- Deși n-ai câștigat concursul "Vocea României" de la Pro TV, publicul te-a îndrăgit foarte mult. Ca apariție scenică, ai fost, oricum, numărul unu. De altfel, mai nou ți se spune "Omul-Spectacol". Te deranjează acest apelativ?
- În niciun caz! Îmi place teribil și mă flatează! Pentru că asta vreau eu să fac: spectacol! Să aduc la un loc muzica, dansul și teatrul, să le fuzionez într-un "ceva" mai mare, mai înalt, să ridic ștacheta. Inițial, în epoca de debut a artei scenice, se mergea pe principiul artistului total, al artistului care știe să joace, să danseze și să cânte. Ulterior, situația s-a tot diluat, până s-a ajuns în punctul în care s-a considerat că idealul este să te pricepi bine doar la una dintre aceste direcții artistice. Eu însă am îmbrățișat și am rămas fidel acelui concept original, iar faptul că oamenii apreciază strădaniile mele evident că nu poate decât să mă bucure, fiindcă aprecierile lor se constituie într-o validare. Ceea ce nu înseamnă că atunci când sunt lăudat nu roșesc. (râde) Mă simt încă un învățăcel și într-ale muzicii, și într-ale dansului, și într-ale teatrului, am încă acea stinghereală și umilință a începutului, astfel că laudele mi se par, pe de-o parte, poate prea mult, pe de altă parte, îmi cresc aripile și mai tare.
- Ce te-a determinat să participi la "Vocea României"?
- În primul și-n primul rând, nu mai cântasem de vreun an de zile și simțeam acut nevoia de a mă exprima muzical, și dincolo de cei patru pereți ai casei. Reușisem să lansez un album, împreună cu o trupă din Galați, "Avantgarde", dar, din pricina lipsei de promovare, bietul nostru album a rămas să adune praful prin rafturile magazinelor. Asta, după ce lucrasem la el peste patru ani! Apoi, pentru că am fost atât de dezamăgiți, trupa s-a destrămat. După câtva timp, am cunoscut în București doi instrumentiști extraordinari, care mi-au devenit și prieteni, Cristi Pup și Mirel Cumpănașu, foști membri ai trupei "Cargo", și împreună am făcut o trupă de cover-uri (mai aveam încă șapte colegi), cu care am cântat prin cluburi și pe la evenimente, încercând, simultan, să ne scoatem la lumină și propriile piese, dar, după vreun an, și proiectul acesta s-a epuizat. Așa că, de ceva timp, singura mea legătură cu muzica nu mai era decât colaborarea cu Teatrul de Operetă, unde joc în musicalul "Romeo și Julieta". Deci, repet, simțeam nevoia imperioasă de a cânta. Și, în al doilea rând, mărturisesc că m-am gândit și la aspectul mai pragmatic, acela al promovării - adică exact ceea ce-mi lipsise mie! Așa se face că m-am înscris la "Vocea României". Deși fără prea multe speranțe. Dar am tot trecut dintr-o etapă în cealaltă și brusc, când am depășit semifinala, am realizat că "Stai puțin! Am ajuns în finală. Chiar aș putea să câștig concursul!". Până în clipa aceea - sincer! - nu mă gândisem nici la premiu, nici la nimic altceva. Nu voiam decât să construiesc momente frumoase și emoționante în fiecare emisie și să mă bucur de posibilitatea de a fi pe acea scenă.
- Tu ești la bază actor. Joci în teatru, ai deja un renume. N-a fost un risc de imagine să participi la un concurs muzical comercial? Colegii tăi de scenă nu te-au dezaprobat?
- Într-adevăr, astfel de păreri au existat. Și încă destul de multe. O parte a colegilor mei nu avea aprecieri pozitive asupra acestui gen de emisiune, care implică un concurs pentru mase. Acuzau caracterul ei extrem de comercial, făceau referire și la genul de public... Acum, însă, s-au domolit, pentru că au văzut ce-am făcut eu acolo, s-au lămurit că am venit cu ceva nou, care implica în mod serios și actoria, și-au dat seama că n-am făcut breasla de rușine, din contră. Iar argumentul suprem l-au constituit, probabil, cozile de la casa de bilete a teatrului: dacă înainte se vindea jumătate sau trei sferturi din sală, acum, de când am apărut la "Vocea României", jucăm tot timpul cu sala arhiplină.
"Nu te miști, te prinde înghețul"
- Mai există un aspect care ar putea fi "atacat": ești un actor care a lucrat mult, pe scene mari (Teatrul de Comedie, Teatrul Național din București, Teatrul Bulandra, Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian" etc.) și cu nume grele (Cătălina Buzoianu, Dan Puric, Iarina Demian, Petrică Ionescu ori Gigi Căciuleanu), ai scris și regizat un film de scurtmetraj ("Echilibru"), dar și un spectacol de teatru ("Necuvinte"), ai făcut reclame, ai cântat în mai multe trupe... Citindu-ți CV-ul, cârcotașii te-ar putea acuza fie de vanitate, fie de risipire. Nu fugi după prea mulți iepuri deodată?
