Nu dormea zile şi nopţi la rând, îşi toca banii în jocuri de noroc, începuse să fumeze şi fuma ca un turc, bea ca un sinucigaş şi îşi schimba iubitele mai rapid decât rulează reclamele pe un panou stradal. Cu toate acestea, părea mulţumit, zâmbea mereu ca un învingător şi era sarcastic de fiecare dată când venea vorba de dragoste. Dar îl simţeam cum se surpă pe dinăuntru. Masca lui era fără cusur, însă trupul ameninţa să nu-l mai ţină mult. Mă aşteptam să-i explodeze inima în orice clipă.
Eram prieteni vechi şi mă durea să-l văd astfel. Îl cunoscusem ca pe un om echilibrat, un soţ decent şi un tată responsabil. Pe umărul meu a plâns când l-a părăsit nevasta, care i-a mărturisit că singurul lor copil, o minune de băieţel, de doar trei ani, nu este al lui. A divorţat, şi o vreme am crezut că va claca. Dar a durat puţin până când şi-a schimbat radical viaţa şi a revenit în grupul nostru de prieteni. Îşi convertise umilinţa în zeflemea şi furia în dezmăţ. Peste toate, devenise "expert" în dragoste.
"Dragostea nu există. Numim dragoste o iluzie pe care ne-o hrănim pentru a nu rămâne singuri. Dacă ne lăsăm pradă acestei iluzii, e normal să suferim, pentru că orice iluzie este până la urmă spulberată de realitate" - spunea atât de convins, încât puteai să-l crezi. "Adevărată este numai atracţia fizică. Pe ea trebuie să o celebrăm din toate puterile. Ei să ne dedicăm până la ultima suflare! Să nu ne ruşinăm de natura noastră animalică, să nu inventăm pretexte metafizice pentru a-i da curs şi, mai ales, să nu aşteptăm de la ceilalţi să se comporte altfel decât sunt: pofte încarnate!".
Când rostea astfel de sentinţe, zâmbetul i se stingea, ochii i se încruntau ameninţător, iar vocea căpăta rezonanţe profetice. Indubitabil, credea în "adevărul" său. Iată de ce m-a uluit când, într-o după-amiază de vară, pe care ne-o petreceam leneşi, tolăniţi în fotolii de piele, cu câte o halbă de bere în faţă, pe o terasă a oraşului, mi-a spus:
- Bătrâne, cel mai mult pe lumea asta îmi doresc să mă pot îndrăgosti din nou.
Şi-a mutat privirea, întunecată brusc, undeva în afară, dincolo de noi.
N-am fost atât de surprins încât să rămân fără cuvinte, dar am lăsat câteva momente de tăcere, pentru a nu tulbura nici curajul declaraţiei, nici durerea lui.
- Dacă asta îţi doreşti, dă-ţi voie să te îndrăgosteşti, Remus - i-am zis, pe un ton care se voia vesel. Alungă teama de a fi rănit din nou şi lasă-ţi timp să cunoşti cu adevărat o femeie. Nimeni nu-ţi garantează că vei ieşi teafăr dintr-o altă iubire, dar ştii că merită orice risc pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp, fericirea de a iubi şi de a fi iubit. Şi-apoi nici suferinţa nu e atât de rea; cu puţină bunăvoinţă, găseşti voluptate şi în ea.
- Nu mi-e frică, dar nu pot. Sunt infirm sufleteşte, nu mai pot iubi.
- Ba cred că poţi iubi, dar e obligatoriu să începi cu a te iubi pe tine. Cât timp te vei urî, nu vei putea iubi şi nici nu vei fi iubit. Încetează să te învinovăţeşti şi să te răzbuni pe tine şi pe oricine ţi-ar ieşi în cale. Încearcă să te ridici un pic deasupra ta şi să te priveşti dintr-o altă perspectivă. Vei găsi, în mod cert, motive să nu te mai dispreţuieşti şi să nu-ţi mai doreşti moartea.
- Da, ştiu, dragostea este un râu pe care îl ocolesc sistematic, în loc să plutesc în voia lui, până într-un loc însorit. "Lasă-te în voia dragostei, şi atunci toate se vor transforma sub puterea ei!" - a ricanat el, reproducând un fragment dintr-o pledoarie mai veche a mea...
***
Oraşul dormea înfăşurat într-o noapte albă de ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, în culorile date de lumina vitrinelor şi a becurilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau în ceaţă fără zgomot, ca în vălătuci de vată. Ne ţineam de mână strâns, ca şi cum ne-am fi temut să nu ne pierdem. Ceaţa ne învăluise şi pe noi, de la glezne până la piept. Aşa încât, de departe, apăream ca doi înotători cu capetele deasupra aerului lăptos şi rece.
