Pr. SERAFIM BĂDILĂ: Am văzut, cu ochii mei, multe minuni

Părintele Arsenie Boca în evocări

Vorbele părintelui alunecă vătuite prin ca­meră şi se aşează, cuminţi, într-un un colţ. În drumul lor se opresc, mă mângâie dră­găstos pe creştet, mă învăluie molatec ca într-un abur, spunându-mi şoptit, fără să audă nimeni, în afară de ini­ma mea, că e bine, că am ajuns în tinda raiului. Sunt vorbe rare, bine cumpănite şi blânde, mici crâm­pe­ie desprinse din sufletul pă­rintelui Serafim, un monah mărunţel la trup şi larg la inimă. De când m-a poftit în chilia dânsului, m-a potopit liniştea. O linişte care te face să te simţi bine, acasă, în siguranţă. Cred că aş pu­tea să mă aşez lângă părintele şi să-i spun orice, aşa cum stăteam la taifas cu bunicul meu, în atelierul său micuţ, cioplind, meşterind şi vorbind câte-n lună şi-n ste­le. Poate că de aceea părintele Se­rafim e un du­hovnic căutat de oameni. Nu numai pen­tru că ştie să vor­bească şi să dea sfaturi, ci şi pentru că ştie să as­culte şi să insufle încredere.
Multe dintre cuvintele sale de învăţătură sunt moş­tenite direct de la părintele Arsenie Boca, pe care l-a cu­noscut încă din copilărie. Pentru el, pentru Sfântul Ardealului, i-am călcat şi eu pragul. La în­ceput, s-a co­dit să-mi vorbească. A acceptat doar după ce i-am spus că nu el, ci marele duhovnic de la Sâmbăta va fi în miezul reportajului. Abia atunci s-a luminat la faţă, şi-a făcut o cruce mare, spunând "Slavă Ţie, Doam­ne!", şi a început să-şi depene povestea vieţii. Una în care nu e atât vorba de el, cât de povăţuitorul său, care-şi doarme acum somnul de veci la Prislop.

"Mă, dă-mi un pic de tămâie!"

"Eram copil, poate că nici nu aveam zece ani, şi tot auzeam de părintele Arsenie Boca lucruri minu­nate. Era privit ca un sfânt, încă de atunci. Oamenii din satul nostru făceau pelerinaj la Mânăstirea Sâm­băta de Sus, unde rămâneau săptămâni la rând, ca să-l ajute pe părinte la ce-avea de construit. Aşa or ajuns la el şi bunica, şi mama mea. Din păcate, eu nu m-am învrednicit să-l cunosc atunci, deşi, la un moment dat, un ucenic de-al lui, ieromonahul Mihail Purdescu, m-o chemat şi m-o întrebat dacă nu vreau să vorbesc cu dânsul. Dar mie, întâlnirile cu acest pă­rinte Mihail, care era şi el un mare ascet, îmi erau de ajuns. Aşa că i-am spus că nu am de ce să vor­besc cu părintele Arsenie Boca. Mai apoi, mi-o părut tare rău şi cred că toată viaţa voi regreta acest lucru, că mă gândesc câte aş fi putut învăţa de la el în anii aceia ai copilăriei şi adolescenţei mele. Dar cred că, după ce am refuzat întâlnirea cu el, părintele Ar­se­nie m-o luat, totuşi, în «vizorul» său du­hov­nicesc. Pentru că, deşi i-am spus pă­rintelui Mihail că nu am de ce să mă în­tâlnesc cu dânsul, în inimă mi-o rămas un dor după părintele Arsenie. Aşa am ajuns să-l pomenesc mereu în rugă­ciu­nile me­le".
Nu erau pomeniri obişnuite, aşa cum faci când te rogi pentru ci­neva. Nu, pă­rin­tele Serafim Bă­di­lă se ruga marelui du­hovnic de la Sâmbăta ca unui sfânt în viaţă. La sfârşitul unui acatist închinat Prooro­cului Ilie Tezviteanul, adăuga şi o rugăciune către Arsenie "Luptătorul".
Dar râvna aceasta nu l-a ţinut foarte mult. S-a stins, cu timpul, şi, în locul cu­ră­ţiei copilăreşti şi al dorului după pă­rintele Arsenie, în inimă i s-au strecurat, ca nişte şerpi, gânduri de nemulţumire şi de zbu­cium su­fletesc. A frământat în minte rugă­ciuni, s-a per­­pelit, întrebându-se cu ce i-a greşit lui Dum­ne­zeu, de i se întâmplă toate acestea. Răspunsul a venit într-o noapte când, într-un vis, i-a apărut pă­rin­tele Arsenie Boca şi i-a spus - "Mă, dă-mi un pic de tămâie!" Atât. Deşi nu-l întâlnise niciodată, l-a recunoscut pe Sfântul Ardealului. S-a trezit din somn, cuprins de o bucurie nebănuită.
"M-am tot întrebat, apoi, ce-o vrut să-mi spună cu bo­bul de tămâie. Şi, într-un târziu, m-o luminat Dum­nezeu să înţeleg că părintele îmi cerea rugăciune. Mi-am amintit atunci de vremea când îl pome­neam la sfâr­şitul acatistului Sfân­tu­lui Prooroc Ilie şi am început din nou să o fac. Şi, chiar din clipa când am fă­cut-o, inima mi s-o li­niş­tit, iar gândurile de tulbu­rare or dispărut ca luate cu mâna. Ş'apăi nu l-am mai lă­sat eu pe pă­rintele din rugă­ciuni, iar evlavia mea pentru el o crescut mereu, până în cli­pa în care am ajuns să-l în­tâl­nesc, faţă că­tre faţă, la bi­se­rica de la Dră­­gănescu, de lângă Bucu­reşti".

