OANA FLORA - "Reînvăţ bucuria în fiecare zi"

"Evit să alunec pe panta plângerii"

- Tocmai când ne întrebam ce-i cu tine, unde ai dispărut, ţi-am văzut numele pe lista candidaţilor la Premiile GOPO din acest an. Felicitări! Ai călcat cu dreptul în noul an...

- Rolul pentru care am fost nominalizată este din "Déja Vu", filmul lui Dan Chişu, un proiect independent dar care - iată! - spre bucuria noastră, a reuşit să se afirme în peisajul cinema-ului românesc. A fost un proiect realizat cu mare plăcere de noi toţi şi care pentru mine, în mod spe­cial, a avut o miză mare: personajul pe care-l joc, Tania, apare pe ecran timp de 40 de minute non-stop, fără alt parte­ner! Ceea ce, îţi în­chipui, a fost cu-ade­vărat o provocare. Atunci când am ac­ceptat acest rol (nici nu puteam să nu-l accept, după ce Dan Chişu mi-a spus că l-a scris, cumva, gân­dindu-se la mine, după ce m-a văzut în "Periferic") mi-am propus "să mă joc", să împing limitele, să construiesc anu­mite momente, cum nu mai făcusem până atunci. M-am simţit ca într-un laborator de arta actorului, locul în care îţi permiţi să greşeşti, să improvizezi, să cauţi dincolo de acel "călduţ", al lucrurilor cunoscute. Apoi, Dan a avut ideea să fil­meze totul dintr-un singur cadru, începând cu scenele din casă şi continuând cu drumul din maşină... Altă provocare! Pentru acest film am repetat ca pentru o piesă de teatru sau, dacă vrei, ne-am antrenat ca pen­tru un maraton. Însă probabil că tocmai această miză, acest risc şi lipsa de timp (pentru noi, timpul repre­zintă un lux pe care, pur şi simplu, nu ni-l putem per­mite, spre deosebire de americani, care au bugete imense şi care filmează preţ de câteva luni bune) scot la iveală resurse nebănuite. În cazul nostru, timpul şi banii au fost compensaţi de tinereţea şi entuziasmul echipei şi de atitudinea părintească a lui Dan. Şi a mai fost ceva esenţial, legat tot de Dan: imensa lui răb­dare. L-am admirat teribil pen­tru asta, mai ales având în vedere că el şi-a asumat totul: de la producţie până la a juca în faţa camerei, alături de Mirela Oprişor, de Anca Alexandra şi de mine. Fireşte, în tot iureşul ăsta au existat şi momente de amuzament, mai ales atunci când îl vedeam pe Dan cu o cască de motoci­clist pe cap, dar o cască pe care era montată o cameră de filmat, cântărind în jur de 8 kg! Revenind la Pre­miile GOPO, de la care am pornit discuţia, nominali­zarea aceasta m-a bucurat enorm, fiindcă ea mi-a demonstrat că un efort nota­bil, din multe puncte de vedere, nu a trecut neob­servat. Unde să mai pun că sunt şi într-o concurenţă care-mi face cinste! Mai departe, rămâne să vedem.

- După perioada de mare glorie a cinemato­grafiei româneşti din anii trecuţi, entuziasmul pare să se fi domolit, într-o oarecare măsură. Ca actriţă, implicată în mod direct în avatarurile filmului ro­mânesc, ce părere ai? Care este realitatea?

- Eu cred sincer că entuziasm creator există în continuare, că avem în continuare regizori excep­ţionali. Valoarea lor nu se poate pierde în doar câţiva ani. Şi sunt convinsă că toţi aceşti regizori mai au multe poveşti de spus. Pe de altă par­te, generaţiei care a iniţiat "noul val" i se adaugă nume noi, regizori şi mai tineri, care apar constant şi care au o voce a lor. Despre actorii talen­taţi nu mai vorbesc! Avem o şcoală care are la bază un sistem solid, sistemul Sta­nislavski, cel care nu permite minciuna, si­­mularea, cel care învaţă actorul să gân­dească în ade­văr - iar asta se vede când te duci la un spectacol de teatru sau când vizionezi un film! Numai că, spre deosebire de alte ţări europene, unde se fac între 20 şi 50 de filme pe an, toate subvenţionate de Stat, la noi se fac doar câteva. Suntem într-o luptă fără sfâr­şit, într-o concurenţă şi o "foame artistică" perpetue. Iar în lupta asta, fie­care se aruncă înarmat după posibilităţi sau nu se aruncă deloc. Eu, una, am ales să nu mă "înfometez", ci prefer să-mi văd de treabă, să fac cât pot şi cât mi se oferă, să iau guri de aer proaspăt jucând şi în piese de teatru şi lucrând la teza de doctorat de la UNATC. Adică am ales să nu alunec pe panta "plângerii de milă". Dimpotrivă! Zilnic fac exerciţiul de a reînvăţa să mă bucur, indiferent de condiţiile pe care mi le oferă viaţa. Revenind la întrebarea ta, pot să-ţi spun, totuşi, că de fiecare dată când am ocazia să particip la un festival internaţional, observ cât de respectat este filmul românesc în lume. Până la urmă, asta e ceea ce contează: că talentul nostru nu rămâne neobservat.