- Motivația din spatele acestui CV destul de stufos este aceea că, pe de-o parte, eu mă simt bine făcând toate astea, iar, pe de altă parte, că lucrurile în mediul artistic se mișcă foarte greu. Din disperarea de a nu mă sufoca de-atâta dor și tânjire neexprimată după artă, am încercat să găsesc alternative, am ales să părăsesc cărarea bătătorită a actorului care se angajează într-un teatru, oricare ar fi el, și așteaptă... și așteaptă... și așteaptă... Am zis că dacă sistemul nu se mișcă, atunci trebuie să mă mișc eu, altfel mă prinde înghețul. Și m-am mișcat în zonele în care am considerat că sunt potrivit și în care m-am simțit confortabil. Așadar, nu e vorba nici de vanitate, nici de risipire, ci, mai degrabă, de coagulare - o coagulare a pasiunii, a talentului, a viselor, a dorințelor și a necesității.
- M-ai convins! Să vedem acum de unde a pornit, de fapt, dragostea ta pentru artă...
- Pe de-o parte, cred că ea e sădită în mine, pe de altă parte a fost vorba de influența părinților. Mama e învățătoare, iar tata e administrator la poliția locală din Galați, însă amândoi au un pronunțat spirit artistic: mama e o pictoriță extrem de sensibilă (și are și un glas foarte plăcut), iar tata e un sculptor teribil de expresiv, care lucrează în lemn, piatră și metal. Așa că, indubitabil, mediul acesta și-a pus amprenta asupra mea: în casă aveam albume de artă, se asculta muzică clasică sau, pur și simplu, muzică bună, mergeam la expoziții, la teatru, la concerte... Plus că ai mei au încercat, fiecare, să mă atragă de partea lui: mama să mă învețe ce înseamnă pictura și să mă facă să mă îndrăgostesc de pensule, tata, să-mi arate câtă profunzime încape într-un obiect pe care l-ai modelat, pornind de la o idee. Din păcate, n-au prea avut sorți de izbândă: adică îmi plăcea plastica, îmi plăcea să-i urmăresc pe ei migălind și să le admir lucrările, însă nu doream să pășesc pe urmele lor. Eu eram pasionat de filme. Nu mă puteam desprinde de lumea lor nici atunci când eram departe de televizor sau de cinematograf. Țin minte că am fost, de pildă, profund marcat de "Andrei Rubliov", al lui Tarkovsky. Aveam cinci-șase ani când l-am văzut prima dată, iar în facultate, eram la fel de îndrăgostit de acest film magnific. Când eram prin clasa a XI-a, doamna dirigintă ne-a întrebat ce-am vrea să facem după ce terminăm liceul. Văzându-ne destul de încurcați, a adăugat că ar trebui să fie ceva plăcut sufletului nostru, pentru că, probabil, aceea va fi profesia noastră pentru toată viața. Și-atunci m-am gândit că mi-ar fi plăcut să merg pe calea actoriei, dar mă temeam, din cauza timidității, așa că mi-am zis că aș avea mai multe șanse în spatele camerei de filmat și m-am orientat spre regie de film. Am intrat la facultate aici, în București, însă după un semestru, am fost nevoit să mă retrag, pentru simplul motiv că, financiar, nu mai eram capabil să mă susțin în Capitală. M-am întors la Galați și, ca să nu pierd totuși timpul, m-am dus la Școala de Artă, la Actorie. Și acolo a început să-mi placă să recit și să joc, ceea ce a avut un oarecare efect pozitiv și asupra stării mele native de timiditate. Apoi, chiar în acel an, s-a înființat la Universitatea Dunărea de Jos, la Facultatea de Arte, și o secție de actorie, la care veneau să predea profesorii de la UNATC-ul din București. În felul acesta, am găsit portița de scăpare: practic, aveam posibilitatea să studiez cu aproximativ aceiași oameni, dar rămânând acasă, în Galațiul natal, deci, fiind mult ușurat din punct de vedere financiar. În orice caz, pe scurt, acolo am început să mă plac eu pe mine pe scenă și mi s-a cristalizat convingerea că am apucat-o pe drumul cel bun.
- Dar cum te-ai întâlnit cu muzica?
- Eu tot cântam așa, de unul singur, prin casă sau în compania prietenilor și a familiei, dar niciodată n-am luat muzica în serios. Era doar un divertisment care-mi făcea plăcere. Apoi, în timpul facultății, am mers într-o seară într-un club din Galați, unde se cânta live. Și stând acolo la masă, împreună cu prietena mea de atunci și soția mea de acum, la un moment dat, pe parcursul unei melodii, toboșarul, care era poziționat cel mai aproape de mine, a remarcat că eu cântam împreună cu solistul și mi-a dat microfonul, preț de câteva fraze muzicale. Și lumea m-a aplaudat. Apoi, la pauză, membrii trupei m-au întrebat dacă nu vreau să mai cânt o melodie cu ei și eu am zis da. Și-am cântat! Publicul a fost încântat, iar înainte de plecare, patronii clubului mi-au zis: "Mai vino și serile următoare". M-am dus încă vreo câteva seri și așa am ajuns să fiu angajat și să cânt împreună cu trupa lui Puiu Crețu, un muzician excepțional și un om absolut minunat, de care azi nu se prea mai știe, dar care a întemeiat trupa "Cristal" (o trupă de mare succes, înainte de '89) și care a făcut o muzică minunată, pe filon de jazz. Puiu m-a îndrăgit și m-a luat sub aripa lui, mi-a devenit mentor într-ale muzicii: m-a educat, indicându-mi ce-ar trebui să ascult, m-a învățat tehnică vocală... Cu el am făcut școala de muzică și nici că aș fi putut să găsesc un profesor mai înzestrat! Din păcate, Puiu a murit, dar și acum, când mă gândesc la el, o fac cu multă dragoste și multă recunoștință...
