Viața fără hrană și somn

O minune imposibilă

- Alimentele, apa și somnul, sunt elementele indispensabile unei funcționări normale a organismului uman. În timp ce alte ființe pot supraviețui pentru o lungă perioadă de timp fără acești factori vitali, viața omului este imposibilă în asemenea condiții. Cel puțin asta spune știința! Și totuși, există oameni care susțin că de zeci de ani nu au mâncat nimic, că nu au pus strop de apă în gură și nu au dormit nici măcar o clipă, de-o viață întreagă -

15 zile fără somn

După cum se știe, lipsa prelungită a somnului pro­voacă dereglări psihice grave, determină instalarea afec­țiunilor cardiace, accelerează procesul îmbătrâ­ni­rii, crește riscul de accidente vasculare cerebrale și, în final, se soldează cu decesul. Privarea de somn este considerată una dintre cele mai cumplite torturi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sa­van­ții sovietici, în încercarea de a crea un super-sol­dat, au realizat o serie de experimente legate de efec­tele nesomnului asupra organismului uman. "Cobaii" au fost selectați din rândurile soldaților ce se oferiseră voluntari. Introduși într-o cameră mo­ni­torizată, ei au fost împiedicați să adoarmă. În primele trei zile, totul părea normal, cu excepția faptului că subiecții își pe­tre­ceau tot timpul povestindu-și experiențele trau­ma­tizante prin care trecuseră. După cinci zile, au început să aibă halucinații, să vorbească singuri, să țipe unul la celălalt, în accese puternice de violență, să ceară cu insistență eliberarea din celulă. După câteva zile cercetătorii au anunțat subiecții că vor fi eliberați dar, spre stupoarea tuturor, "cobaii" au refuzat cu îndârjire să părăsească camera de ex­pe­riențe. După 15 zile de lipsă completă a somnului, ma­jo­ritatea indivizilor supuși experimentului au decedat, dar cei rămași în viață le cereau cu insistență supra­ve­ghe­torilor să fie reintroduși în camera unde nu se dor­mea niciodată, ca și cum nesomnul devenise un drog.
Halucinanta poveste a fost relatată în anii '90 de un fost soldat care auzise despre aceste expe­ri­mente cumplite. Dovezile însă stau în continuare adânc în­gropate în arhivele ultrasecrete ale fostului KGB.
De-a lungul secolului trecut, mai mulți oameni s-au încumetat să experimenteze viața fără somn, din pro­prie inițiativă, în încercarea de a-și depăși limitele propriului organism și de a intra în Cartea Recor­du­rilor. În 1965, Randy Gardner, un adolescent în vârs­tă de 17 ani, a bătut toate recordurile precedente, in­trând în Guinness Book, pentru 11 zile și 24 de mi­nu­te de nesomn. Prin această încercare curajoasă, tâ­nărul voia să demonstreze că privarea de somn nu pro­voacă efecte dezastruoase. În timpul experi­men­tului, Randy a fost atent și constant monitorizat de o echipă de cer­cetători și medici condusă de psihologul Wil­liam Dement, pro­fesor doctor la Universitatea din Stan­ford. Con­form raportului final, după zece zile de ne­somn, Randy Gardner era încă capabil să realizeze diferite sar­cini complexe și chiar a reușit să îl învingă pe un co­leg de-al său la pinball, un joc pe care cei doi îl jucau adesea, deși comportamentul și capacitățile cog­nitive îi fuseseră afectate. Printre efectele stării de nesomn raportate de către medici, Randy suferea de probleme de concentrare, de halucinații, schimbări bruște de dispoziție și de pierderea memoriei pe ter­men scurt. În cea de a 11-a zi, a fost rugat să scadă în mod repetat cifra șapte din 100. Randy a început scă­derea, oprindu-se însă la 65. Întrebat de ce nu con­ti­nuă, acesta a răspuns confuz că nu mai ține minte ce trebuia să facă.
După încheierea maratonului de ne­somn, Randy Gardner a dormit conti­nuu timp de 15 ore și, în câteva zile, via­ța i-a revenit la normal. Astfel, tână­rul a reușit să demonstreze că în anume condiții de sănătate fizică și mentală, privarea de somn nu aduce consecințe dezastruoase asupra organismului, pe termen lung.