- Filmul regizat de Dan Chişu este cel mai recent proiect al tău?

- Nu, în ultimii doi ani, de când băieţii mei, Saşa şi Luca, au mai crescut, am fost foarte harnică. După "Déja Vu", am jucat în "A long story", o coproducţie olan­­dezo-română, care a avut deja premiera la Festi­valul de Film de la Utrecht, anul trecut, în noiembrie. Aştept acum să aflu când va fi difuzat şi la noi. Aşa cum aştept şi premiera filmului "Acasă la tata", în regia lui Andrei Cohn, un film la care ţin foarte tare şi în care joc, din nou, alături de Mirela Oprişor, dar şi de Andi Vasluianu, Alexandru Papadopol, Florin Zamfirescu şi Nataşa Raab. "Acasă la tata" e scris de Mimi Brănescu, a trecut deja proba publicului sub forma unei piese de teatru, iar acum vine să spună şi cine­matografic povestea întâlnirii, după mulţi ani, a unor foşti colegi de liceu, povestea unor speranţe şi vise care s-au împlinit, în mod evident, diferit faţă de cum fuseseră schiţate pe când protagoniştii aveau opt­sprezece ani. E un film minunat, care sper să aibă un traseu pe măsura valorii lui. În partea cealaltă, adică pe scenă, joc cu mare, mare bucurie în "Ciao, Bella", un spec­tacol senzaţional, în care le am ca partenere pe încân­tătoarele Cătălina Mustaţă şi Clara Flores.

- În lumea teatrului românesc care mai e at­mosfera? Se simte vreo adiere de înviorare, ceva înnoiri?

- Observ cu bucurie că apar mereu spaţii noi, în care se joacă piese într-adevăr valoroase. Teatrul in­de­pendent se dezvoltă pe zi ce trece, din dorinţa imen­să a actorilor şi regizorilor de a se exprima din­colo de limitele teatrelor de Stat. Iar publicul e mereu entuziast şi vine necontenit la teatru. A nu se înţelege din asta că eu pledez pentru teatrul independent şi că mă opun teatrului de Stat! Nici pe departe! Eu pledez pentru actul creativ. Cred în valoarea unei piese de teatru, a poveştii pe care o spune, a emoţiei pe care o transmite, cred în comuniunea dintre spectator şi actor, acolo, la cald, sub lumina reflectoarelor, indife­rent că sunt reflectoare de Stat sau particulare. Şi mai observ ceva, cu egală bucurie: creativitatea îşi găseşte căi proprii de a se exprima. Există inclusiv actori care scriu piese de teatru, care şi-au descoperit şi acest ta­lent şi care şi regizează! E cazul Antoanetei Zaharia, colega mea de clasă de la actorie, cu care mă mân­dresc fantastic. Antoaneta a scris şi regizat "Ciao Bella", spectacolul pe care l-am pomenit mai devre­me. Iar dovada că munca ei are valoare e faptul că publicul ne urmăreşte în toate spaţiile unde jucăm (pie­sa este itinerantă) şi că avem mereu sălile pline. Şi exemplul acesta nu reprezintă excepţia de la regulă. Realitatea aceasta mie, cel puţin, îmi dă un sentiment de comuniune şi de siguranţă.

"Un om talentat nu poate să excludă un alt om talentat"

- Pe vremuri, se vorbea despre "lupta între generaţii". Ea mai există şi astăzi? Se manifestă în teatru o intoleranţă faţă de "generaţia tânără de actori", din partea colegilor, să zicem, de "vârstă cla­sică"?

