Mistere cu aur şi comori

- Ţăranii din zona Munţilor Orăştiei sunt convinşi că tezaurele dacilor n-au fost scoase la suprafaţă, pentru că sunt păzite de blestem -

"Cetatea Sfântă". Aşa îi spun oamenii din Mun­ţii Orăştiei Sarmizegetusei dacice. S-a întâmplat să urc şi eu către ea, odată cu iar­na, şi să o găsesc înfăşurată în ceţuri şi în zăpezi spul­be­rate. Pădurea dezgolită, uriaşă, apărea şi dispărea printre vârtejuri de ninsoare. Urcam pe firul cărării, printre fagi, către culmile munţilor, privind mereu cu teamă în urmă, la paşii ce se ştergeau sub viscol, aşa cum probabil vara s-ar fi acoperit de ierburi mişcă­toa­re, supuse unui vechi jurământ de-a pierde oamenii. Îna­intam parcă într-un labirint, un labirint de arbori enormi, de pietre cenuşii, acoperite cu umbre, şi dea­luri ce îşi schimbau forma precum norii. Pădurea în­trea­gă mugea cu glas de valuri în furtună deasupra mea, şi eu mă simţeam rătăcit pe fundul unei mări dezlănţuite.
Aici, în vârtejul nebun al iernii, este locul unde da­cii legau stelele de pământ cu rugăciuni. Este cerul pe care se plimba Zamolxe, când marii preoţi îi aduceau ofrande. Şi locul în care dacii îşi îngropau comorile strânse. Aproape că nu există loc, pârâu sau cărare să nu aibă şi o legendă despre o mare comoară descope­rită sau ascunsă în el. Orice fag uriaş ar putea să aibă la rădăcină aur, sub orice piatră ar putea fi îngropate vase cu bani, orice stâncă a muntelui ar putea să fie o poartă către peştera cu marele tezaur al lui Decebal. Astăzi, în era internetului, cu o mie de bănuţi pe care scrie koson eşti milionar. Dar s-au descoperit întâm­plă­tor locuri cu douăzeci de mii de bănuţi, ba chiar şi cu patruzeci de mii! Aur! Mult aur! Dacă îl vezi deja sclipind în mâini sau dacă îl auzi zornăind în mintea ta, privirea îţi devine sticloasă şi sângele dă năvală. Dar tot acest aur aflat pe dealurile Costeştiului, Gră­diş­tei sau Luncanilor, tot aurul dacic poartă blestem. Aşa spun oamenii. E doar un alt labirint, la fel de înşe­lător ca al stihiilor iernii, la fel de perfid ca o potecă prin zăpadă în plin viscol. Puţini sunt cei care au scă­pat cu viaţă, puţini sunt cei care au mai găsit calea înapoi. Să fie doar blestemul aurului şi al bogăţiei sau e blestemul dacic, al celor ce au preferat să moară, de­cât să spună unde au ascuns ofrandele zeilor?