"Dragostea este un râu... Trebuie doar să plutesc. Fără spaime, fără planuri, fără aşteptări. Mă iubeşte şi o iubesc, dar dacă rămânem împreună, o voi mai iubi? N-o voi urî pentru neputinţa mea? Şi nu mă va urî şi ea?" - mă întrebam şi o strângeam mai mult de mână pe Isabela. Iar ea tăcea, de parcă ar fi auzit ce gândeam şi de parcă nu ar fi durut-o.
Furtună de vară
Eram căsătoriţi de puţin timp, abia ne mutaserăm în casă nouă, aveam un câine jucăuş şi plănuiam să facem copii. Înainte de a ne îndrăgosti unul de altul fuseserăm prieteni şi colegi de birou. Ne împărtăşeam tot ce ne preocupa şi râdeam mult. Când ne-am cununat, aveam amândoi câţiva ani peste treizeci şi eram convinşi că suntem suflete-pereche. Totul părea în cea mai desăvârşită ordine, când, pe neaşteptate, m-am îndrăgostit de o altă femeie: Marina, în ciuda faptului că o iubeam în continuare pe Isabela la fel de mult. Marina era exact opusul Isabelei. Dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt, acesta ar fi furtună. Marina era o furtună de vară care te cotropea fără speranţă, din toate părţile, îţi pătrundea până în măduva oaselor, te scutura de-ţi amesteca ideile şi sentimentele, îţi deschidea cerul şi pământul pentru a-ţi arăta lucruri nebănuite, te entuziasma, te bucura, te purta în rafale lungi, până spre soare. O femeie puternică, energică, experimentală, fermecătoare. O femeie care era prea mult pentru orice bărbat şi pe care, probabil, o râvneau toţi bărbaţii care o cunoşteau. În comparaţie cu ea, Isabela era icoana soţiei perfecte şi atât. "Atât! Atât?" - mi-au fulgerat prin minte o exclamaţie şi o interogaţie din chiar clipa în care am cunoscut-o pe Marina. Ce îşi poate dori un bărbat mai mult decât o femeie pe care s-o iubească şi care să-l iubească, să-l îngrijească, să-l susţină, să-l respecte, cu care să aibă pasiuni şi proiecte comune, în care să vadă mama copiilor lui? Nu e de-ajuns? Nu pentru toţi bărbaţii. Unii, printre care mă număr şi eu, au nevoie şi de o permanentă motivare. De ceva care porneşte din femeia iubită şi care îi face să tindă mereu spre a fi mai buni. De ceva care să le strice confortul, să le ameninţe stabilitatea, să le testeze limitele, dar să-i facă să se simtă vii! Dintre aceşti bărbaţi, o parte caută aşa ceva în sporturi extreme, în călătorii exotice sau în speculaţii financiare riscante. Alţii, ca mine, caută într-o femeie. Şi, în opinia mea, aceştia sunt adevăraţii câştigători. Căci, odată ce ai găsit o femeie de acest tip, orice săritură cu paraşuta, expediţie în junglă sau pariu nebunesc pe bursă ţi se pare simplă copilărie. Ea face totul mai interesant şi totul posibil!
Marina era o astfel de femeie.
Ce e mai bun în mine
Pe Marina ne-a prezentat-o Remus. El i-a fost avocat într-o speţă legată de mica galerie de artă pe care Marina o deţinea şi au rămas prieteni - poate şi pentru că ea n-a cedat asalturilor lui de Don Juan. Ne-am întâlnit întâmplător, la un eveniment monden, şi apoi Marina ne-a ocupat vieţile uluitor de repede. Odată ce-o cunoşteai, ţi-o doreai cât mai mult în preajmă. Şi femeile o plăceau şi îi căutau compania. Eu încercam să mă păstrez în limitele prieteniei, deşi atracţia pentru ea devenea tot mai puternică, pe măsură ce mi se dezvăluia. Însă, n-aş fi rănit-o pe Isabela pentru nimic în lume. Isabela îmi era atât de dragă, încât mă trezeam plângând în hohote, uneori, noaptea, după câte un coşmar în care visam că moare. La drept vorbind, nu prea înţelegeam ce mi se întâmplă: cum să mă îndrăgostesc de o altă femeie când deja iubesc una? Semnele însă nu mă înşelau. De pildă, o pasiune veche, căreia îi dedicasem adolescenţa şi o parte din prima tinereţe, dar la care renunţasem de mult, renăscuse în mine după ce am cunoscut-o pe Marina: am început să pictez din nou. Cred că una ca asta a alertat-o şi pe Isabela.
- Oh, dragule, unele femei scot ce e mai bun din tine - mi-a spus ea, într-o zi, cu un zâmbet ironic, privindu-mi schiţele.
- Ei, nu femeile, ci criza bărbatului de la 40 de ani. Dar cred că e preferabil să pictez, decât să divorţez şi să-mi cumpăr o maşină decapotabilă roşie - am replicat, cu un râs zgomotos. Isabela a râs şi ea, dar nu cred că a gustat paralela mea. Totuşi, în afară de acea aluzie, nu mi-a mai spus nimic în legătură cu Marina.