Omul care n-a dormit niciodată

În 1915, în timpul Primului Război Mon­dial, Paul Kern, un soldat al trupe­lor austro-ungare, a fost împușcat în cap de un ostaș din armata țaristă. Incidentul, aparent ba­nal, a devenit celebru, ținând prima pagină a ziarelor chiar și peste decenii. Și asta, pentru că glonțul ce pă­trun­sese în cra­niul soldatului, atingându-i lobul fron­tal, nu îi pro­vo­case moartea, ci doar imposibilitatea de a mai dormi. Anumiți centri nervoși ai creierului îi fuseseră afectați și hipotalamusul nu mai reușea să regleze ritmul de somn-veghe, fără însă ca funcțio­narea normală a or­ga­nismului să-i fie afectată. Chiar și în urma inves­ti­gațiilor cu raze X, medicii au ridicat neputincioși din umeri, declarând că individul era condamnat la ne­somn și la o moarte ce va surveni cât de curând. Tre­cu­seră însă 35 de ani și Paul Kern era încă în viață, per­fect sănătos, deși nu ațipise nici mă­car pentru o se­cundă de la incidentul din timpul răz­bo­iului. Toți me­dicii din Bu­da­pesta care îl consul­taseră sus­țineau ulu­iți că ar fi trebuit să moară cu mult timp în urmă. Sistemul său ner­­­vos nu reacționa nici chiar du­pă ce i se adminis­trau se­da­tive, în ciu­­da cărora nu reușea de­­loc să adoar­mă. Cu toate a­ces­tea, Kern era imun la obo­seală, se sim­țea ex­celent, căci organis­mul său se adap­tase per­fect la starea de ve­ghe. Așa cum îl sfă­tuiseră me­di­cii, în fiecare zi se întindea în pat și închidea ochii două ore, pentru a-și re­laxa mușchii și organele. "În tim­pul zilei, Paul Kern lu­crea­ză până la ora 18, într-un bi­rou de avocatură. În timpul nop­ții, când toată lumea doar­me, Paul rămâne perfect treaz, citind și studiind geo­grafia, is­toria, științele naturale. Orice om îl poate invidia, căci, practic, viața lui Paul Kern s-a dublat!" - se scria într-un articol apărut în coti­dianul Népsza­va, în martie 1950.

Mortul viu

Cazul soldatului ungur care nu dormea niciodată nu este însă singular. În orașul german Halle locu­ieș­te un bărbat care, de 35 de ani, nu mai știe ce în­seam­nă somnul. Deși nu a mai dormit de peste trei de­cenii, Iacov Țiperovici nu se simte niciodată obo­sit, este mereu bine dispus, plin de energie, radi­ind optimism și sănătate și, cel mai surprinzător, nu mai îmbătrâ­neș­­te! Cazul său feno­me­nal a fost dezbătut în presa in­­ternațională, s-au scris sute de articole și s-au reali­zat zeci de documentare.
Povestea sa neobișnuită a început în 1979 când, la vârsta de 29 de ani, a fost otrăvit de către soția lui. "Pe vremea aceea locuiam la Minsk, acolo unde m-am și născut. Maria, soția mea, era o femeie foarte ge­loasă. Încă din primii ani de căsnicie, m-a bănuit mereu, pe nedrept, că o înșel. Într-o bună zi, înne­bu­nită de incertitudine, mi-a strecurat în paharul cu vin câteva picături de otravă. Substanța toxică și-a făcut rapid efectul și după câteva minute de la prima în­ghițitură, mi-am pierdut cunoștința. Două ore mai târziu, când a realizat ce a săvârșit, Maria a sunat la serviciul de ambulanță. Medicii de la Spitalul Muni­cipal din Minsk, unde am fost dus, au declarat că funcțiile mele vitale, activitatea cardiacă și respirația încetaseră. Mă aflam în stare de moarte clinică!"
