Ghiveciul cu asparagus
Cele mai intense trăiri legate de primăvară se nasc în timpul pândei, când o aştept la fereastră, asemenea unui fotograf cu aparatul la ochi, pregătit să surprindă un eveniment; când ochii îmi sunt aţintiţi asupra copacilor din faţa ferestrei, în aşteptarea febrilă a magiei reînvierii naturii, atât de jinduită după apăsarea iernilor citadine, deprimante şi cenuşii. Aştept să înfrunzească arborii, să înceapă claca vrăbiuţelor guralive şi zbenguiala lor pe marginea băltoacelor formate de ploaie. În universul citadin de asfalt, beton şi inox, semnele primăverii sunt un lux.
Uneori, îmi înving comoditatea şi mă preumblu, chiar dacă frigul nu s-a molcomit, prin parcurile Ioanid şi Grădina Icoanei, ori în drum spre Schitul Darvari, pe străzi cu parfum de epocă stinsă: Dumbrava Roşie, Ion Movilă..., ori rătăcesc pe Alecu Russo, Mântuleasa, Spătarului, cu ochii aţintiţi spre curţile cu grădini, în căutarea bobocilor de pe ramurile magnoliilor gata să înflorească, a pâlcurilor de ghiocei, violete şi albăstrele, irişi sălbatici şi tufe de liliac. Şi, de fiecare dată când zăresc aceste semne miraculoase, tresar ca în faţa unei iubiri pe care o credeam pierdută.
Apoi, pe măsură ce mugurii copacilor se desfac, după ce plantele din parcuri şi din grădini renasc, tensiunea pândei dispare, lăsând loc bucuriei care cuprinde pe toată lumea: marea bucurie a Bucureştiului, cu primăvara prinsă lângă rever, un oraş "înveşmântat" în culori, plin de soare şi de lumină, împodobit de puzderia de buchete de flori vândute în pieţe şi la colţuri de străzi, răsfăţat de zâmbetele involte ale liceencelor şi de chipurile zâmbitoare ale trecătorilor. Dar, cu toată explozia vegetală a oraşului, în urmă cu câteva primăveri, mi s-a făcut un dor aprins, nestăvilit, de natura adevărată. De iarbă, de multă iarbă. Am sunat un prieten cu care merg adesea la pescuit şi l-am chemat să ieşim la o baltă ştiută, împresurată de pajişti, undeva pe Valea Argovei. Spre bucuria mea, a cedat într-o clipă şi, în mai puţin de o jumătate de oră, eram deja întins pe iarba abia ivită, îmbătat de mirosul pământului reavăn, cu ochii aţintiţi spre cerul împânzit de nori tineri, strălucitori. Nu pot descrie libertatea acelei zile de primăvară, trăită departe de oraş, starea de graţie care m-a copleşit. Nu pot. Unui poet i-ar fi lesne. Iar eu nu sunt.
Şi anul acesta, pornesc pânda de la început. Acasă, în oraş, în dreptul ferestrei deschise larg spre plopul şi teiul care altădată îşi propteau câteva ramuri pe geamul meu, aşteptând să îl deschid şi să le iau în braţe. Nu se va mai întâmpla aşa niciodată. Primăria a avut grijă "să coafeze" şi anul ăsta ultimii copaci din Bucureşti, tăindu-le nemilos ramurile, până la scoarţă. În dreptul ferestrei mele sunt doi invalizi. Doi pomi cu cioturi, un plop şi un tei, în care primăvara nu va mai veni niciodată.
Dar acum voi pleca. Nu, nu într-un mediu rustic, în natură, ci în... bucătărie, unde s-a produs o minune: în ghiveciul cu asparagus, a răsărit un lăstar. Când l-am observat, aseară, era doar de-o palmă, două... Acum s-a înălţat de-un cot. Şi tinde spre infinit.
DORIN MĂRAN
Eu aştept teii!
Mai întâi e doar o prezenţă. Ca o promisiune. Afară poate fi în continuare un cer morocănos, resturi de zăpadă înnegrită în şanţuri şi temperaturi joase, dar prezenţa despre care vorbesc nu mă înşeală niciodată. De obicei, de-a doua zi, văd că nu sunt singura care a simţit-o. Poate fi vorba despre un pardesiu roşu, purtat cu "atitudine" de o femeie tânără, despre un băiat proaspăt tuns, care poartă, stânjenit, un buchet de flori, sau poate fi vacarmul vocilor de copii care însufleţesc, dintr-o dată, un loc de joacă, în timp ce mamele lor (cele mai curajoase) abandonează cizmele, în favoarea pantofilor, semn că, pe lângă statutul de mamă, şi-l revendică şi pe cel de femeie cochetă... Aceasta este pentru mine uvertura. Ultimele ei acorduri se aştern peste crengile negre ale copacilor, pe care, peste noapte, apare un văl verzui. Culoarea mugurilor se sincronizează cu culoarea străzii, unde încep să apară hainele în nuanţe pastelate şi culorile tari, exilate pe parcursul iernii în fundul şifonierului. Fularele monocrome dispar, înocuite de eşarfe multicolore.
