- Sunteţi fiu de preot şi v-aţi născut în Ardeal la Zărneşti, la poalele Pietrei Craiului, într-un spaţiu magnific. Oare pornirea spre muzică se leagă, uneori, de emoţia frumuseţii naturii? Te îndeamnă munţii să cânţi? Strălucita dvs. carieră în domeniul operei lirice are, în ea, şi amintiri din copilărie?
- Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să vă spun de la început că eu am ajuns la muzică târziu şi că am ales muzica pentru a mă salva, la un moment dat. E adevărat, însă, că am avut o copilărie ca în poveşti, pe care am petrecut-o alături de surorile mele, Lucia şi Cornelia, cu care colindam dealurile Zărneştiului şi pajiştile de la poalele Pietrei Craiului. Îmi amintesc cu plăcere şi recunoştinţă de anii aceia luminaţi, de atmosfera calmă şi echilibrată din familia mea, în care am învăţat ce înseamnă respectul pentru celălalt. În modelarea caracterului nostru, părinţii au ştiut să fie un exemplu viu şi atât de puternic, încât n-a fost nevoie de cicăleală, de sora ei, urecheala, sau de alte metode "contondente". În ciuda evenimentelor trăite, care au marcat definitiv istoria familiei, n-am surprins la ei niciodată vreun moment de descumpănire sau de pierdere a stăpânirii de sine. Casa noastră a fost mereu o oază de linişte şi echilibru, dar şi un fel de han cultural, în care poposeau scriitori şi artişti. Veneau mulţi artişti goniţi din Ardeal, mai spre sfârşitul războiului, în perioada în care cumnatul meu, sculptorul Romul Ladea, locuia cu noi, la Zărneşti. Eu n-am o memorie bună şi sigur o să-i las pe dinafară pe mulţi din cei care ar trebui pomeniţi. Ţin minte că Cincinat Pavelescu era magistrat la Braşov şi venea des pe la noi, fiind distanţă mică până la Zărneşti. Aveam cam patru sau cinci ani când mă ţinea pe genunchi şi-mi amintesc că eram cam obraznic, dar el, fiind epigramist, avea un grad de toleranţă mai mare. Blaga venea la noi ori de câte ori ţinea conferinţe la Braşov. De la Ionel Teodoreanu am avut un autograf, dar volumul a dispărut la una din percheziţiile făcute de securitate. Trebuie să vă spun că noi am avut un mare "avantaj": din când în când, venea la noi acasă securitatea şi făcea "curăţenie"... Tata, omul care, prin felul în care a trăit şi a gândit, a ştiut să adune în jurul lui atâtea minţi luminate, a fost, până la urmă, închis, ca "duşman al poporului". De fapt, în istoria familiei mele, la un moment dat, eram singurul bărbat în afara gratiilor. De ce veneau toţi aceşti oameni luminaţi în casa noastră? Pentru că se trăia şi se discuta liber, într-o atmosferă de efervescenţă intelectuală deosebită.
- Totuşi, când v-aţi întâlnit cu muzica? A fost vreun moment în copilăria dvs. în care aţi simţit că sunteţi hărăzit carierei muzicale?
- Profesorul de muzică din clasa întâi, de la Liceul "Şaguna" din Braşov, m-a declarat inapt pentru cor, dar doi ani mai târziu, a venit un alt profesor, de care n-am mai scăpat, aşa că, până la sfârşitul liceului, am apărut în toate serbările. Gazda la care locuiam în vremea aceea, Frau Fink, agasată de vocalizele mele, m-a trimis la organistul Bickerich, organizatorul concertelor Bach de la Biserica Neagră din Braşov. El era principalul animator al vieţii muzicale braşovene în perioada interbelică şi s-a hotărât să mă înveţe muzică. Ogivele Bisericii Negre au fost martore cum elanul şi "dezinvoltura" moldo-valahă erau "pieptănate" cu rigoare teutonică. Dar în ciuda acestor întâmplări, eu eram pasionat, cu adevărat, de chimie. Era să dau foc la casă, pentru că mă aciuasem în pod şi făceam acolo tot felul de experienţe. Am fost dat afară şi am fost obligat să-mi zidesc în curte un laborator. Matematica, fizica, ştiinţele exacte mă interesau, cântatul n-a fost nici cultivat, nici premeditat în copilărie. Cântatul a fost însă, la un moment dat, singura soluţie economică. Ajunsesem student la medicină, la Cluj, şi aveam de plătit o taxă şcolară astronomică, pentru că eram urmaş al unui "duşman al poporului". Tata era închis, mama mi-a scris că nu mai poate achita taxa şi-atunci, pentru că am rămas fără subzistenţă, a trebuit să fac ceva. O vreme, am rezistat, fiind prezent la "supeurile" căminului "Avram Iancu". Eram "supist", adică student fără cartelă de masă şi mă furişam ilegal la prânz, pentru a putea profita doar de "primul fel", adică de supă, felul doi se distribuia în porţii numai celor în drept, după ce se strângeau bonurile de masă. Situaţia nu putea dura la nesfârşit, şi atunci cumnatul meu, sculptorul Ladea, care mă auzise cântând, a vorbit cu Gogu Simionescu, bariton şi profesor de canto al Operei din Cluj şi aşa am ajuns, de nevoie, în 1949, corist la Operă.