Sfinţenia întruchipată

Părintele Arsenie stătea chiar acolo, în faţa lui, pe sca­unul auto­bu­zului pono­sit care se îndrepta către Dră­gă­nescu. Deşi nu-l mai vă­­zu­se decât în vis, l-a re­cu­nos­cut. Acum era îmbră­cat civil, ca să se piardă prin­tre oa­meni, dar prezenţa lui duhov­ni­cească, uria­şă, ma­iestuoasă, umplea spaţiul din jurul lui. "Era doar la un metru în faţa mea şi mă gândeam - ce bucu­­rie să stau lângă un om sfânt! Un mucenic al Domnului Hris­tos, care suferă pentru cre­dinţă. Când o ajuns la ca­păt, părintele Arsenie Boca s-o strecurat printre oameni şi o coborât repede".
Marele duhovnic şi stareţ al Mânăstirii Sâmbăta de Sus fusese izgonit din monahism şi lucra pe atunci la pictura bisericii din satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti. Urmărit şi tracasat continuu de securitate, trăia umil, fără a avea voie să slujească sau să poarte haina monahală. Îmbrăcat într-un pardesiu, ascuns în spatele unor ochelari mari, cu ramă neagră, le părea tuturor un simplu mirean. Era crucea pe care-l răstig­niseră autorităţile comuniste, cu complicitatea celor bi­sericeşti. Iar părintele Arsenie li s-a supus fără să mur­mure. A acceptat viaţa de proscris, ca şi cum i-ar fi fost dată de bunul Dumnezeu. Dar, fără să mai slu­jească sau să spovedească, avea să continue să-i povă­ţuiască pe oamenii care veneau la el, la Drăgănescu. În acea biserică avea să-i vorbească pentru prima oară şi părintelui Serafim.
"Stătea în biserica plină de oameni, iar el era cu un cap mai mare ca ei. Părintelui Arsenie îi strălucea faţa, de nu te puteai uita la el! Era sfinţenia întru­chi­pată, Du­hul lui Dumnezeu era peste dânsul! Nu sunt exa­gerări, aşa l-am văzut. Avea ochi albaştri, lumi­noşi, pă­trunzători. Chiar dacă nu ziceai nimic, ştiai că o pă­truns în tine, că citea în tine ca într-o carte. Ăs­ta era părintele! Vocea îi era autoritară, din­tr-o bucată. Dar asta nu-i îndepărta pe oa­meni, pentru că pă­rintele lu­cra cu ei du­pă cum era fiecare. Nu spunea acelaşi lucru tutu­ror, pentru că Dum­ne­zeu are un plan diferit cu fiecare om". La acea întâlnire, părintele Se­ra­fim a primit şi un sfat: să facă Fa­cul­tatea de Teologie şi să se călu­gă­reas­că. Un sfat pentru care nu era pregătit, dar care i-a marcat întreaga viaţă. În cele din urmă, du­pă ani de frămân­tări şi căutări, avea să ajungă mo­­nah, aşa cum îi spusese pă­rintele Arsenie.