Momentul în care pot sta cu ferestrele deschise toată ziua este cel în care simt că începe, cu adevărat, magia primăverii. Este o magie care nu se adresează atât văzului şi auzului, cât mirosului. Pluteşte în aer o notă discretă, penetrantă, uşor ameţitoare, care contracarează până şi traficul intens al Capitalei. Ploaia de primăvară dezvoltă, şi ea, tema aromelor, adăugându-i uneori un fond de percuţie temperamental, presărat cu fulgere şi tunete, alteori doar darabana stropilor generoşi, la care orchestra copacilor răspunde printr-un verde saturat. Prefer primăverile ploioase celor uscate, venite cu un soare arogant, care ne privează de o trecere blândă între anotimpuri şi ne aruncă în astenia de primăvară. Ploile trebuie să fie însă adevărate ploi de primăvară, capricioase, nu prea lungi, în urma cărora cerul se clăteşte şi se arcuieşte mai sus, într-un albastru transparent.
Dar nimic nu se compară pentru mine, cu perioada de înflorire a teilor. Atunci primăvara şi-a atins apogeul şi cred că nici cel mai blazat dintre bucureşteni nu se poate sustrage acestui farmec. Poate nici nu va şti de ce îi vine mai uşor să zâmbească, de ce privirea îi devine mai visătoare sau de ce schimbă radioul de la maşină, de pe ştiri, pe muzică...
TANA ROŞCA
Starea de primăvară
Noi, artiştii care am apucat profesori mari şi buni, am învăţat că pentru a deveni profesionişti, trebuie, mai întâi, să ştim să ne "facem starea" de spectacol, să "intrăm în rol", să fim gata să apărem hotărâţi pe scenă, la o oră când alţii sting lumina în dormitor Majoritatea dintre dvs. intraţi în "starea de viaţă" încă de dimineaţă, când umpleţi bulevardele către locul de muncă, dar tare mi-e teamă că mulţi uitaţi să vă înfigeţi tocurile în zăpada albă şi îngheţată, spre a traversa ziua cu hotărâre şi cu speranţe, cu bucuria de a trăi.
Haideţi, prieteni, să ne pregătim de primăvară! Haideţi să ne facem "starea de primăvară" din puţină nădejde, din mult alb şi din foarte multă încăpăţânare de a izbândi! Încercăm? Deci: pe locuri...START! Bravooo!
CORINA CHIRIAC
Jerbe de lumini
Dacă cineva mi-ar oferi gratis, o excursie la capătul pământului, permiţându-mi să iau cu mine strictul necesar şi câteva amintiri, cu siguranţă că în cufărul călătoriei aş îndesa doar amintiri de primăvară
Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de copil răsfăţat, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde pe după deal, în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii.
Primăvara, mă bucur să stau pe o bancă în parc, să privesc iarba proaspăt vopsită şi să nu fac nimic. Mă bucur să ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum îmi umblă uşor prin păr, abandonându-mă cu totul contemplaţiei nostalgice şi fără obiect. Uneori mă suspectez că nu sunt Săgetător de pomană - zodie de foc, de contradicţii, de ţâşniri şi alinturi copilăreşti neaşteptate. Mă suspectez că am ceva de gâză sau de scarabeu în mine, aşa cum mă suspectez că, deloc întâmplător, îmi place să mă joc cu intensităţile solare ale amiezii, stârnind sub pleoapele închise steluţe multicolore şi jerbe jucăuşe de lumini.
Sub soarele de aprilie, mă trezesc la viaţă. Mă trezesc cu încetul, agitându-mi rând pe rând elitrele şi emoţiile vitale. Tot ce văd în jur mă tulbură într-un soi de tresalt şi bucurie liniştită. Este ceea ce bănuiesc că simt uneori călugării în contemplaţie. Este ceea ce caut în fiecare primăvară, singur, în chilia unei mânăstiri, la Crasna, de pildă, sau la schitul Locurele, unde ţin minte că am ajuns într-un început de aprilie şi l-am zărit pe ucenicul părintelui Adrian Făgeţeanu stând nemişcat şi scrijelind îndelung coaja unui mesteacăn. Mi-a fost ruşine să-l tulbur şi să-l întreb ce face. A trebuit să rămân un timp la schit, să respir acelaşi aer şi să rostesc aceleaşi rugăciuni, ca să-mi dau seama că acolo, în curte, scrijelind copacul, tânărul ucenic pregătea, de fapt, prânzul părintelui - o linguriţă de miere, într-o căniţă de sevă de mesteacăn, confirmând că, din toate, primăvara e cel mai sfânt anotimp. În primăvară, totul e bun şi curat. În primăvară, totul e uşor şi plin de arome - şi mugurii de brad, şi colţii de cicoare, şi grâul încolţit, şi nucile abia învelite în coajă, şi seva lăstarilor de vie, şi tijele firave de păpădie uşor amăruie.