"Livia - marele adevăr al vieţii mele"
- Mi-a plăcut Clujul şi perioada petrecută la Cluj ar fi putut să fie şi mai romantică, dacă nu intram aşa de repede la "moară", adică la treabă. Eram mereu ocupat şi n-aveam prea mult timp liber. Mult mai romantică mi s-a părut perioada ultimilor ani de liceu din Braşov, Clujul nu a luat locul întâi în amintirile mele. A fost numai muncă şi răspundere. De-abia după ce m-am angajat la Operă, mi-am făcut studiile muzicale şi nu invers, cum cred mulţi. Am părăsit medicina, care nu mă atrăgea, dar am păstrat prietenia cu Paul Barbăneagră (celebru cineast român, stabilit la Paris, n. red.) cu care am fost "coleg de cadavru", în sala de disecţii. Revenind la Operă, nu pot să spun că au fost nume mai mari pe scena clujeană decât la Bucureşti. Erau cam de acelaşi nivel. Am fost coleg şi prieten cu David Ohanesian, cu Lia Hubic, vedetă de prim rang, aşteptată şi salutată de public cu ovaţii; cu Felicia Stănescu, Livia Liseanu, Ana Rozsa-Vasiliu, Alexandru Racolţea, Octav Enigărescu. După zece ani, am plecat la Bucureşti, unde i-am avut colegi pe Elena Cernei, Petre Ştefănescu-Goangă, Magda Ianculescu, Zenaida Pally, Nicolae Herlea. În Bucureşti a existat întotdeauna mai mare glanţ, o strălucire şi o punere în valoare mai bună a artiştilor. În schimb, la Cluj s-a muncit mult mai serios, mereu. La Bucureşti nu se studia cu seriozitate, Bucureştiul a trăit totdeauna prin bluff. Şi acuma e la fel. Bluff românesc, ce se cheamă şi cacealma. Pe unul care are chintă roială nu-l faci să tremure cu doi şeptici. Doar dacă eşti bucureştean şi ălalalt e ardelean. Atuncea sigur îl faci să piardă. Ardeleanul e, oricum, mai circumspect şi mai legat de muncă.
Marele Taciturn
Părinţii - paznicii copilăriei
- Am petrecut o bună bucată de vreme în imediata lui apropiere, având şansa să iau prânzul la aceeaşi masă cu el, mai bine de un an, la pensiunea doamnei Bolchiş, soţia fostului director general al CEC-ului. Din cauza originii ei sociale (avusese o moşie la Jucu, care i-a fost luată, unde era şi o mânăstirioară), a ajuns la strâmtoare, ca întreaga veche societate, şi a fost nevoită să deschidă acest "vipt" de casă, aşa, ardeleneşte spus, ajutată fiind de o călugăriţă bucătăreasă. Ceilalţi comeseni erau dr. Iubu, mare admirator al lui Blaga, dr. Perian, conf. dr. Secărea, dr. Faur, câteodată mai venea şi Sigismund Toduţă, compozitorul. "Restaurantul" nostru era amenajat în singura încăpere care-i mai rămăsese doamnei Bolchiş în casa ei aflată aproape de Biblioteca Universitară, unde Blaga era atunci angajat (citiţi marginalizat). Pentru poet era un mare avantaj, că nu mai trebuia să meargă în pauza de masă până în cartierul Mureşanu, unde locuia. La sfârşit de săptămână, când nu se întorcea după-masă la bibliotecă, era pentru mine o adevărată sărbătoare, căci îl însoţeam până aproape de casă, locuind şi eu în acelaşi cartier. Drumul dura cam o oră, şi atunci când paşii filosofului, mari şi tacticoşi, ca ai unui cocostârc, deveneau mai rari, îndrăzneam, după lungi ezitări, să întreb una, alta. Pentru răspuns, trebuia să aştept vreme de vreo jumătate de kilometru. Avea răbdare cu mine, cum are scaunul ăsta. Strălucea prin tăcere, gândea mult mai mult decât vorbea, contrar nouă, care vorbim mai mult decât gândim. Când a împlinit 60 de ani, l-am sărbătorit toţi cei care mâncam la doamna Bolchiş. Am avut plăcerea să cânt de ziua lui. Compozitorul Sigismund Toduţă a compus un lied, la sugestia doctorului Iubu. Cornel Ţăranu l-a cântat la pian şi l-a înregistrat. După supa cu găluşte şi friptura de viţel, stropită cu vin de Cricău, slăbiciunea poetului (vorba vine, pentru că aproape numai se cumineca), a apărut doamna Bolchiş, cu torta, şi când Blaga a suflat în lumânare, am dat drumul magnetofonului pe care-l ţinusem ascuns până în acel moment. Marele Taciturn a lăcrimat.