"Sărutam mânerul clanţei de la biserică, gândindu-mă că fusese atins de părintele Arsenie"

În faţa ferestrei din chilia sa, pă­rin­tele Serafim Bădilă a aprins o lumânare de ceară curată. E o jertfă adusă Dom­nului, care răspândeşte înăuntru şi altceva decât lu­mină, de care nu avem oricum nevoie, pentru că sun­tem în plină zi. Flacăra ei, care pâlpâie domol, în timp ce părintele îşi deapănă liniştit firul vieţii, e un semn văzut al harului ce luminează lumea. Prin fe­reas­tră se vede livada verde a mânăstirii. Verde şi par­că nesfâr­şită. Mă uit la ea, în timp ce ascult povestea vieţii părintelui Serafim. O viaţă cu suişuri şi coborâşuri, cu opinteli şi viforniţe, dar care a stat tot timpul sub ocrotirea luminoasă a părintelui Arsenie Boca.
"Când dânsul mi-o spus să fac teologia şi să merg la mânăstire, eu m-am împotrivit. În vremea aceea, eram învăţător la Râmeţi şi nu-mi trecea prin cap să-mi schimb viaţa. Eram singur, prietenii cu fete nu avu­­sesem, dar nici nu mă gân­deam să mă fac monah. Dar do­rul mă mâna mereu cătră părin­tele, la Drăgă­nescu. Dacă nu îl găseam acolo, sărutam mânerul clanţei de la biserică, gândin­du-mă că fusese atins de pă­rin­tele Arsenie şi apoi mă întorceam aca­să. Au trecut aşa ani la rând. După moartea tatălui meu, ma­ma şi surorile s-au călugărit. Atunci chiar am rămas sin­gur". Familia în care părintele cres­cu­se era una cu credinţă fierbinte în Dum­ne­zeu.
Mama şi bunica luau des ca­lea mâ­năs­­tirilor, aşa că saltul lor spre mo­na­hism a fost firesc. "Ta­ta-i spu­nea mamei «călugăriţă», iar mie «pustnic», pentru că îmi plăcea tare mult să stau mai re­tras, să citesc şi să mă rog. După ce am rămas singur în lumea as­ta, am mers la pă­rin­tele Arsenie să-l întreb ce să fac - «Mă, tu acum te duci la părintele Cleopa, la Mânăstirea Si­hăstria, şi îi spui că te-am trimis să te faci călugăr.» Şi m-am dus".
Dar drumul său spre straiele mo­na­hale avea să fie mai sinuos decât se aştepta. Nu a rămas în Moldova, ci a revenit în Ar­deal, unde a fost tuns în monahism la Mânăstirea Izbuc, abia după revoluţie. În cele din ur­mă, s-a aşezat la Mânăstirea Căşiel, unde l-am întâl­nit şi eu.
În tot acest drum prin viaţă şi credinţă, părintele Se­rafim a cunoscut multe din lucrările minunate ale părintelui Arsenie Boca. Tămăduiri năprasnice, făcute într-o clipire de ochi, izgoniri de demoni şi, mai ales, vindecări de patimi şi sfinţiri ale vieţii. La acestea era părintele tare iscusit şi lucra cu darurile lui Dumne­zeu, ca un duhovnic încă neîntrecut de nimeni.