Minutele treceau și medicii, care depuneau toate eforturile de a readuce muribundul la viață, aproape că își pierduseră orice speranță. După mai bine de o oră, inima lui a reînceput să bată, dar Iacov Țiperovici și-a revenit în simțiri abia după o săptămână. Medicii erau uluiți de faptul că pacientul răsturnase toate canoanele medicinei. Ceea ce se petrecuse cu el părea absolut incredibil, căci atunci când inima încetează să mai pompeze sânge în organism, creierul începe să sufere leziuni grave și, treptat, se instalează procesul ire­versibil al morții. Doar că în cazul lui Iacov Ți­pe­rovici, printr-o minune, aceasta nu s-a întâmplat!
Când s-a trezit, a realizat că ceva neobișnuit se pe­trecuse cu el. Pentru o lungă perioadă de timp, nu a putut scoate nici măcar o vorbă, singura lui moda­litate de comunicare cu cei din jur fiind pixul și hârtia. De abia după un tratament de peste șase luni, Iacov și-a revenit complet. Doar că acum totul era schimbat. Temperatura corpului său nu creștea mai mult de 33,5 grade, vocea îi era cu totul alta, mintea îi clocotea de gânduri ce îi păreau străine, în capul lui apăruseră de nicăieri cunoștințe noi, din domenii necunoscute până atunci. Întreaga lume înconjurătoare îi părea complet diferită. În scurt timp, Iacov a descoperit alte lucruri de neînțeles despre sine: nu își mai simțea trupul, era ca și cum ar fi plutit constant, iar obiectele înconjurătoare de­ve­niseră, brusc, mult mai ușoa­re decât înainte de in­cident. Dar cel mai ciudat era faptul că Iacov nu mai pu­tea dormi absolut deloc. Mai mult decât atât, în primele luni după recu­perare, nici mă­car nu putea sta întins la orizontală, simțea ca și cum o forță nevăzută îl arunca în sus, în picioare. Zilele tre­ceau și Iacov nu putea nici­cum ațipi. Această stare de per­ma­nen­tă veghe l-a îngro­zit. Se gândea că inci­dentul l-a lovit ca o pedeapsă pen­tru toate păcatele pe care le săvârșise. În­cer­când să afle răspunsuri, s-a adre­sat celor mai luminate minți de la Moscova. Aca­de­mi­cieni și profesori de renume l-au su­pus la zeci de tes­te, i-au scanat creierul, i-au veri­fi­cat ficatul, rinichii, plămânii, glandele endocrine, inima. Rezultatele ulu­iau mereu specialiștii: Iacov Țiperovici era un om perfect sănătos!
Săptămânile de nesomn s-au transformat în luni, iar lunile în ani. Zeci de ani fără somn! A trecut mult timp ca Iacov să înțeleagă că se poate trăi, și încă foar­te normal, în această stare de lipsă completă a somnului. "M-am împăcat cu soarta mea de-abia atunci când am încetat să simt scurgerea timpului. Acum, pentru mine, timpul pur și simplu nu mai exis­tă. Zilele nu se mai împart în ore, în minute și se­cun­de, căci timpul este un proces indivizibil. Iar eu tră­iesc în afara lui și a granițelor pe care noi, oa­menii, i le impunem. Mai precis, nu mă mai las domi­nat de timp!"
Iacov Țiperovici a avut nevoie de o experiență du­ră pentru a învăța să se împace cu timpul, pen­tru a conștientiza că limitele minții nu sunt trasate decât de om, pentru a înțelege că organismul uman este o mașinărie fabuloasă, care se poate adapta la orice condiții și că doar de individ de­pind toate aceste lucruri. Conform teoriei sale, nu­mai omul este cel care își abandonează trupul în stă­pânirea acelor elemente pe care le socotește nevoi esen­ția­le: somn, apă, hrană... "Sunt absolut convins că așa cum eu am învins somnul și, ca o con­­secință, tim­pul, tot astfel pot fi înfrânte și ce­le­lalte necesități pe care omul le consideră vita­le".