Doctorul Iubu a avut o mare admiraţie pentru ceea ce făcea Blaga şi l-a ocrotit cât a putut. "Plămada" asta l-a costat şi pe el, dar şi pe dr. Perian. Au încercat să trimită în afara ţării poezii şi opere ale lui Blaga, pentru nominalizarea la Premiul Nobel. Au fost prinşi şi cercetaţi, interogaţi, şi au ajuns la închisoare. Iar noi, ceilalţi, am fost chemaţi să dăm explicaţii.
Livia mea
În rolul Ducelui din "Rigoletto"
- Una din ariile de "încercare" pentru marii tenori este "La donna e mobile", din opera "Rigoletto" de Verdi. Aţi cântat-o şi dvs. de multe ori, dar în viaţa reală aţi avut norocul să fiţi legat statornic de o femeie, doamna Livia Piso-Filipaşcu de Dolha şi Petrova, soţia dumneavoastră, care v-a însoţit de-a lungul întregii vieţi.
- Da, în cazul nostru, "mobile" a fost mai mult "imobile". Povestea noastră ţine de aproape 60 de ani. Şi va mai ţine. Nu ştiu să fac socoteli... ("Din '56 până acuma mai sunt... vreo doi ani, ca să ducem până la şaiezeci, căsătoria noastră, spune doamna Piso, martoră tăcută a dialogului nostru, până în acest moment. Ei, poate ne ajută Dumnezeu până la capăt", adaugă, pentru a se retrage, apoi, în aceeaşi discreţie elegantă de la început). Dacă nu-mi ieşea în cale Livia mea, n-aş fi rezistat în această minunată tagmă a cântăreţilor de operă. Prin liniştea ei a izbutit să-mi dea echilibrul, mi-a închinat destinul ei: tăcută, departe de larma pe care o face tapajul atât de frecvent la genul gingaş, dar cu dârzenie, cu răbdare şi speranţă şi, mai ales, cu credinţa nicicând scăzută. Să dea înapoi în faţa greutăţilor a fost şi a rămas peste puterile ei şi asta nu din încăpăţânare, ci pentru că e înzestrată cu o capacitate vitală nemaiîntâlnită. E o jupâniţă ce a moştenit de la strămoşii ei, vechii voievozi din neamul pelasg al maramureşenilor, curajul, departe de orice agresivitate. Un fel înalt de a trăi nu doar în prezent, ci mai ales în viitor, însă prin miezul trecutului în care stăruie jertfa. De-a lungul anilor, pictura de şevalet, arta restaurării şi meseria legată de teatru, ca scenografă, nu i-au îngăduit să vină cu mine întotdeauna. Dar când mă întorceam din turnee, vlăguit şi cu gândurile niciunde, mă întâmpina în pragul casei, iar surâsul ei deschidea toate ferestrele vieţii. Zâmbetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri şi, din obişnuinţă, aproape nu-ţi mai dai seama de el... dar, fără el... nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrâng temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieţii mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste ani.