Cuvântul lui era foc

Părintele Serafim a trăit puterea rugăciunii tămă­dui­toare a părintelui Arsenie pe propria piele. Mult timp a suferit de o durere cumplită de cap, care-l chi­nuia chiar şi atunci când afară era foarte cald. "Eram ca baba Dochia, cu cele şapte cojoace ale sale. Afară era frumos, iar eu umblam cu capul înfăşurat în mai multe fulare. Părintele Viorel Trifa din Câmpeni, cu care mă ştiam bine, aflând de suferinţa mea, o venit la mine, mi-o aşezat mâna pe creştet şi-o zis cătră mine: «Părintele Arsenie Boca o spus că dacă cineva suferă de durere de cap, să-i pună preotul mâna şi se vindecă.» Şi aveţi cuvântul meu de onoare, din clipa când o terminat de zis cuvintele astea, durerea mi-o dispărut ca luată cu mâna. De atunci, nici că m-a mai durut capul vreodată! Şi atât de tare mă durea înainte, că nu pot să vă spun. Acum ştiu că oamenii care mer­geau la părintele Arsenie Boca erau ocrotiţi de ru­găciunile lui. El te lua în grija lui părintească. Şi acesta nu este singurul caz. Am văzut cu ochii mei mul­te minuni. Părintele avea mare putere. Un frate de-al mamei avea patima băuturii şi voia să se lase, dar nu putea. Şi când s-o dus la părintele Arsenie Boca, s-o spovedit de pa­tima lui ş-apăi i-o zis pă­rin­tele: «Să-ţi deie Dum­nezeu scârbă de alcool!» Atât i-o zis, nimic altceva. Ş-apăi când o ajuns acasă, ghetu' uncheşul Vasile o vrut să puie gura pe un pa­har de băutură, dar n-o mai putut. Prin lucrarea părin­telui Arsenie, băutura mi­ro­sea aşa de urât, că n-o putut să mai bea de atunci niciun strop. Aşa lucra rugăciunea părintelui. Cu­vân­tul lui era foc! Îi scotea pe oameni din cele mai grele patimi. Eu nu vă spun din vorbe, astea mi s-or întâmplat cu cei apropiaţi".

Icoana din lacrimi

Nu ştie despre ea decât că o chema Maria. La fel ca pe egipteanca ce s-a în­tors la Dumnezeu şi s-a de­să­vârşit în pustiul Ţării Sfinte. La fel ca pe femeia păcătoasă din Evanghelie, care a spălat picioarele Mân­tuitorului cu mir. De ani de zile, Maria îşi săvâr­şea pravila călugărească, iubindu-l mai ales pe Sfân­tul Nicolae, al cărui acatist îl ştia pe dinafară. Încet, cu răbdare şi luare aminte, rostea cuvintele care se pre­făceau în tot atâtea boabe de dragoste şi de lacrimi. Părintelui Bădilă i se umezesc ochii când povesteşte.
"Aşa mare evlavie avea Maria la Sfântul Nicolae, încât, atunci când să ruga, plângea de să făcea baltă de lacrimi sub ea, pe podele. Şi mama mea, care o fost des la ea şi la părintele Mihail Purdescu, mi-o spus că o văzut cu ochii ei cum lacrimile care curgeau din ochii Mariei să strângeau şi alcătuiau pe podele chipul Sfântului Nicolae. Da... Mama mea mi-o spus asta, că o văzut cu ochii ei acest chip întipărit. Maria o fost o femeie păcătoasă, dar s-o întors la credinţă prin lucrarea părintelui Arsenie Boca, iar Dumnezeu s-o slăvit prin ea. "
Părintele Mihail Purdescu a fost unul dintre primii monahi de la Sâmbăta de Sus care, alături de părintele Arsenie, au refăcut obştea ctitoriei brâncoveneşti. În tinereţe fusese preot de mir, dar, rămas văduv, a venit şi s-a călugărit aici. Au trecut anii şi peste mânăstire a venit viforniţa comunistă.
"În 1959, când s-o dat decretul de desfiinţare a mâ­năstirilor, părintele Arsenie Boca i-o spus părinte­lui Mihail - «Îţi cumperi o casă la ţară ş-apăi te duci la Sibiu, unde o să îţi spun eu, şi o iei de acolo pe Maria, prostituata. Şi răspunzi de ea şi de sufletul ei în faţa Mântuitorului.» Părintele Mihail o făcut ascul­tare de părintele Arsenie Boca şi, deşi nu o cunoştea pe Maria, o mers la Sibiu, unde i-o spus părintele, o luat-o pe această Marie şi-o avut grijă de ea, ani de-a rân­dul. Când Maria o murit, părintele Mihail o răs­colit pământul de pe mormântul ei, ca să-i planteze câteva flori. Şi atunci, mi-o spus mama, din mormânt s-o ridicat o mireasmă aşa de frumoasă, ca de mir! Era mărturia că sufletul ei să sfinţise. Asta numai da­to­rită părintelui Arsenie Boca, care o ştiut de ea, încă de când era prostituată. Dar o ştiut de ea în duh, prin des­coperire dumnezeiască, fără s-o fi întâlnit nicio­dată faţă către faţă. Aşa o scos-o din traiul acela, prin părintele Mihail, care era un mare ascet şi un mare duhovnic. El şi părintele Arsenie erau una în duh".

