Louis şi-a pus ochelarii pe vârful nasului, priveşte cu atenţie nuanţele mierii, citeşte eticheta de pe borcan şi exclamă într-o română împănată cu expresii franţuzeşti. "Aur curat! Unde mai găseşti aşa ceva, şi la câţiva euro!". Ieşim din ceainăria în care am stat la povestit şi tragem în piept aerul rece. Imediat, sub arcade, se zăreşte Piaţa Mare a Sibiului, oraşul său îndrăgit, în care a decis să se mute în urmă cu mai bine de zece ani. În acte, Louis Guermond este cetăţean francez, însă atunci când are vreo expoziţie în România sau într-un colţ îndepărtat al lumii, sub numele său este trecut, simplu, sibian. Expansiv, volubil, iute în mişcări, entuziast, Louis se plimbă zilnic ore întregi prin oraş, prin satele din preajma Sibiului, fotografiază, colecţionează albume şi imagini de epocă şi vrea să scrie o istorie a fotografiei româneşti, pe nedrept prea puţin cunoscută, spune el.
"Mă simt mai degrabă român decât francez"
"Cum am ajuns pentru prima oară în Sibiu? Am dat cu banul! Mă tot uitam cu un prieten pe harta lumii, încercând să ne dăm seama unde am putea merge într-o vacanţă inedită. Ne-am zis, hai în Europa de Est! Ungaria sau România, ambele ţări erau nişte necunoscute pentru noi. Am dat cu banul şi pac! Mergem în vacanţă în România! Cineva ne-a povestit de Sibiu, aşa că am ajuns aici în lumina aceea superbă de octombrie şi am fost cucerit din prima zi!".
- Ce v-a impresionat atât de tare?
- În primul rând, cerul, lumina. Eu veneam dintr-o Bretanie mai mereu înnourată...Am umblat prin sate, am vorbit cu oamenii, ca orice turist. Însă eu nu sunt un om care să vrea să vadă cât mai multe într-un timp cât mai scurt, mie-mi place să aprofundez. Plus că, având pasiunea fotografiei, te întorci de mai multe ori într-un loc pentru a prinde lumina mai bună, nu pui aparatul la ochi şi gata poza. Aşa că am stat două săptămâni în aceeaşi zonă, în împrejurimile Sibiului. Nu sunt ca orice occidental, care rămâne uluit când vede o căruţă şi un cal pe drum, eu am crescut la sat, ştiu despre ce este vorba. Pentru mine, a fost regăsirea unui spaţiu, a unui stil de viaţă pierdut demult, de când Franţa a intrat sub zodia industrializării şi toate acestea au început să dispară. Cum se va întâmpla şi aici. Însă, deocamdată, aici omul trăieşte în relaţie cu natura, este un fapt normal, care durează de mii de ani. Este extraordinar că se mai păstrează obiceiuri străvechi. Am descoperit că în Tălmăcel, de 7 ianuarie, tinerii cu numele de Ion intră în apa râului, în vreme ce tot satul e strâns acolo, e un întreg ritual păgân. La un moment dat, apar trei care cu boi, cu flori la urechi, cu clopoţei. Este superb, o tradiţie total nepromovată, fără nimic turistic sau ostentativ în ea. Asta fac sătenii de Sfântu Ion, de când se ştiu.
- Puteţi face o paralelă cu zonele rurale din alte locuri din lume pe unde aţi călătorit?
- Din păcate, multe din lucrurile negative care duc la dispariţia satului se regăsesc în întreaga lume. Am avut în Japonia o expoziţie cu fotografii făcute în zona Transilvaniei, în templul Koyosawa (e ceva între templu şi cămin cultural). Am constatat că şi acolo tinerii pleacă la studiu sau la muncă în marile oraşe şi este puţin probabil să se mai întoarcă la munca grea a câmpului. Aşa că satele din zona montană au o populaţie mult îmbătrânită, încep să fie abandonate, câmpurile de orez duc lipsa mâinii de lucru, iar tinerii se înghesuie în spaţii din ce în ce mai mici, din oraşe suprapopulate.
