului, trei pentru crime de război, trei pentru complicitate, iar soții Vokalek, Maria și Ioan, pentru instigare la crime de război, într-o decizie din 1946 a Tribunalului Cluj. Complicii au primit câte 25 de ani de muncă silnică. Restul au primit condamnare la moarte. Nici unul dintre vinovați nu era, însă, de găsit la acel moment. Ulterior, la apel, pedeapsa Mariei Vokalek avea să fie preschimbată la 2 ani de închisoare, se pare, la intervențiile comuniștilor maghiari pe lângă comuniștii români. Nimeni nu știe dacă măcar această pedeapsă a fost executată... Ce se știe, însă, cu siguranță, e că urmașii familiei Vokalek au trăit și trăiesc liniștiți în România, unii ocupând funcții importante, iar la finele anilor '90, au primit sume mari ca despăgubire, pentru averile abandonate de familia lor când a fugit, alături de trupele de ocupație, pentru a scăpa de răspunderea pentru masacrul din 10 spre 11 octombrie 1944.
Imagini din arhivele doamnei Maria Holbură, ale domnilor Pavel Costea și Leon Rațiu și fotografii ale autorului.