"De acolo de unde mă duc vă voi putea ajuta mai mult"

Pe 28 noiembrie 1989, părintele Arsenie Boca avea să plece către împărăţiile iubirii. Dar legătura lui cu credincioşii nu a slăbit. Într-un fel tainic, purtat de firele nevăzute ale harului, el este prezent şi lucrează şi astăzi, poate cu mai multă tărie decât o făcea atunci când era pe pământ. Înainte de a muri, le-a spus mai multor ucenici - "De acolo de unde mă duc vă voi putea ajuta mai mult". Părintele Serafim tră­ieşte acest fapt. Moartea nu l-a despărţit de povăţuitorul său. Vor­beşte cu el în tot cea­sul, i se roagă ca unui sfânt şi, în fiecare an, trece pe la mor­mântul lui şi vorbeşte cu dân­sul, la fel cum o făcea atunci când acesta era în viaţă. Pă­rintele Arsenie este pentru el o prezenţă reală, concretă, ai­do­ma celorlalţi oameni, pen­tru că lumea noastră nu este despărţită de cealaltă.
"Eu îl consider pe părintele Arsenie sfânt. E cano­nizat de Dumnezeu şi de popor şi, la timpul potrivit, va fi cano­ni­zat şi de sinod. Dar nu are ne­voie el de canonizarea asta. Noi avem nevoie. Cine nu sâmte acum ocrotirea părin­telui? Foarte mulţi oameni or sâmţât când or trecut pe la mormântul dânsului. Merg acolo oameni împovăraţi de greutăţi şi-i spun părin­telui tot amarul lor. Parcă acolo te poţi ruga altfel, mai uşor. Sunt oameni care mărg la el şi să spovedesc la mor­mânt ca la un duhovnic, cu toate cuvintele şi fap­tele lor. Ş-apăi lucră părintele Arsenie cu ei cu nişte daruri mari, dum­ne­zeieşti, cu care o fost înzestrat şi-n viaţa vremelnică şi care acum îs mai sporite, că el are mare îndrăzneală acum în fa­ţa lui Hristos. Aşa ajung oa­menii să coboare de la Prislop întăriţi, luminaţi. Şi să săvâr­şesc mari minuni acolo. Ş-apăi şi eu mărg la el şi-i deşert tot ce am pe suflet, tot ce strâng în tot anul. Şi vor­besc cu el şi el îmi răspunde. Anul trecut, când am fost la dânsul, la Prislop, i-am cerut ajutorul că urma să ţân o conferinţă despre dânsul. Ş-apăi, după ce m-am întors, când am intrat pe poarta mânăstirii, am auzit în ureche vocea lui, care mi-o şoptit: «Până aici te-am însoţit!» Vă spun adevărul-adevărat! Da, dragul meu... Şi ca mine sunt mulţi oameni, în viaţa cărora părintele o lucrat după ce-o trecut la cele veşnice".