La începutul toamnei, unul dintre prietenii noştri ne-a invitat într-un week-end la cabana lui din munţi. Serba o vârstă rotundă şi voia să petrecem ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi. Acolo am avut surpriza să-i găsim şi pe Marina şi Remus. Era multă lume, dar gazda se îngrijise impecabil de tot ce aveau nevoie invitaţii ca să se simtă bine. Vremea ţinea cu noi, aşa că am mâncat afară, în curtea generoasă, în care am putut rămâne până la coniacul de după cină, fără să ne zgribulim de frig. A doua zi, cei mai mulţi dintre petrecăreţi au ales să meargă într-o scurtă drumeţie. Eu, Isabela, Remus şi Marina, mai citadini din fire, am preferat să ne odihnim pe şezlongurile întinse sub soarele blând de septembrie. Cât ne-am răsfăţat, eu am făcut câteva schiţe cu creionul pe cartoanele speciale pe care mi le pusesem în bagaj. Marina, care îmi vedea pentru prima oară desenele, s-a arătat mai încântată decât toţi şi mi-a propus, subit, să-mi organizeze o expoziţie în galeria ei. Am fost flatat şi i-am mărturisit-o. Isabela zâmbea, urmărind scena cu o mină gânditoare.
Expoziţia
N-am crezut nici o clipă că Marina îmi va expune tablourile. Mă îndoiam că aş merita. Cu toate acestea, am continuat să lucrez cu o frenezie crescândă. Am ajuns să nu mai fiu interesat de nimic altceva decât de desenele mele. Din când în când, Marina mă întreba cum merge treaba şi cât cred că va mai dura până voi avea suficiente lucrări gata pentru a expune. Am tot prelungit termenele, până când Marina m-a chemat la galerie să discutăm serios detaliile expoziţiei. N-am vorbit mai mult de câteva minute pe subiectul ăsta. La un moment dat, s-a ridicat în picioare şi mă temeam că întrevederea s-a încheiat. Aş fi vrut să mai stau un timp cu ea.
S-a apropiat de mine, mi-a trecut uşor mâna prin păr, cu un gest surprinzător de intim, şi s-a îndreptat spre fereastră. O undă de parfum desprinsă de pe trupul ei în această mişcare m-a înfiorat.
- Când o vei spune? - m-a întrebat, cu privirea departe, pe geam.
- Ce anume?! - m-am arătat nedumerit.
- Că te-ai îndrăgostit de mine.
- Eu? Nu... De unde ţi-a venit ideea?
- Bine, bine.
S-a întors cu faţa spre mine şi a zâmbit cu subînţeles.
- Sigur că-mi placi, dar...
- Şşşt!
Mi-a pus arătătorul mâinii drepte pe buze, delicat, abia simţit, iar înainte de-l ridica, l-a apăsat puţin, ca pentru un sărut.
În ziua aceea ne-am plimbat îndelung prin parc şi pe străzi. Am vorbit despre artă şi dragoste, nu ca doi amici, ci ca doi îndrăgostiţi. Am condus-o acasă şi, la despărţire, i-am sărutat un colţ al gurii, prefăcându-mă că nu i-am nimerit obrazul.
O, da, aveam din nou 17 ani, inima îmi pulsa sângele cu mai multă putere, ochii îmi străluceau altfel, toate gândurile îmi erau la ea, toate drumurile duceau la ea, şi aş fi umplut lumea cu strigătul meu de fericire, dacă nu mi-ar fi fost ruşine. Ruşine de Isabela şi de toţi cei care ne cunoşteau, dar mai ales pentru că, deodată, nu mai ştiam cine sunt şi ce vreau. Nu aş fi putut explica de ce şi cum iubesc două femei în acelaşi timp.
Dar dragostea este un râu, cine sunt eu ca să mă opun lui? Ăsta a fost gândul care a declanşat nebunia. Luni în şir am dus două vieţi paralele, în care patima şi remuşcarea se succedau ameţitor, iar deseori coabitau, nu spre liniştea, ci spre marea mea disperare. În acest răstimp, am schimbat de mai multe ori conceptul expoziţiei, până am ajuns la cel care mă exprima cel mai bine, în acea răscruce a existenţei mele. La vernisaj, iubitorii
***
Oraşul dormea înfăşurat în ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, colorat de lumina vitrinelor şi a becurilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau, tăcuţi, în ceaţă. Ne ţineam strâns de mână, cu teama că ne vom pierde, orice drum am alege. Cu fiecare pas, îi strângeam tot mai tare mâna Isabelei. Iar ea tăcea, ca şi cum auzea ce gândeam şi de parcă nu ar fi durut-o.
(Dintr-un volum în pregătire)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