Locurile sfinte

Sus, pe dealurile Grădiştei, păşesc printr-un nor alb, îngheţat. Mai întâi apare o bucată roşiatică de aco­periş. Parcă ghiceşti o fereastră. Un colţ de zid. Pentru un moment, aerul învolburat de viscol se subţiază şi atunci vezi clar: eşti chiar în faţa casei lui Crişan. Câinii încep să hămăie şi glasurile lor sunt aruncate de vânt, departe. Înăuntru e cald şi soba arde încetişor. Moş Crişan pune o ţuică galbenă într-un păhăruţ, în timp ce soţia lui, Silvia, aduce un castron cu smântână fiartă, în care a înmuiat bucăţi de pâine. Amândoi sunt aproape la 80 de ani, dar, în mod miraculos, nu îşi ara­tă vârsta, ca şi cum timpul ajunge mai greu aici, pentru a lua din tinereţea şi vigoarea oamenilor. Ei sunt, de fapt, cei mai bătrâni din sat, dar îşi ţin gospodăria, au animale şi muncesc ca în tinereţe.
"Treizeci de ani din viaţă mi-o fo casa în cojoc, cu vară, cu iarnă. Da' meream cu oile şi asta era viaţa noastră. Cum îi vremea amu, dam cu picioru' zăpada într-o parte şi mă ţipam acolo cu oile pe lângă mine. O fo bine, că am fo sănătos. Aşa ne-am pomenit. Comori or fo şi sunt în tăt locu', rămase de la daci, da' noi de ele nu ne-om atins. Tata lu' moşu-meu o poves­tit şi o ajuns până la noi întâmplarea cu un boier ma­re, unguroniu, care ar fi găsit aici o mare comoară. Apoi, şi pe vremea moşului, or venit iar soldaţi din im­pe­riu, pe la 1800, să caute comori. Or venit cu ar­mată şi s-au instalat în corturi şi or tăt căutat. Dar de la noi nime nu s-o amestecat, că se ştie că cetatea îi loc sfânt şi or locuit oameni sfinţi în ea. Aşe ne spu­nea şi nouă învăţătoru', când mergeam în vizită acolo cu şcoala. Şi era grâu ars în hambarele alea şi bani de-ăia sclipeau peste tot. Da' nu se atinjea nime, că ştiam că-i blestem".
Moş Crişan şi soţia sa sunt dintre ultimii locuitori ai dealurilor Grădiştei. Dacă înainte curţile se uneau una cu alta, acum abia de mai ghiceşti câte o casă cui­bărită departe, în câte-o vale sau pe coasta unui deal. Ei au mai păstrat povestea acestui loc şi, în mod ciu­dat, ea se leagă cu presupunerile cercetătorilor, după aproape două secole de săpături arheologice. După marele jaf al romanilor, de 165 de tone de aur şi 331 tone de argint, un boier a găsit o altă comoară. Îl che­ma Martinuzzi, şi a confiscat un tezaur uriaş de mo­ne­­de koson, pe la 1560. Şi în 1803, a mai fost des­co­pe­rit, întâmplător, un alt tezaur impresionant, tot de kosoni. Cercetătorii au observat că în afara acestor faimoase şi enigmatice monede (care nu au circulat de fapt nicio­dată) dacii nu au mai folosit aurul. Cele câte­va obiecte de aur găsite sunt în general obiecte de cult, deci folo­site probabil doar de preoţi sau iniţiaţi. Aşa că majori­tatea istoricilor au presupus că aurul dacic avea o im­por­tanţă religioasă, şi nu oricine avea voie să îl atingă. Cel mai probabil, tezaurele găsite întâmplător erau ofran­de aduse lui Zamolxe sau zeităţilor şi doar marii preoţi aveau voie să umble la ele, nici măcar că­pe­te­ni­ile militare. O lege ce s-a transmis, pare-se, până în zilele noastre, la ţăranii de pe dealurile Costeştiului, care nu s-au interesat de comorile ascunse, deşi erau la tot pasul.
"Pe-aci, apăi tătă lumea găsea cioabe, de nu pu­teai ara de ele, aşa de multe erau. Şi le dădea omu' la marginea ogorului ca să poa' să bage plugu'. Apoi or venit tăt domni de-ăi mari de la oraş şi or început să caute după bani vechi. Am auzit că unii or găsit. Da' amu', de-un timp, cred că or schimbat lejea, că nu i-am mai văzut. Oamenii din sat n-or umblat după as­tea. O fo încă unu', de pe la Luncani, care se zice că ar fi găsit, da' tăt nu i-o fo bun, că s-o despărţit de muiere şi cu nimica n-o progresat", povesteşte moş Cri­şan. Soţia lui, Silvia, zâmbeşte şi, aşezându-şi mai bine baticul, spune şi ea. "Io într-o seară am văzut ceva, când am fost după vaci, pe Muncel. S-or pierdut vacile mele şi m-am dus după ele noaptea. Am văzut flacără mare, cât bradu' era! Mai întâi roşie, apoi galbină şi la urmă albastră. Io am strigat: «Uuuu, uuuu!». C-am zis că vine ci­neva cu lumină după mine. Da' n-o fo nime, doar flacăra de la bani juraţi", spune Silvia şi râde, înveselită de amintirea banilor care au chemat-o în acea noapte. Dar ea şi-a luat doar văcuţele şi s-a întors cu ele acasă şi a râs de comoara aceea, aşa cum râde şi acum. "Zicea că în vremea când i-or pus căpeteniile dacilor, ceia erau bani juraţi. Şi care s-atingea bolun­zea sau pătimea. Că îi vedeai cum joacă flă­că­rile, da' nu trebuia să te atinji de ei".

