CÂNTEC DE LEAGĂN

Opreşte-te, clipă!

Visul

Mai întâi a fost visul. Visul ciudat şi repetat până în cele mai mici detalii. Repetat de-a lungul unei ierni întregi, ca un refren al zilelor scurte şi cenuşii. Nu l-am înţeles decât foarte târziu, atunci când înţele­gerea lui deja nu mă mai putea ajuta să schimb ceva din ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea. De fapt, nici nu m-am gândit atunci că ar trebui să-l înţeleg sau să des­cifrez mesajele pe care le-ar putea avea, venite din­tr-o lume ce rămâne mereu a misterelor şi-a nop­ţii. L-am luat ca atare, ca pe multe alte semne şi alcă­tuiri care au trecut pe lângă mine, fără să le bag prea mult în sea­mă şi, după o vreme, am uitat de el, căci pe atunci, în vâltoarea întâmplărilor, ceea ce nu avea un sens imediat şi rapid era înlăturat de nerăbdarea tinereţii.
L-am regăsit la mulţi ani după aceea, ca o notaţie fugară pe marginea unui caiet păstrat din vremea stu­denţiei: "Noapte grea, din nou visul cu zborul peste apa întunecată. Din capul meu cresc flori mari, care mă trag în jos cu greutatea lor, cad în apă şi, când mai am puţin până să mă înec, mă trezesc lângă o ca­să coborâtă parcă dintr-un desen de copil, o casă nai­vă, cu ochi şi gură în loc de ferestre şi uşă". Dar până să regăsesc această notiţă făcută, desigur, în timpul vreunui curs plictisitor, obligatoriu şi anost, de la facultate, mi-a fost dat să trăiesc una dintre acele clipe atât de rare, în care dintr-o dată simţi că se descâlcesc toate firele încurcate ale atâtor întrebări ce rămân de-a lungul vieţii fără răspuns.

Naşterea

Era o dimineaţă de iarnă, una dintre cele mai friguroase, mai vesele şi mai pline de speranţă de ca­re-mi aduc aminte. Am aşteptat atunci, în dimi­neaţa aceea, în toată ziua aceea, aşa cum nu mai aş­tep­tasem pe nimeni, aşa cum aşteaptă frunzele însetate şi arse curgerea molcomă a ploii, aşa cum, în deşert, nisipul aşteaptă vântul care să-l poarte călător şi să-l aşeze în forme do­moale. Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui scăpată printre creste de munte, cu nerăb­darea zăpezii de-a se aşterne peste lume, cu aceea a ierbii care cheamă paşii os­teniţi... Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară. Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe însumate, a crescut atât de mult încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez. O casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă. Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec de leagăn în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam.
Şi-atunci minunea s-a întâmplat. Din liniile acelea firave, care brăzdau hârtia din ele, ori poate şi mai de de­parte, de unde încă nu mai ajunsesem nici măcar în vis, de-acolo s-au adu­nat toate puterile care m-au aju­tat să-l pornesc în lume pe în­tâiul meu prunc, ca să mă pot naşte şi eu a doua oară, odată cu el.
Când l-am luat în braţe, când i-am găsit locul între mâi­nile mele aprinse de dor şi când el şi-a găsit mulţumit cul­cuşul între braţele mele, atunci am murit odată cu tot ce trăi­sem până în acea clipă, şi-am vrut ca timpul să stea în loc.
Era atâta de pur şi de mi­nunat, încât n-am îndrăz­nit să-l ating, era atâta de firav şi de neajutorat, încât am simţit cum îmi cresc dintr-o dată ochi şi gheare de vultur ca să-l pot apăra. Era atâta lumină în ochii lui închişi, încât am ru­gat soarele să nu-l ardă. Era atâ­ta aşteptare în trupul lui ghe­muit în braţele mele, încât m-am rugat de ploaie şi de vânt ca niciodată, nicio­dată, dar niciodată să nu-l întârzie din drumurile pe ca­re le va avea de făcut. De toţi şi de toate m-am ru­gat ca să-l apere şi să-l aibă în grija şi în paza lor, ca să-i fie paşii siguri, oriunde şi încotro ar porni.