- Nu aţi simţit nevoia să vă stabiliţi la sat, să închideţi astfel un cerc după mai mulţi ani?
- Îmi plac merele şi perele, dar nu m-aş apuca să dau la sapă, îmi place să mă plimb duminicile pe la târgurile de animale, dar nu mă văd având grijă de ele zi de zi. La ţară este frumos, dar şi greu. Eu am ales Sibiul, care se află la zece minute de mers cu trenul de Munţii Făgăraş, de Olt, este un vis. Iau personalul, şi în cincisprezece minute cobor şi am munţii în faţă! În plus, este un oraş excelent pentru o viaţă socială, am prieteni, cunoştinţe. Are un ritm mai lent, care îmi convine, mi se potriveşte. Îmi place Bucureştiul, nu zic nu, dar nu aş putea trăi acolo. Iar când merg la Paris, după patru zile mi se face dor de Sibiu, vreau acasă, gata, nu mai merge, vreau să mă întorc. Mă simt mai degrabă român decât francez, nici eu nu mai ştiu prea bine cine sunt, le cam încurc.
- Care sunt locurile cele mai dragi din Sibiu şi din împrejurimi?
- Sunt multe astfel de locuri. Cunosc Sibiul ca pe propriile buzunare. Chiar dacă uneori deplâng lipsa de grijă a arhitecţilor sau a particularilor în păstrarea vechilor clădiri, îmi place foarte mult farmecul de anii '30-'50 pe care-l simt atunci când mă plimb pe străduţele oraşului. Cât de des pot, merg la diverse evenimente săteşti, încercând să privesc şi să înţeleg nu doar aspectul etnologic, ci şi latura lor actuală, contemporană.
Din Bretania în Transilvania
- Mai întâi am fost un copil de ţăran şi mic negustor din Bretania, o provincie ce părea uitată de lume în acea perioadă. Satul avea o organizare socială bazată pe un centru pentru tineri, dirijat de un preot, şi o şcoală laică, republicană, unde copiii sunt formaţi pentru a deveni oameni responsabili. Îmi amintesc de jocurile pe câmp cu ceilalţi copii, de aventurile pe râurile ţinutului... o copilărie obişnuită. Probabil că deosebirea faţă de copilăria pe care aş fi avut-o în împrejurimile Sibiului a fost aceea că aveam marea aproape şi era o deosebită bucurie să ajungem pe ţărm. Când am venit în Transilvania, am regăsit ceva din aerul satului copilăriei mele. Spre sfârşitul anilor '60, lucrurile acestea au început să dispară, industrializarea masivă şi-a spus cuvântul. Odată cu schimbările enorme în agricultură, ce a devenit mecanizată, s-a constituit o nouă organizare socială, bazată pe viteză şi pe pierderea convivialităţii. După ce am plecat din sat, am făcut armata în Germania şi am lucrat într-o bancă până la pensie. Am lucrat o perioadă de timp în America Latină, dar să nu vă gândiţi la aventuri prin junglă, sau ceva de genul acesta. Dar, ca să fiu sincer, oricât mi-ar fi plăcut Sibiul, probabil că nu m-aş fi stabilit aici dacă nu ar fi fost vorba de motive sentimentale. Am cunoscut o româncă, ne-am căsătorit şi iată-mă acum sibian. Ne-am gândit un timp dacă să ne stabilim aici sau în Franţa şi mă bucur că am ales Sibiul. Singurul motiv pentru care am pleca de aici ar fi asigurările medicale, nu e bine deloc ce se întâmplă în ţara asta când e vorba de instituţiile de sănătate.
- Cum aţi descoperit fotografia?