La Vârtoape

"La Istrate" este una dintre cele mai vechi pensiuni de pe valea Cos­teştiului, o ca­să ma­re, pe stânga, chiar îna­inte de "poar­ta cu daci". "Sunt prea mulţi ca să fie coinci­den­ţe", îmi spune domnul Is­trate, în mica bucătărie a pensiunii. Şi ne-am apucat să facem lista ce­lor ce-au murit în mod ciudat, după ce le-a trecut aur dacic prin mână. O listă ui­mitor de lungă, la care se tot adăugau nume mai vechi sau mai noi, zeci de persoane, de la Martinuzzi, ucis, şi pâ­nă la Sorin Popa, mort nu demult, din cauza unui infarct, cu o zi îna­in­te de procesul Aurului Dacic de la Deva, unde era mar­tor principal. Afară noaptea era ca un bloc negru de gheaţă căzut peste dealurile înzăpezite. Şi, deodată, am tăcut amândoi: becul galben ce lumina mica noastră măsuţă a pâlpâit de câteva ori. S-a stins. Şi apoi, cu greu s-a aprins din nou. Ne-am uitat lung unul la celălalt, aşteptând să se mai întâmple ceva. Domnul Istrate a oftat: "Heeei, poate chiar există un blestem al aurului dacic. Dar mai bine să îţi spun ce mi s-a în­tâm­plat mie, că nu e poveste. Nu e coincidenţă, e ceva ce am trăit eu. Există către Capul Pietrii un loc numit La Vârtoape. E ceva ciudat cu el. Sunt acolo foarte multe peşteri, unele aşa, în munte, altele ca nişte hăuri ce se deschid în pământ. Din cauza asta, sunt foarte multe legende cu comori despre locul ăla. Se spun multe lucruri din bătrâni: ba că este păzit de şerpi, ba că e blestemat... Am mers acolo de mai multe ori, după bureţi. Dar mi s-a întâmplat odată să am musa­firi curioşi, care au vrut să vadă locul. I-am dus acolo şi, deşi cunoşteam potecile foarte bine, s-a întâmplat ceva inexplicabil. De la un timp, mergeam cât mer­geam şi ajungeam tot în acelaşi loc. Acolo e ca o căl­dare, aşa, între munţi. Am început să rup crenguţe de brad ca să fie semn, să ştiu pe unde am trecut. Şi mer­geam şi ajungeam mereu tot la aceleaşi semne. Se întu­neca şi noi tot nu mai puteam să ieşim din râpa aia. Pe măsură ce rătăceam pe acolo, mă cuprindea un fior, aşa, simţeam cum se scurge în mine o teamă venită din afara mea. În cele din urmă, pentru că se înnopta şi nu mai vedeam nimic, am decis să urcăm piep­tiş un versant şi de acolo să ne orientăm mai bine. Aşa am şi făcut şi am ieşit, cu mare greutate, că altfel nu puteam să mai găsim drumul. Eu nu sunt un om superstiţios, dar vă spun că asta mi s-a întâmplat şi nici astăzi nu înţeleg cum a fost posibil", îşi încheie domnul Istrate povestea. Se face din nou tăcere şi o clipă privim amândoi becul gălbui, care ţine la geam bezna îngheţată. Întâmplarea de la Vârtoapele îmi amin­teşte de o altă poveste a locului, spusă de-un bătrân.Povestea Ţipţărului, un ţăran ce se încumetase să îşi ridice casa chiar lângă Vârtoape şi să îşi ducă traiul acolo, împreună cu nevasta lui. Deşi trăiau nu­mai din agricultură, aveau o gospodărie prosperă şi oamenii au început să vorbească, prin împrejurimi, des­pre o comoară pe care Ţipţărul ar fi găsit-o, scoto­cind în tihnă peşterile şi hrubele de lângă ograda lui. Însă despre el şi blestemul aurului a început să se dis­cute pe faţă abia când soţia lui a murit pe neaşteptate, lăsându-l văduv. A trăit mai departe singur şi oamenii aproape că uitaseră întâmplarea, până când şi-a adus în casă o altă femeie, ce se mutase la el împreună cu cei doi copii. Dar tot pe neaşteptate s-a întâmplat apoi să moară şi Ţipţărul. "Averea şi aurul său au rămas moş­tenire femeii şi copiilor", spuneau oamenii, "în cu­rând le va veni şi lor rândul". Şi prezicerea s-a adeve­rit. Într-o seară, cea de-a doua soţie a Ţipţărului a alu­ne­cat de pe un podeţ şi a fost găsită înecată în apa de nici jumătate de metru a Sargeţiei. Copiii, mari de-acum, cu durere în suflet şi fără să asculte la bârfa satului, şi-au văzut mai departe de rostul lor. Până într-o seară de toamnă, când unul dintre ei a plecat de la cârciuma satului Grădişte, îmbrăcat ca de sărbătoare, în costum, la o întâlnire importantă. Şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci. L-au căutat peste tot, dar n-au găsit nicio urmă. L-a găsit la sfârşitul primăverii un văcar ajuns întâm­plător cu cireada pe nişte costişe sălbăticite. Era în ace­laşi costum, mort de mult, o duhoare de hoit se ri­dica din tufele de urzici. Despre fratele său nu se mai ştie nimic. Se spune că e undeva prin ţară, cu o altă iden­titate, dată de poliţie, după ce a mers şi a mărtu­risit tot ce ştia despre comorile dacice şi cei ce le-au căutat.