Beţivanul vindecat

"Cunosc povestea unui om care avea patima bău­turii. Când nu bea, era un om liniştit şi cumin­te, dar când bea, se făcea un drac nervos: să mânia, spăr­gea, urla. Ş-apăi, soţia lui l-o adus la mor­mân­tul părintelui, la Prislop. Ea avea mare credinţă în darul părintelui Arsenie şi-i era drag de omul ei, că era tare bun. Şi-o venit omul nostru la mormânt, iar soţia o îngenun­cheat într-un colţ şi s-o rugat fierbinte: «Părinte Ar­senie, arată-ţi îndrăzneala pe care o ai la Dumnezeu! Da' auzi părinte, să nu mai bea părinte! Să nu mai bea! Că-i omul lui Dum­nezeu când e treaz, da' e drac când bea! Auzi-mă părinte, te rog, părinte, ajută-mă, că ştiu că poţi!». Şi-o venit omul nostru, s-o închinat la mormânt, ş-apăi când o atins cu buzele crucea pă­rintelui, i-o sărit ca­pu-n lături, ca şi cum l-ar fi curen­tat. Or mărs acasă, ş-apăi când o pus omu' nostru paharu' la gură, l-o ars, la fel ca şi crucea, şi mai mult nu o mai putut să bea! L-o ars şi crucea părintelui, şi paharu'!
Ştiu şi o maică stareţă, care are mare evlavie la părintele, şi când vine la mormânt, îi spune toate su­părările ei. Că are multe griji cu gospodăria mânăs­tirii. Într-o primăvară, o mărs la părintele Arsenie la mormânt să-i spună două păsuri - pusese multe roşii, că avea şantier cu muncitori, iar roşiile se ofiliseră de secetă şi, în plus, cineva îi tot făcea năcazuri în obşte, aşa că nădăjduia că părintele va putea aduce linişte. Ş-apăi, când s-o întors acasă, i-or spus maicile că cea care îi făcea năcazuri, chiar la ora când maica stareţă să-nchina la mormântul părintelui, şi-o făcut bagajele şi-o plecat. Pe loc i-o răspuns părintele! Iar toamna, când s-o întors la Prislop să-i mulţumească părintelui Ar­senie, le-o spus la maicile care veghează mormân­tul că atâtea roşii s-or făcut, că a dat şi de pomană. Şi i-or spus maicile: «Păi, maică stareţă, mata şi pentru roşii te rogi la părintele Arsenie?» «Da, eu îi spui părintelui toate!»".

Un sfânt răstignit de vremuri

Cumva, fără să-l ştie nimeni, părintele Arsenie a reuşit să nu moară. S-a coborât mai adânc în noi, chiar la despărţitura dintre mintea şi inima acestui neam. Şi de acolo lucrează spornic, tămăduind vrajbe şi boli, căutând la apropierea tuturor românilor de Domnul. Şi face asta, revărsându-se cu o putere rareori întâl­nită la un sfânt, parcă dorind să recupereze timpul în care fiara comunistă l-a ţinut sub obroc, hăituindu-l ca pe un tâlhar la drumul mare, neslăbindu-l din supra­veghere nici măcar în ultimele sale zile.
"Eu m-am întrebat tot timpul cum de părintele o putut face minuni atât de mari, atât în timpul vieţii, cât mai ales după moarte. Şi cred că răspunsul stă în răbdarea cu care el o îndurat încercările la care o fost supus. El o fost marginalizat întreaga viaţă. Dorea să facă măcar o sfântă liturghie şi nu i s-o mai dat voie, după ce-o fost izgonit din Prislop. Nu i-or mai dat voie nici măcar să poarte haina monahală! Şi el n-o zis nimic, toate le-o răbdat, cu iubire de Dumnezeu şi de aproapele, şi închisoarea, şi prigoana de după ce-o fost eliberat. Şi prin răbdarea aceasta, el s-o încărcat de harisme. Mi-aduc aminte de-o întâmplare, la care am fost martor la biserica din Drăgănescu. Eram doar eu, părintele şio femeie. Iar femeia, săra­ca, s-o pus în genunchi şi-o început să plângă, tân­gu­indu-se: «Vai, părinte, toţi preoţii care au răbdat în în­chi­sori au ieşit acum şi slujesc liberi, iar sfinţia ta nu ai voie să slujeşti!?». Şi pe mine m-o marcat că părin­tele nu i-o răspuns nimic. O răbdat prigoanele ca «un miel spre junghiere», aşa cum o răbdat şi Domnul Hristos pe cruce. De aia are acum atâta putere!".

Fotografiile autorului