Locomotiva cu vagon defect
"Rigoletto" la Oldenburg, regia Ion Piso, scenografia Livia Piso
- Aproape un sfert de secol am stat departe de ţară, într-un exil voluntar. Noi am plecat convinşi că avem treabă. Când ai treabă, nu mai ai gânduri de acestea de paseism. După petrecerea noastră prin această lume, se va afla, din documentele pe care voi avea grijă să le las, ce am făcut noi pentru ţară, eu şi soţia mea, care a avut marea calitate ca la aceste "năzbâtii" ale mele să fie întotdeauna în consonanţă cu mine. Am plecat, deşi aveam o situaţie foarte bună în ţară. Am plecat la riscul cel mare, am avut numai bani de benzină şi încă vreo câţiva lei. Când nu-ţi încapi în piele, vrei să faci mai mult, şi eu am vrut mereu să fac mai mult. Am fost director şi regizor de scenă la Opera din Oldenburg, am cântat pe cele mai mari scene ale lumii, dar asta nu m-a împiedicat ca, imediat după '89, să revin acasă. Şi asta, pentru că sunt convins că noi, românii, suntem deasupra Occidentului cu mult. Că n-avem încă, ştiu eu, trei şuruburi, asta nu-i o problemă! Le putem face! Nu le facem, pentru că suntem încă neserioşi. Dar dacă trebuie, le facem... Noi avem moşteniri extraordinare ale unei civilizaţii străvechi. Satul elveţian, cel german, nu mai există, s-au mai păstrat doar prin Franţa câteva sate autentice. Or, la noi, încă mai pâlpâie cultura ancestrală ţărănească. Noi suntem salvarea Occidentului. Noi suntem pe mal, ei sunt în larg. Le-am dat mâna acuma, cu Uniunea asta, nu ca să-i scoatem, ci ca să ne tragă ei pe noi în mâl, în loc să-i aşteptăm să vie la noi şi să zică: faceţi bine şi primiţi-ne să învăţăm de la voi! Aşa ar fi trebuit să facem. Acum, nu putem ieşi din rahat, dacă nu facem ce ne zic. Niciodată vagoanele unui tren n-au mers în direcţii diferite, decât atunci când au deraiat. Nu poţi să pui în loc de locomotivă un vagon defect. Cine se sperie de astăzi nu ajunge poimâine. Nu avem voie să acuzăm pe nimeni pentru situaţia în care ne aflăm, câtă vreme trăim într-o perioadă lipsită de spiritualitate şi credinţă. Tocmai pentru a arăta occidentalilor, şi nu numai, cine suntem, cine am fost încă din vechime, am demarat un proiect ambiţios: Centrul documentar-expoziţional de studiere şi cunoaştere a istoriei familiilor nobile maramureşene, care va fi în curând inaugurat la Vişeu, în Maramureş.
- Să ne întoarcem la muzică, cât de mult îi poate schimba ea pe cei care o ascultă? Dar pe cei care o trăiesc şi o cântă?
Piso şi Getsy în "O noapte la Veneţia" (scena din film)
Opera pe tabla de şah
- Televiziunea şi internetul au schimbat mult gustul pentru valorile artistice clasice. A devenit spectacolul de operă un gen desuet? Este opera în criză?
- Exact asta mă întreb şi analizez şi eu în cartea proaspăt apărută la Cambridge: "The Crisis of the Opera? A study of Musical Hermeneutics" ("Criza Operei? Studiu de hermeneutică muzicală"), care va fi în curând tipărită şi în limba română. Spectacolul de operă nu trebuie să fie excesiv modernizat. A fi în pas cu timpul nu trebuie să însemne şi a fi în contratimp cu capodoperele artei lirice, cu gândurile şi simţămintele compozitorului. Atunci când spectatorului nu i se oferă prilejul de a reface ceea ce a vrut să spună prin muzica sa compozitorul, spectacolul se abate de la funcţia sa, pierzându-şi noima. Am considerat că dirijorul şi regizorul au fost întotdeauna inamicii cântăreţului. Îi arăt cu degetul, pentru că situaţia este altfel decât trebuie. În operă, interpretarea şi regia nu trebuie să fie într-un singur fel. Eu dau mereu exemplul cu şahul. Pionii se mişcă într-un fel, nebunul, tura şi caii se mişcă altfel, regele aproape deloc. Asta nu înseamnă să negjlijezi regulile şi posibilităţile nenumărate, combinaţiile infinite pe care le poţi exploata. Eu pot să merg la fel cu calul şi cu nebunul, dar ăsta nu mai e şah. Aşa e şi în operă, sunt câteva reguli care trebuie neapărat păstrate, indiferent de viziunea regizorală. Şi regia prăfuită, dar şi cea care îşi ia câmpii, amândouă se despart de muzică. Există multe înscenări de operă moderne, "avangardiste", în care se înfrăţesc absurditatea, sordidul şi abjecţia, şi de unde lipseşte tocmai muzica. Au şi fost unele spectacole interzise, din acest motiv, pe
Piso şi Rothenberg în opera "Boema" (scenă din film)
Fotografii din arhiva Ion Piso
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