Baba şi banii

Merg iarăşi prin iarnă, până ce ajung la o luminiţă aflată peste râul ce curge prin Grădişte. Ascunsă în nă­meţi, încât fereastra pare de-o palmă, căsuţa asta adă­posteşte cârciuma satului. E locul unde, la o masă lun­gă de lemn, până târziu în noapte, frigul nu are cum să te găsească, ascuns în mirosul de bere ieftină şi coniac Unirea. Oamenii sunt îmbujoraţi şi poveştile curg. Nelu şi întâmplările lui legate de îngerul cu aripi mici, care s-a arătat sus, pe dealul Grădiştei; Bureţarul cu locurile tăinuite ale pădurii, despre care vorbeşte fără să-şi dea jos raniţa din spate, nici când stă la masă; moroii cu barbă ce trebuiau înţepaţi cu furcoiul şi câte şi mai câte. Despre aurul dacic şi blestemul său chefliii însă se feresc să vorbească. În ultimii ani au fost zeci de anchete şi oamenii au fost târâţi prin tribunale, să depună mărturie. Şi totuşi, Petre îşi face curaj. "Mă, da' Petric Floreanu n-a păţit cu aur blestemat? O fo aci unu', Florean, care o aflat de la bătrâna lui unde îi aur îngropat. A mers şi tăt săpa şi i-o fo ieşită o broas­că din pământul ăla. Şi pe cât săpa, broasca tăt creştea. S-a gândit că poate apucă să ajungă la aur până ce broasca o fi mai mare, numa că pe cât săpa el, pe-atât broasca tăt creştea. Şi se făcuse broasca aşe, ca o arătare mare, de la un timp, şi odată numa ce i-a dat una, de l-a zvârlit cât colo. Acela era aur pus cu jurământ şi era păzit. El ajunsese de se vedea căldarea. Şi-apoi nu s-a mai dus. La urmă, bătrâna, înainte să moară, a mers cu el la locu' comorii. A bătut baba de trei ori cu piciorul în pământ şi-a putut să ieie banii", zice Petre şi mai dă un coniac peste cap. Odată pornite poveştile, afli că mai oricine a văzut flăcări ori chiar a căutat comori îngropate, mereu "un paznic" a apărut, fie că a fost şarpe sau dihanie cu corn sau altă jivină a pământului, ce locuia pe comoa­ră. Maria Cujerean explică pentru toată lumea: "Dumnezău arăta multe înainte şi puţine mai arată amu. Cu cât îşi pierde lumea credinţa, cu atât mai puţin vede şi mai puţin învaţă. O trăit pe-aici Pălmă­şoa­ia, şi ea spunea ce se va întâmpla şi multe ştia. Ea zicea demult că or să vină muzici la noi şi o să putem vedea tăte câte vrem. Dar o veni vremea că o merge omu' în capu' holzii şi o jura că nu e al lui, că nu o mai putea-o plăti. Şi muierile or mer­ge la marginea morminţilor şi s-or ruga de cei morţi să iasă de acolo ca să intre ele. Şi când drumul va ajunge până la poa­lele munţilor, atunci va veni vremea de apoi. Aşa spunea Pălmăşoaia, când nici nu se ştia ce e aia radio, nici ceas nu era, că oa­menii vedeau numa după stele şi se măsura timpul după cum cânta cocoşul".