- La clubul fotografic al liceului din oraşul unde am învăţat, departe de satul meu. Acolo am descoperit laboratorul, plăcerea de a pierde ore în şir printre substanţe chimice şi hârtie fotografică, în întuneric, şi, totodată, responsabilitatea de a avea grijă de toate acestea. Prin fotografie am descoperit mai apoi cinematografia. După mai mulţi ani de la terminarea liceului şi despărţirea de laborator şi de fotografie, am cumpărat câteva fotografii vechi, cu Victor Hugo, mai mult pentru a-i face plăcere anticarului. Însă de acolo a pornit redescoperirea fotografiei, am început să fotografiez susţinut, să citesc cărţi de fotografie, să cumpăr aparate vechi, să colecţionez. Am avut expoziţii în mai multe ţări, însă nu mă consider un fotograf profesionist. Fotografiez din impuls, nu sunt şi nu voi fi un tehnician, dacă-mi va da cineva o comandă, cel mai probabil voi rata aproape tot. Mă interesează fotografia umanistă şi sunt un admirator al curentului fotografic al anilor '30, '40. Fotografiez dintr-un gest cotidian, fără a deforma realitatea sau a o denigra, pe scurt, încercând să extrag din o poezie.
"Nu vă cunoaşteţi istoria, nu vă puneţi în lumină valorile"
- Sunteţi un admirator şi un susţinător al fotografiei româneşti...
- Sunt cunoscut la Sibiu ca o persoană care încearcă să pună în valoare patrimoniul vostru fotografic. Fac schimburi de fotografii, cărţi şi încerc să cunosc câte ceva din fiecare domeniu, fiecare epocă, fiecare fotograf, pentru a le putea arăta tinerilor sau pentru a face prezentări pe teme foto celor interesaţi. Merg săptămânal la târgurile de la marginea oraşului, este incredibil ce comori se găsesc acolo, la doi lei, albume ale lui Ion Miclea, Gheorghe Lăzăroiu, Hedy Loffler. Am norocul să citesc în română, şi spiritul meu de colecţionar polimorf a făcut să adun diverse publicaţii şi să redescopăr fotografi uitaţi. Am încercat, cât mai bine posibil, să împărtăşesc cunoştinţele mele muzeelor din Sibiu, şi mă bucur că Muzeele Astra şi Bruckenthal s-au arătat foarte interesate de conservarea şi expunerea fotografiilor.
- Ce v-a determinat să începeţi o istorie a fotografiei româneşti?
- Cu ani în urmă, eram în Mexic, la o licitaţie, unde s-a vândut o fotografie semnată Aurel Bauh. Uau! Era un nud superb, făcut de un fotograf român, despre care nimeni nu ştie nimic aici. A făcut naveta Bucureşti-Paris, a avut atelier lângă Capşa, pe Calea Victoriei, a fost prieten cu Geo Bogza, a fotografiat minerii din Târgu Jiu, a avut probleme şi cu naziştii, şi cu comuniştii, până a emigrat în Franţa. Are fotografii cu cele mai cerute modele ale acelor ani, semn că era preţuit şi se învârtea în cercurile artistice pariziene. Nu vă cunoaşteţi istoria, nu ştiţi să vă puneţi în lumină valorile. Aveţi un patrimoniu european excepţional, din care, chiar şi după jaful din anii '90, când s-a furat cu camioanele, s-a păstrat o parte importantă pe teritoriul României. Nu mă gândesc la naţionalitate, etnie sau la altă manieră de a privi acest colţ de Europa. Doar la faptul că aici există fotografii de calitate excepţională, atât istorice cât şi contemporane, în muzee, instituţii, în sertarele personale etc. Nu ne grăbim foarte tare, dar ne grăbim un pic, pentru că patrimoniul dispare de la un an la altul. Sunt trei muzee în lume care au o colecţie importantă de clişee pe sticlă, şi unul dintre ele este Muzeul de Artă din
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