Fără alimente și fără lichide

În mai toate colțurile lumii dăinuie numeroase mărturii scrise și orale, care relatează că încă din timpuri străvechi au existat oameni care au trăit ani în șir, fără hrană și fără apă. În mai toate re­li­gii­le lumii există mențiuni despre călugări și si­haștri care, în calea lor către iluminarea divină, se re­trăgeau în cele mai pustii locuri, nevoindu-se în ru­găciune și post negru continuu, perioade de timp inimaginabile.
Nu cu mult timp în urmă, în anul 2005, presa in­ter­națională scria despre cazul fenomenal al unui tâ­năr budist din Nepal care, mai bine de un an de zile, a trăit fără pic de mâncare și fără strop de apă. Palden Dorje, în vârstă de doar 24 de ani, despre care adepții săi spun că este reîncarnarea lui Budha, s-a retras în scor­bura unui co­pac, petrecându-și timpul în pro­fun­dă meditație. Zeci de oameni s-au adunat atunci în ju­rul arborelui, pentru a i se alătura în rugăciune și post. Conform martorilor, într-o zi, Palden Dorje a dis­­­părut, pur și simplu, chiar din fața ochi­lor mul­ți­mii. Se spune că ase­me­nea puteri capătă numai cel ce rupe legătura cu ome­nescul, cel ce transcende în­tr-un alt nivel al cunoaș­terii, lepădându-se de nevoile bio­­logice vitale. Câteva luni mai târziu, a fost găsit de că­tre ofițerii de poliție din orașul Nijgadh, în adâncă me­ditație, într-o came­ră a cărei intrare era zăvorâtă din afară, aflată sub un templu budist. Într-un final, a ex­­plicat că părăsise scorbura copacului în care se re­tră­­sese inițial pentru că "nu mai avea suficientă li­niș­te". Asemenea cazuri fenomenale, de oameni ce nu mă­nâncă absolut nimic cu anii, s-au raportat peste tot în lume. Cei care au adoptat acest stil de trai apa­rent imposibil susțin nu numai că nu îndură niciodată chi­nurile înfometării, dar și că trupul lor s-a eliberat de boli grave și suferințe grele.
Povestea Zinaidei Bara­nova, femeia care de peste 13 ani trăiește fără a avea ne­voie de mâncare și apă, este cel puțin uluitoare. În anul 1980, Zinaida și-a pierdut unicul fiu, de 18 ani, decedat într-un ac­cident de auto­mo­bil. După tragedie, femeia s-a izolat com­plet de familie și de prie­teni și a picat într-o depresie severă. În câțiva ani, starea ei de sănătate s-a de­te­riorat atât de grav, încât toți medicii ca­re au consultat-o s-au decla­rat neputincioși. Fe­meia su­fe­rea de mai multe afecțiuni cardio-vasculare, de tahicar­die, ischemie, an­ghi­nă pec­to­rală. De ase­me­nea, vederea aproape că o pă­răsise com­plet, avea mari probleme la mem­brele infe­rioa­re și difi­cultăți grave de res­pirație. Pentru medici, re­cu­perarea ei era practic im­posibilă!
Zece ani a suferit Zinaida, ago­nizând între viață și moar­­te, rugându-se doar să fie luată la Cel de Sus. Ze­ce ani i-au trebuit să înțeleagă de ce a trebuit să su­porte asemenea chinuri, să afle taina pentru care a fost zămislită. "Am renăscut când am realizat că esența vieții stă în ascensiunea către Dumnezeu, că­tre co­mu­niu­nea cu energiile macrocosmosului, în­gă­duind mi­cro­­cosmosului, adică trupului meu, să se lepede de hrană și lichide".
În 1990, Zinaida Baranova a purces în căutarea unor metode alternative, non-conven­țio­na­le de vinde­care și, imediat, le-a pus în prac­tică. A început cu tehnica lui Porfiri Iva­nov, de purificare și tămăduire a orga­nismului prin băi la copcă, prin mers des­culț în zăpadă, prin post și ru­gă­ciune profundă. Și-a cum­părat o că­suță modestă, complet izo­lată, la poalele munților Cau­caz, și a lo­cuit acolo singură, timp de șapte ani, hrănindu-se doar cu legumele culti­vate în ogradă. Cu timpul, a­proa­pe toate beteșu­gu­rile din tru­pul său au dis­­părut, rând pe rând. Conform spu­selor sale, în martie 2000, în timp ce se ruga, a avut o vi­ziune: viața poate fi trăi­tă și fără hrană! 40 de zile, cât a durat Postul cel Ma­re, Zi­naida nu s-a hrănit decât cu ceai cu miere de al­bine și lapte din soia. La două săptămâni după săr­bă­toarea Învierii Domnului, Zina a hotărât să re­nunțe și la consumul lichidelor. "Din acel moment, a în­ceput cea mai mare caznă trupească pe care a tre­buit să o îndur doar prin credință și voință. Aveam cram­pe cumplite de stomac, capul îmi vâjâia, corpul mi-era atât de slăbit încât abia reușeam să mă ridic din pat, pielea mi se exfoliase și se acoperise de um­flă­turi mici, ca niște muș­cături de țânțar. După două luni, starea mea a re­ve­nit la nor­mal. De atunci, cor­pul meu funcționează fără ali­mente și fără lichide. A­ceasta nu înseamnă o simplă înfo­metare, căci organismul meu se hrănește, doar că din alte surse".
Îngrijorați că starea ei de sănătate se va șubrezi din nou, apropiații au convins-o pe Zina să meargă la Mos­co­va pentru a fi examinată me­di­cal. După o serie de ana­lize, Alexandr Semenii, pro­fe­sor doctor la Facultatea de Me­di­cină din Moscova, cel care a supus-o pe Zina unui set de investigații complexe, a con­clu­zionat uluit: "Zina­ida Ba­ranova este un om să­nă­tos! Deși nu atinge o gre­utate ide­a­lă, organismul ei func­țio­nează perfect. În în­treaga mea carieră, de peste 30 de ani, nu am mai întâlnit un ase­menea caz!" În ciuda fap­tului că are peste 70 de ani, Zina are un program foar­te încărcat, încercând acum să promoveze me­toda ei de autovindecare prin renunțarea la hrană și lichide. "Atunci când ești în slujba lui Dumnezeu și a oa­menilor, nu ai timp de odih­nă sau de sărbători! Noi toți trebuie să înțelegem că resursele Pământului sunt limitate. Singur omul, Fiul lui Dumnezeu, născut după chipul și asemă­narea Lui, este unic, capabil să de­pășească orice graniță a trupului său. Căci sufle­tul este nemuritor și nici un trup nu-i poate mărgini as­cen­siunea către coeziunea cu energiile atotputer­nice, vindecătoare, ale Universului".