Gaura cu bănuţi

Trec râul Sargeţia pe un podeţ îngust, întocmai ca cel de pe care a căzut nevasta Ţipţărului. Că­ra­rea duce până la un bolovan mare, scăldat de un pârâiaş. De-acolo o iau în dreapta, pe o potecă lată de două palme, ce tot urcă şerpuit spre coama dealurilor. Se îndepărtează su­surul apelor de jos, râpele se adâncesc şi poteca se îngus­tează, încât trebuie să pun un picior înaintea celuilalt ca să pot merge. Ajung la costişa cu livezi răzleţite şi, după ce le străbat pieptiş, cu pauze să îmi trag suflul, văd casa veche de o sută de ani. Dulăii uriaşi încă nu m-au simţit. Un bătrâ­nel cu părul alb şi faţa arsă de soare deschide uşa şi rămâne în prag. El e Grecu Şofron, singurul ţăran care a recu­nos­cut că a găsit o comoară de ko­soni. Are 84 de ani şi e încă în putere: doar el şi cu un ne­pot ţin o turmă de două sute şi ceva de oi. Şi nu pentru că ar câştiga bine, ci pentru că asta a făcut toată viaţa şi nu există plăcere mai mare pentru el de­cât mersul cu turma pe munţi. Bătrânul ar putea să mă lămu­rească dacă există un blestem al aurului. El a ţinut aurul ace­la în mâini, l-a folosit, i-a sim­ţit freamătul zornăitor, puterea şi vraja care îţi poate lua min­ţile. Cu o mână tremurată îmi pune în faţă un pahar cu apă: "Serviţi, e apă de şipot".
Stă pe marginea patului. Îşi trece o mână prin părul alb. Şi începe să povestească. "Du­pă ce am făcut cărămidă de căşi, că am avut ceva ţigani de la Alba, ce mi-o venit mie, că am zis către ei: săpaţi tăt aşa, înainte. Au să­pat o bucată, după care s-or oprit, că mi-era de-ajuns pământul. M-or înţeles. Or făcut cărămida, s-or dus. Mai târziu, am avut un cuptor de pită, şi cum a fost ger, într-o iarnă, s-o crăpat. Aşa că m-am dus să iau pământ de-acolea, unde săpaseră ţiganii, să îi fac cârpitură. M-am dus în dunga aia. Şi nu am săpat mai mult de 50 de ţante şi am dat de un bănuţ. No, dacă mai mereau ei cu săpatu', i-ar fi găsit ei. Găsii, şi după aia mai căutai. Mai găsii şi tăt aşa, risipiţi prin pământ. M-am dus şi i-am spălat într-un blid. Mă, am zis, aştia îs ceva de trebuială, îs faini. I-am ţinut o ţâră. O sută şi ceva erau. Ce să fac cu ei? M-am dus şi am întrebat la Banca Naţională, la Deva, dacă nu vor să cumpere aşa ceva. Or zis că da. Du-te acasă şi adu-i că ţi-i plătim, da' ţi-i plătim la gram. Io n-am ştiut ce înseamnă asta, că nu ştiam eu pe atunci ce e aia valoare nu­mis­matică. Şi aia o fost foarte mare că or fost... s-or documen­tat ei la Bucureşti că-s din anul 34 înainte de Hristos fabricaţi. Le zicea kosoni şi ăia de fapt n-o fo bani umblători, cum umblă banii. O fo comoară făcută, cu care i-o cinstit pe daci. I-or plă­tit la gram şi am luat vreo doi bani pe ei. Şi o fo bine că or fost, că dacă nu erau, era poate mai rău. Cu banii... ce am făcut cu ei... puteam mai bine să nu îi găsesc. Am luat nişte loc să ţin oile pe el. Era mai departe, spre Orăştie, da' am luat şi un Aro. Da' dădui examen pentru carnet de şofer şi nu am trecut. Am luat pe unu' şi pe altu' să îl conducă şi s-a hârbuit. Aşa că nici terenul cumpărat nu l-am mai folosit, că mi se părea departe şi cam peste mână. Am vândut locu ăla. Şi am avut un nepot... am început să mă sudui cu el... şi el nu s-o mai însurat... M-am ales cu nimic. Bătrânii mi-or spus că banii îs afurisiţi şi io nu am crezut, da' acu' zic şi eu că or fost, că prea nimic nu am făcut cu ei. Or fost, că nimic nu am putut alege cu folos din ei. E aur în munţii ăştia şi e pus cu blestem, degeaba îi ia omu' şi degeaba se bucură, că mai mari necazuri vin. Mai bine să îi laşi acolo unde îi vezi. Io am verificat, ăsta nu e basm".
Se spune că una dintre marile comori ale dacilor încă nu a fost găsită: un car cu boi făcut numai din aur, în mărime naturală. E ascuns undeva în munte. Grigore Şofron a auzit de el din poveştile bătrânilor. "Şi dacă mi s-ar arăta în cale, nu m-aş atinge de el", zice moşul şi faţa zbicită de vânturi i se boţeşte cu mii de cute, într-un râs ciudat, ce seamănă a început de plâns. E noapte din nou. Oile aşteaptă să intre în strungă. Dinspre podişul Luncanilor se aud lupii, urlând înfometaţi.
"Moşule, nu ţi-e frică de lupi?".
"Nu, că mă cunosc. Şi io îi cunosc, că tot împreună suntem pe-aici".