PĂPUŞA MEA DE LUMINĂ

Boţul de fericire

Toată viaţa am iubit şi-am fost iubit cu frenezie şi generozitate. Câteva femei pasionale şi puternice mi-au tăiat destinul, grăbite să-mi dăruiască pri­nosul lor de tandreţe, ca pe o cuminecătură. Cele mai multe m-au părăsit apoi, mutându-se, cu vieţile lor cu tot, în vieţile altora. Au plecat înstrăinate, ca şi cum nici n-ar fi trecut vreodată prin viaţa mea. În urma lor, de fiecare dată, rămânea vidul ăla cu care începusem să mă-nvăţ, vidul atotstăpânitor, apă­sător. Vidul şi o senzaţie de inutilitate, de ani irosiţi. Pe atunci, nu credeam că mai poate exista şi-un alt soi de iubire, poate nu la fel de plenară şi turbată ca dragostea ome­nească, dar la fel de încărcată de o tandreţe nerostită; o statornicie nestrămutată şi fină. Până când, într-o iarnă, de un Moş Nicolae, un prieten mi-a dăruit un boţ de fericire. Boţul ăsta, prietenul meu şi-l rupsese, la rându-i, direct din suflet. "Vrei un căţel? Un cocker?", m-a întrebat. "Ştiu că vrei, că îmi tot vor­beşti despre câinele pe care nu l-ai avut niciodată. Chucky e gata mare, are doi ani, şi altcuiva nu-l dau". "Îl vreau!", am răs­puns fără să ezit şi fără să întreb măcar cum arată...
Începutul fulgerător al iubirii mele cu Chucky a fost unul dintre micile daruri dumnezeieşti pe care mi le mai aruncă, uneori, viaţa... Gingăşia tandreţei lui de fiinţă devotată până la capăt, împreună cu fru­museţea lui de animal de rasă - mi-au umplut de atunci, clipă de clipă, casa şi clipele de melancolie. Chucky mi-a ocupat, treptat, viaţa întreagă. Şi tot el, cu ochii lui atât de inteligenţi şi de vii, pare că mă scoate la plimbare, în fiecare zi - el, şi nu eu pe el! -, forţându-mă, astfel, să descopăr fru­mu­seţea minu­nilor mici ale vieţii din jur. Universul stră­zilor li­niş­tite şi al parcului pe care nu l-aş fi observat nicio­dată.

Nostalgia

Mult timp după ce mi-a intrat prima oară în casă, m-am tot gândit cum de l-am acceptat pe Chucky atât de uşor. Căci, multă vreme, eu avusesem faţă de cockeri o aversiune a nostalgiei, un refren al amin­tirilor triste, rană necicatrizată, care îmi rămăsese în­că din adolescenţă. Pe atunci, prin anii '70, eram co­leg de bancă, în liceu, cu un viitor matematician de elită al Europei, Preda Mihăilescu. Şi Preda avea şi el un câine, un setter englezesc, de o culoare magnifică, un roşu cald ca în picturile veneţiene. Întovărăşiţi de umbra lui săltăreaţă, noi doi am colindat ani în şir munţii şi dealurile României, prinşi în bucuria fără margini a unor discuţii ce migrau febril dinspre ma­tematici spre literatură şi înapoi. Iar când vacanţele se terminau, parcurile Bucureştiului erau neîncăpătoare pentru visele noastre incandescente. În toată vremea asta, setterul lui Preda sărea jucăuş şi agil dintr-un tufiş în altul, de parcă ar fi desenat în iarbă şirul vi­selor şi gân­durilor noastre. Pe urmă, la sfârşitul li­ceului, Preda a plecat din ţară. A plecat definitiv, fără să mă prevină, în ciuda prieteniei care ne lega. Dar aşa era pe atunci, în anii aceia, când fiecare îşi salva, cum putea, viaţa. După asta, nu l-am mai văzut nicio­dată, de parcă s-ar fi topit într-un nor de ecuaţii şi teoreme. Plecase să-şi urmeze visul până la capăt, să facă matematici în libertate. El a fost primul din lun­ga mea serie de prieteni porniţi să întărească uni­versităţile şi mate­ma­ticile lumii. Şi-o­dată cu Preda, nici de setterul lui ro­şu n-am mai ştiut ni­mic. Dis­­păruse şi el, cu stă­pân cu tot. A­fectat de felul în care fusesem aban­do­nat, am rămas 30 de ani cu o nos­tal­gie neplă­cută şi du­reroasă, ca­re m-a împiedicat să mă mai ataşez de câini. Până în­tr-o zi. Era prin toamna lui 2003, când mama mi-a arătat o pagină din­tr-un ziar ro­mânesc. Era de­dicată unui mare ma­te­matician al Eu­ropei, "de origine română", scria acolo, un mate­matician care demonstrase, într-un fel spectaculos şi neaşteptat, o teoremă veche şi grea, cu aplicaţii uluitoare, negân­dite de nimeni pâ­nă la el. "Preda Mihăilescu" - scria în ziar cu litere de-o şchioapă. Şi dedesubt, poza prietenului meu. Era schimbat. Abia l-am re­cu­noscut. Îşi lăsase barbă şi barba îi era cam albită. Iar ochii păreau trişti, parcă, deşi avea aceeaşi pri­vire puternică, abisală şi îndârjită, o privire de ge­neral roman victorios, aşa cum mi-l închipui pe Sci­pio Africanul. Într-un fel pe care nu mi l-am ex­pli­cat niciodată, în clipa a­ceea, îndârjirea mea nos­tal­gică împotriva amicului care plecase fără să-mi spu­nă nici un cuvânt, s-a topit. În schimb, am simţit brusc dorinţa să-mi fac rost de-un câine, ca să pot că­lători mai departe, cu el, fie şi în universuri mai casnice. Aşa a intrat Chucky în viaţa mea.

Doi supravieţuitori

Când l-am văzut prima oară, era altfel decât mi-l închipuisem. Bicolor şi pătat, alb cu negru. Şi nici culorile nu-i erau obişnuite. Albul îi era intens şi pur, şi negrul-antracit. Şi era şi foarte vânjos, mai mare decât cockerii de rând. Mai târziu, m-am dus să-l arăt pe Chucky unui pictor. Voiam să-i fac o bucurie, cu un animal frumos. Şi când l-a văzut, plasticianul a încre­menit: "E ca o pictură! N-am mai văzut aşa amestec frumos de culori, alb pur, pătat cu negru pur".
De cum a intrat la mine în casă, stăpânul lui Chucky a scos din buzunarul de la piept o şepcuţă cu cozoroc şi i-a prins-o pe sub botul cu urechi lungi şi negre, atârnând până în pământ. "Seamănă cu tine când îţi laşi pletele libere", mi-a zis. "Şi tot ca tine, s-a născut în Cartierul Domenii, iar stră­moşul lui a apar­ţinut tot unui poet şi matematician, Dan Bar­bilian, mare iubitor de câini şi de femei".
În ce-l priveşte pe Chucky, prietenia noastră s-a dezvoltat treptat. Tocmai când începusem să cred că este un simplu câine de apartament, cuminte şi as­cul­tător, mi-a contrazis total intuiţia. Într-o iarnă, când l-am dus pentru prima dată la ţară, pe lângă Curtea de Argeş, căţelul meu a dat un adevărat recital: s-a arun­cat glonţ în apa Vâlsanului, un râu ca aghiasma de curat şi de rece. N-am putut să-l scot cu nici un chip din apa îngheţată, în care înota fericit, cu urechile pletoase fluturându-i în valuri. În schimb, când stă în casă cu tine, nici nu-l simţi. Poate să tacă şi-o zi întreagă, dacă simte că eşti supărat. Pot să-l las în casă singur şi toată ziua tace şi aşteaptă. Iar când mă întorc, dă din coada lui bearcă şi se gudură pe lângă mine, încovrigat. Iar dacă-i dai un pic de atenţie, se joacă şi se lasă mân­gâiat îndelung, cu lăbuţele pe genunchii mei. Şi e mort după ciocolată şi alune! Şi-i place să doarmă în pat, strâns la picioarele mele. De­seori, dimineaţa, mă trezesc cu el cu capul pe pernă, lângă mine. Doi fraţi. În clipele acelea încep să mă întreb cine e, totuşi, d-l Chucky, cu adevărat? Cel mai tare mă surprinde atunci când doarme şi începe să viseze. Uneori se tânguie-n somn, scheunând subţirel şi pre­lung, ca un pui. Atunci mă gândesc dacă nu cumva căţelul ăsta, cât pare el de perpetuu fericit, n-o fi, ca şi mine, un soi de supravieţuitor. Un su­pra­­vie­ţuitor îndârjit, ce nu-şi arată decât arar ade­vă­rata faţă. Sau poa­te că, atunci când îl găsesc, dimineţile, dor­mind lângă mi­ne, cu capul pe per­nă, Chucky vi­sează chiar visele mele. Incandescente când­­va, ade­seori tris­te, dar totuşi vii. Chucky - pă­puşa mea de lu­mi­nă...