Liniile vieţii

Anii unui copil se pot număra în cân­te­cele învă­ţate, în poeziile recitate în faţa bu­nicilor, în întrebările cele mai năstruşnice care aşteaptă răspunsuri cât se poate de lă­muritoare, în dimineţi şi în seri, în zile şi nopţi. Copilul meu cânta, vorbea, spunea poezii, dar, mai presus de toate, copilul meu împlinea lumi din linii, puncte şi rotocoale desenate la nesfârşit. Ţin min­te şi acum povestea unui desen:
"Creionul alunecă pe hârtia gălbuie şi în urma lui rămân linii subţiri, din care se în­cheagă, treptat, o casă cu uşă mare, de sticlă, prin care poţi să vezi înă­untru un cuptor, un scaun şi o mătură. Un aco­periş înalt coboară până aproape de două feres­tre largi, din care una e un pic mai mare decât cealal­tă şi aplecată uşor către margine. Gardul porneşte de lângă peretele casei şi ocoleşte o grădină plină de flori uriaşe, peste care ninge cu soare por­tocaliu. Razele lui prelungite înconjoară casa ca un fuior de lână şi una doar, mai apăsată decât ce­le­lalte, alu­necă peste cuşca unui căţel legat cu un lanţ din tul­pini de păpădie. Un lanţ care se poate desface uşor, căci tulpinile sunt moi şi alunecoase, dar tre­buie totuşi să fie şi un lanţ, ca să se vadă că exista tot ce trebuie pe lângă căsuţa din poiana cu flori. «Nu-i aşa, mamă?». Pe cărarea care vine de la uşa casei până la poartă stă şi un motan galben ce-şi mişcă mus­tăţile în soare, ţinând deschis numai un ochi ver­de, cât să vadă cum se scaldă în iarba plină de rouă o păsăruică fără griji. Iar dincolo de casă, în spatele ei, la marginea foii, se ridică trei culmi golaşe, ca dinţii unui fie­răs­trău ascuţit. De-acolo, din munţii aceia negri, vine lu­pul din când în când şi, pentru o clipă, soarele se ascunde speriat în fuiorul de nori. Atunci căţelul îşi desface lanţul de păpădii şi-l alungă peste multe dea­luri, până când nu se mai vede nicio urmă, nici măcar vârful cozii de lup. Apoi se întoarce acasă, se face linişte şi soarele ninge iar peste casa din poiană".
Peste câţiva ani, copilul meu mă întreba mereu dacă şi pietrele visează şi desena la fel de mult, iar eu nu înţelegeam că întrebările lui vin de tare departe, chemând şi cercetând trecerea spre altceva, pre­sim­ţind şi simţind întâlnirea cu acel altceva, care încă nu avea nume, dar avea deja contururi clare. Copilul meu desena şi eu nu înţelegeam, şi nu vedeam, şi nu simţeam că desenele lui, liniile vieţii lui sunt ca o repetiţie pentru un paradis pierdut pentru totdeauna.

Ultimul desen

Casa aşezată într-un colţ al hârtiei este mică, are geamurile mici, mici, aproape de acoperiş. Dacă ai fi acolo, înăuntru, în ea, cu siguranţă n-ai putea să vezi decât cerul cenuşiu, plin de nori învolburaţi. Nu mai sunt flori lângă casă şi nu se mai vede nici motanul, plecat cine ştie în ce expediţie, curtea e goală şi, din­colo de casă, crestele ascuţite ale munţilor au crescut, aco­perind cerul până aproape de un soare mare, vio­let. În spatele lui stă un copil care, pentru a încăpea în pagină, este desenat aplecat peste casă, ca şi cum ar înconjura-o, apărând-o cu trupul lui. Capul îi atin­ge aproape picioarele şi mâinile uriaşe, neaju­torate în imensitatea lor, îşi găsesc loc printre zăbrelele unui gard rupt din loc în loc. Din capul lui ies flori uriaşe care-l trag, grele, într-o parte a foii.
Nu m-am gândit atunci când am văzut pentru pri­ma oară acest desen să descifrez mesajele care ar pu­tea fi ascunse în liniile ce se adună şi se desfac într-un joc misterios pe hârtia gălbuie. Le-am crezut rodul unei imaginaţii ieşite din comun, alcătuirile unei minţi curioase peste măsură în a descifra şi interpreta lu­mea înconjurătoare cu o sete şi o grabă care ar fi tre­­buit să-mi dea, totuşi, de gândit şi să mă scoată din curgerea banală a zilelor. Am pus desenul într-un sertar, lângă celelalte mărturii ale trecerii acelor ani.
L-am revăzut şi înţeles într-o altă dimineaţă de iarnă, cea mai friguroasă, mai tristă şi mai fără de speranţă de care-mi aduc acum aminte. În dimineaţa zilei în care copilul meu a plecat definitiv în lumea viselor, a pietrelor, a zăpezii, a vântului şi-a plo­ilor fă­ră sfârşit, a norilor şi a ierbii pe care le desena în aşteptare. Ohh, dacă aş fi ştiut asta atunci, demult, dacă aş fi bănuit ce ur­mea­ză să se întâmple, da­că aş fi pre­simţit ceva atunci când visam flori ca­re-mi creş­teau din cap, dacă aş fi descifrat de­se­nele lui înţelepte, cu sigu­ranţă aş fi ales să îm­bă­trânesc pe veci fără să mă mai nasc a doua oară, ca să nu mai tre­bu­ias­că să cânt vreodată un cântec de lea­găn!
Numai că, din păcate, ori­câtă putere ar avea vor­­bele şi liniile pe care le de­senăm pe hârtia proas­pătă a unei vieţii, ale­gerile nu stau, oricât am vrea, toate, în puterea noastră.

(Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN)