Toată viața am iubit și-am fost iubit cu frenezie și generozitate. Câteva femei pasionale și puternice mi-au tăiat destinul, grăbite să-mi dăruiască prinosul lor de tandrețe, ca pe o cuminecătură. Cele mai multe m-au părăsit apoi, mutându-se, cu viețile lor cu tot, în viețile altora. Au plecat înstrăinate, ca și cum nici n-ar fi trecut vreodată prin viața mea. În urma lor, de fiecare dată, rămânea vidul ăla cu care începusem să mă-nvăț, vidul atotstăpânitor, apăsător. Vidul și o senzație de inutilitate, de ani irosiți. Pe atunci, nu credeam că mai poate exista și-un alt soi de iubire, poate nu la fel de plenară și turbată ca dragostea omenească, dar la fel de încărcată de o tandrețe nerostită; o statornicie nestrămutată și fină. Până când, într-o iarnă, de un Moș Nicolae, un prieten mi-a dăruit un boț de fericire. Boțul ăsta, prietenul meu și-l rupsese, la rându-i, direct din suflet. "Vrei un cățel? Un cocker?", m-a întrebat. "Știu că vrei, că îmi tot vorbești despre câinele pe care nu l-ai avut niciodată. Chucky e gata mare, are doi ani, și altcuiva nu-l dau". "Îl vreau!", am răspuns fără să ezit și fără să întreb măcar cum arată...
Începutul fulgerător al iubirii mele cu Chucky a fost unul dintre micile daruri dumnezeiești pe care mi le mai aruncă, uneori, viața... Gingășia tandreței lui de ființă devotată până la capăt, împreună cu frumusețea lui de animal de rasă - mi-au umplut de atunci, clipă de clipă, casa și clipele de melancolie. Chucky mi-a ocupat, treptat, viața întreagă. Și tot el, cu ochii lui atât de inteligenți și de vii, pare că mă scoate la plimbare, în fiecare zi - el, și nu eu pe el! -, forțându-mă, astfel, să descopăr frumusețea minunilor mici ale vieții din jur. Universul străzilor liniștite și al parcului pe care nu l-aș fi observat niciodată.
Nostalgia
Mult timp după ce mi-a intrat prima oară în casă, m-am tot gândit cum de l-am acceptat pe Chucky atât de ușor. Căci, multă vreme, eu avusesem față de cockeri o aversiune a nostalgiei, un refren al amintirilor triste, rană necicatrizată, care îmi rămăsese încă din adolescență. Pe atunci, prin anii '70, eram coleg de bancă, în liceu, cu un viitor matematician de elită al Europei, Preda Mihăilescu. Și Preda avea și el un câine, un setter englezesc, de o culoare magnifică, un roșu cald ca în picturile venețiene. Întovărășiți de umbra lui săltăreață, noi doi am colindat ani în șir munții și dealurile României, prinși în bucuria fără margini a unor discuții ce migrau febril dinspre matematici spre literatură și înapoi. Iar când vacanțele se terminau, parcurile Bucureștiului erau neîncăpătoare pentru visele noastre incandescente. În toată vremea asta, setterul lui Preda sărea jucăuș și agil dintr-un tufiș în altul, de parcă ar fi desenat în iarbă șirul viselor și gândurilor noastre. Pe urmă, la sfârșitul liceului, Preda a plecat din țară. A plecat definitiv, fără să mă prevină, în ciuda prieteniei care ne lega. Dar așa era pe atunci, în anii aceia, când fiecare își salva, cum putea, viața. După asta, nu l-am mai văzut niciodată, de parcă s-ar fi topit într-un nor de ecuații și teoreme. Plecase să-și urmeze visul până la capăt, să facă matematici în libertate. El a fost primul din lunga mea serie de prieteni porniți să întărească universitățile și matematicile lumii. Și-odată cu Preda, nici de setterul lui roșu n-am mai știut nimic. Dispăruse și el, cu stăpân cu tot. Afectat de felul în care fusesem abandonat, am rămas 30 de ani cu o nostalgie neplăcută și dureroasă, care m-a împiedicat să mă mai atașez de câini. Până într-o zi. Era prin toamna lui 2003, când mama mi-a arătat o pagină dintr-un ziar românesc. Era dedicată unui mare matematician al Europei, "de origine română", scria acolo, un matematician care demonstrase, într-un fel spectaculos și neașteptat, o teoremă veche și grea, cu aplicații uluitoare, negândite de nimeni până la el. "Preda Mihăilescu" - scria în ziar cu litere de-o șchioapă. Și dedesubt, poza prietenului meu. Era schimbat. Abia l-am recunoscut. Își lăsase barbă și barba îi era cam albită. Iar ochii păreau triști, parcă, deși avea aceeași privire puternică, abisală și îndârjită, o privire de general roman victorios, așa cum mi-l închipui pe Scipio Africanul. Într-un fel pe care nu mi l-am explicat niciodată, în clipa aceea, îndârjirea mea nostalgică împotriva amicului care plecase fără să-mi spună nici un cuvânt, s-a topit. În schimb, am simțit brusc dorința să-mi fac rost de-un câine, ca să pot călători mai departe, cu el, fie și în universuri mai casnice. Așa a intrat Chucky în viața mea.
Doi supraviețuitori
Când l-am văzut prima oară, era altfel decât mi-l închipuisem. Bicolor și pătat, alb cu negru. Și nici culorile nu-i erau obișnuite. Albul îi era intens și pur, și negrul-antracit. Și era și foarte vânjos, mai mare decât cockerii de rând. Mai târziu, m-am dus să-l arăt pe Chucky unui pictor. Voiam să-i fac o bucurie, cu un animal frumos. Și când l-a văzut, plasticianul a încremenit: "E ca o pictură! N-am mai văzut așa amestec frumos de culori, alb pur, pătat cu negru pur".
De cum a intrat la mine în casă, stăpânul lui Chucky a scos din buzunarul de la piept o șepcuță cu cozoroc și i-a prins-o pe sub botul cu urechi lungi și negre, atârnând până în pământ. "Seamănă cu tine când îți lași pletele libere", mi-a zis. "Și tot ca tine, s-a născut în Cartierul Domenii, iar strămoșul lui a aparținut tot unui poet și matematician, Dan Barbilian, mare iubitor de câini și de femei".
În ce-l privește pe Chucky, prietenia noastră s-a dezvoltat treptat. Tocmai când începusem să cred că este un simplu câine de apartament, cuminte și ascultător, mi-a contrazis total intuiția. Într-o iarnă, când l-am dus pentru prima dată la țară, pe lângă Curtea de Argeș, cățelul meu a dat un adevărat recital: s-a aruncat glonț în apa Vâlsanului, un râu ca aghiasma de curat și de rece. N-am putut să-l scot cu nici un chip din apa înghețată, în care înota fericit, cu urechile pletoase fluturându-i în valuri. În schimb, când stă în casă cu tine, nici nu-l simți. Poate să tacă și-o zi întreagă, dacă simte că ești supărat. Pot să-l las în casă singur și toată ziua tace și așteaptă. Iar când mă întorc, dă din coada lui bearcă și se gudură pe lângă mine, încovrigat. Iar dacă-i dai un pic de atenție, se joacă și se lasă mângâiat îndelung, cu lăbuțele pe genunchii mei. Și e mort după ciocolată și alune! Și-i place să doarmă în pat, strâns la picioarele mele. Deseori, dimineața, mă trezesc cu el cu capul pe pernă, lângă mine. Doi frați. În clipele acelea încep să mă întreb cine e, totuși, d-l Chucky, cu adevărat? Cel mai tare mă surprinde atunci când doarme și începe să viseze. Uneori se tânguie-n somn, scheunând subțirel și prelung, ca un pui. Atunci mă gândesc dacă nu cumva cățelul ăsta, cât pare el de perpetuu fericit, n-o fi, ca și mine, un soi de supraviețuitor. Un supraviețuitor îndârjit, ce nu-și arată decât arar adevărata față. Sau poate că, atunci când îl găsesc, diminețile, dormind lângă mine, cu capul pe pernă, Chucky visează chiar visele mele. Incandescente cândva, adeseori triste, dar totuși vii. Chucky - păpușa mea de lumină...