- Eu nu cred că un om talentat poate să ex­cludă un alt om talentat. Nici nu cred că-i stă gân­dul la asta. Poate că sunt naivă, dar în mintea mea, două talente nu pot decât să construiască. Împreună! Nu am dat niciodată crezare acelei teorii a "luptei din­tre generaţii". Probabil pentru că m-am simţit mai mult decât protejată atunci când, la primele mele filme sau spectacole de tea­tru, am avut ocazia să lucrez cu maestrul Vlad Mugur sau cu minunaţii Gheorghe Dinică, Dorel Vişan ori Valentin Uri­tescu. Teatrul, prin esenţa lui, înseamnă comuni­care. Conflictul trebuie lăsat să hrănească doar carnea pieselor sau filmelor în care jucăm şi nu altceva, nu orgoliile sau proble­mele personale. Pe de altă parte, dacă mă gân­desc bine, ghilimelele din întrebarea ta sunt justi­ficate: din păcate sau din fericire, nu prea mai sunt în ipostaza de "tânăr ac­tor", căci au apărut deja alte generaţii bune de când am absolvit facultatea. Iar eu am avut curiozitatea şi dragul să le urmăresc evoluţia. Aşa am reuşit să-mi dau seama că, dintre toţi începătorii într-ale actoriei cele mai mari izbânzi le-au contabilizat cei care au ţinut a­proa­pe, care au încercat şi s-au zbătut să lucreze împreună. Asta - cred eu - dă forţă unei generaţii: faptul de a sta împreună, artistic vor­bind, de a nu se risipi, de a "coace" proiecte pentru toţi, nu doar pentru unul. Cei care au ştiut să îmbrăţişeze moto-ul muşchetarilor, "Toţi pentru unul şi unul pentru toţi", au căpătat şi coroana de lauri a învin­gătorilor. Aşa cum s-a întâmplat şi cu generaţia din care fac şi eu parte: cam jumătate dintre noi am făcut măcar câteva lucruri notabile până acum. Finalmente, însă, dincolo de discuţia aceasta "de culise", publicul ale­ge. Şi alege bine. Nu am observat vreodată că ar fi ju­decat în funcţie de vârstă. Întotdeauna a judecat în funcţie de calitate. Iar dacă pe oameni povestea spusă de noi i-a atins în vreun fel, dacă au plecat altfel decât au intrat în sala de spectacol sau de cinema, atunci nimic altceva nu mai contează.

"Ceva ce nu se poate descrie în cuvinte"

- Să schimbăm decorul, Ioana. De la ultima noastră întâlnire, în viaţa ta s-a întâmplat ceva extraordinar: ai devenit mamă. Joci cel mai im­portant rol din via­ţa ta. Cum este?

- Într-adevăr, viaţa mea s-a îm­plinit prin bucuria de a-i avea pe Saşa şi Luca, băieţii mei gemeni, care acum sunt în clasa pregă­titoare şi au avut deja un prim con­curs "Euclid". Mi se pare atât de ciu­dat să-i văd dând teste şi participând la tot soiul de concursuri! Dar fac faţă cu brio. Au luat 100 de puncte, iar eu m-am bucurat de parcă aş fi luat trei Oscaruri! Nici mai mult, nici mai puţin! Trebuie să recunosc că, spre ruşinea mea şi spre amuzamentul băieţilor, sunt mama care plânge cel mai mult la ser­bări şi, în general, pentru orice succes al lor. La ser­barea de 8 martie, de pildă, nu mă mai puteam opri. De nedumerire, în plin cântat, Saşa şi Luca au început să se poticnească şi ei. Şi cântau despre mama şi des­pre "beneficiile" pe care ea le aduce în viaţa unui copil! (râde) Sunt încă prea mici ca să înţeleagă singuri mesajul de dincolo de lacrimi. Le-am explicat, aşadar, mai târziu, după ce şi-au încheiat momentul, că lacri­mile erau de bucurie, dar fapta tot comisă a rămas. Sunt atât de fericită să-i văd cum cresc, cum fac primele pase la baschet... Ştiu că ei nu sunt sin­gurii copii de pe lume şi că eu nu sunt singura mamă, dar bucuria asta, a maternităţii, e cu-adevărat unică şi irepetabilă şi necondiţionată.În plus, copiii m-au obligat să-mi revizuiesc priorităţile. Am început să nu mai pierd timpul, pregătindu-mă mereu să încep un lucru nou. Şi asta mă bucură. Am un program mult mai bine organizat şi care - culmea! (râde) - chiar dă rezultate. Şi apoi, sentimentul ma­ternităţii, dincolo de aspectele "tehnice" de organi­zare a timpului, este unul incomparabil. El vine cu multe incertitudini care nasc nesiguranţă - căci, din dorinţa de a-mi creşte copiii echilibrat, de a le forma o gândire li­beră, necon­strânsă de condiţionări, mă întreb aproape non-stop dacă am făcut bine spunând asta sau făcând asta - dar şi cu acea sumă fabu­loa­să de momente de certitudine, care nu poate fi des­cri­să în cuvinte.

- Chiar da­că la Bu­cureşti încă nu se arată, pri­mă­vara a ve­nit, e-n aer, o simţi peste tot. Îţi prieşte?

- Acesta este, fără-ndo­ială, anotimpul meu pre­ferat. Asta, pentru că sunt născută în prima zi de pri­măvară. Numai că nu pe 1 martie, ci pe 21 martie, adi­că în prima zi de primăvară, aşa după cum spune tradiţia în Banatul sârbesc, acolo unde m-am născut şi am locuit până la optsprezece ani. Ca atare, pe lân­gă dragul de tot ceea ce înseamnă verde, de copaci în­floriţi şi de pajişti cu iarbă tânără, pri­măvara mai înseamnă, pentru mine, şi pregătiri fes­tive. (râde)