Am multe amintiri de primăvară pe care le port cu mine şi, de fiecare dată, mă uimesc atunci când aud pe câte un fatalist apocaliptic anunţând că sfârşitul e aproape, că nu mai avem mult de trăit, că Dumnezeu ne-a pedepsit, luându-ne anotimpurile, şi ne-a lăsat în schimb doar iarna şi ce urmează după ea. Tare îmi vine să închid televizorul şi să nu mai ascult nicio văicăreală meteo, plină de coduri portocalii şi temperaturi-record pentru această perioadă. Să ies, deci, din casă şi, aşezându-mă pe o bancă în parc, să trag adânc aer în piept, să mă bucur de soare şi să le zâmbesc oamenilor care se plimbă uşor năuci pe alee, neînţelegând prea bine ce li se întâmplă, asemenea acelui pelerin din povestirea părintelui Porfirie, care citea pe pisania unei biserici şi plângea întruna de bucurie: "Murind înainte să mori, nu vei muri niciodată, atunci când vei muri".
SORIN PREDA
Marea promisiune
La început, lumina e lăptoasă şi grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pământul vâscos şi vântul grăbit şi rece. O presimţire, cu aripile larg deschise, îmi tulbură sângele. Şi n-am putere să mă apăr, ba găsesc şi o voluptate în această vlăguire, însoţită de melancolie. Natura întreagă pare să-şi tragă seva din venele şi din măduva oaselor mele. Dar nu, nu mă va lăsa fără viaţă. Dimpotrivă. Însă nu se poate să ajungi la adevărata viaţă decât prin moarte. Măcar puţină moarte. Un simulacru de moarte, pe care mi-l pune în scenă luna lui martie. O lună războinică, aşa cum se şi cade, căci numai un soldat se poate smulge din îmbrăţişarea mortală a iernii. Iar acea luptă se poartă şi în mine, măcar tot atât pe cât se duce şi în afara mea.
Soarele apare mai târziu, când deja durerea sfâşierii se va fi domolit. Când înaltul cerului devine atât de adânc, încât mă pot prăbuşi în el. Când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru. Când dimineţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor reunite într-o formidabilă orchestră. Când picioarele încep să-mi alerge singure pe străzi, nebuneşte, de parcă aş mai avea 15 ani şi aş coborî, cu chiote, un deal. Când privirea îmi trece prin lucruri şi se pierde în largul mării, chiar dacă marea ar fi la o sută de zile de mers pe jos. Când aş vrea să-i îmbrăţişez pe toţi oamenii întâlniţi pe stradă. Când "te iubesc!" nu mi se mai pare o declaraţie imposibilă. Şi-abia atunci e primăvară cu adevărat!
Nu contează unde o întâmpin, între betoanele oraşului sau într-un sat uitat de lume. Este la fel în esenţă. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dantelării vegetale ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este acelaşi: narcotic. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuziasmează şi mă face apt pentru dragoste.
De aceea, eu, unul, aştept primăvara ca pe o promisiune. Deşi mă stoarce de energie, primăvara îmi aduce mai mereu binele în viaţă sau, în tot cazul, frumosul şi bucuria. Aşa încât primăverile mele poartă nume de femei. Nu pentru că m-am îndrăgostit în fiecare primăvară, dar şi iubirile vechi capătă puteri noi, odată cu primul fir de iarbă iţit la soare. Poate pentru că anotimpul acesta e plin de speranţă.
Numele primăverilor în care am fost fericit sunt scrise cu majuscule, căci sunt memorabile. Însă din iniţialele tuturor numelor de primăveri compun un poem al cărui final îmi este necunoscut, dacă nu se va fi scris deja. Nu este un elogiu, ci o realitate care se întrupează sub o suflare de Sus.
Primăverile mă alcătuiesc, aşa cum toamnele mă destramă şi cum iernile mă odihnesc. Toamnele ar putea deveni şi ele un poem, dacă ar avea nume de femei, dar nu au. Iernile n-au nici nici ele această virtute, ci numai pe aceea că nasc primăveri. Primăveri care mă nasc pe mine.
CLAUDIU TÂRZIU
(Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