Aleea cu tei
- Faci ce faci și te întorci la Galați. Îi datorezi orașului de pe Dunăre mai mult decât faptul că te-ai născut în el?
- Indubitabil! Gândește-te că am crescut într-o casă aflată în portul orașului, la doar câțiva metri de Dunăre. Iar strada mea se numește Parfumul Teilor și e, într-adevăr, mărginită de niște tei minunați, care, primăvara, înfloresc ca din poveste. Aromele te îmbată, razele de soare străbat frunzișul, insuflând parcă viață buchețelelor aurii de flori... E splendid! Dacă te plimbi pe-acolo cu o fată, parcurgând strada dintr-un capăt în celălalt, e imposibil să nu te îndrăgostești. E magie pură! Apoi, în copilăria mea, se mai păstrau încă rămășițe ale vechiului oraș, ale Galațiului cosmopolit: căsuțe cochete, străduțe tihnite, bătrâni molcomiți de ani, dar gata mereu să-ți picteze prin vorbe atmosfera acelei lumi de demult, care se împletea din obiceiuri și graiuri diverse, aduse la noi de vapoarele care legau porturile din tot bazinul Mediteranei, trecând prin Marea Marmara, strâmtoarea Bosforului și ajungând în Marea Neagră... Și școala mea - o altă minunăție a unor vremuri apuse! Face parte din ansamblul Mânăstirii Sf. Arhangheli - Metoc și este prima școală publică din Galați, fiind înființată în 1832, în casele mânăstirii. Ulterior, pe terenul metocului, la stăruințele domnitorului Mihail Sturza, în 1846, s-a început construcția unei clădiri noi, destinată exclusiv școlii. Inaugurarea a avut loc în aprilie 1853 și, între exact aceste ziduri - închipuiește-ți! - am învățat și eu, la peste o sută și ceva de ani după! Dacă faci un exercițiu de imaginație și te extragi din prezent, e imposibil ca, realizând câtă viață a încăput în acel spațiu, să nu te emoționezi...
- Pe soția ta ai întâlnit-o pe strada cu tei? Te-ai îndrăgostit îmbătat de miresme?
- Eu cred în semne, în destin, și de aceea sunt convins că n-am terminat Facultatea de Regie, în București, și m-am întors în Galați, ca s-o întâlnesc pe soția mea, pe Mihaela, iar ea, Mihaela, care e bucureșteancă, cred că a ajuns să facă facultatea în Galați, ca să putem să fim împreună. Mihaela a vrut să dea admitere la Teatru în Capitală, dar, din pricina unor probleme, n-a putut să mai ajungă la ultima probă, și atunci, ca să nu piardă anul, profesorii i-au recomandat să meargă la Galați. Așa a venit pe malul Dunării, la nou înființata secție de actorie. Și-n zilele acelea cu admiterea, eu tot patrulam prin clădire, ca să văd cam cum se prezintă și ceilalți candidați. La un moment dat, într-o sală cufundată în semi-obscuritate, am observat o siluetă care se mișca pe scenă cu o grație ieșită din comun și-am auzit o voce incredibil de emoționantă, care rostea o poezie. Și m-am îndrăgostit pe loc! După ce-a ieșit din examen, m-am dus la ea și-am felicitat-o și-am încercat s-o îmbărbătez, fiindcă era destul de nemulțumită de felul în care se prezentase în fața comisiei. Iar dovada că eu am fost cel care-a avut dreptate a fost rezultatul concursului: ea a fost admisă prima pe listă, eu al doilea. (râde) Apoi, am tot urmărit-o de la distanță, dar abia peste vreun an de zile mi-am luat inima-n dinți și-am invitat-o la o ieșire în doi! Și, da!, ne-am plimbat pe strada cu tei! După aceea, lucrurile au decurs lin... Și nici că ne-am mai despărțit vreodată: împreună am crescut ca spirite, ca ființe, împreună am descoperit ce înseamnă iubirea adevărată, împreună am învățat să fim actori și, ulterior, să fim și părinți! Avem o fetiță cuminte-foc, pe care o cheamă Ana-Maria și are patru ani și două luni (ține foarte mult ca, de fiecare dată, mami și tati să precizeze numărul de luni! I se pare că așa e mai mare și deci mai importantă). Din câte ne-am putut da seama până acum, se pare că Ana-Maria ne-a moștenit: e deja o mică balerină, dar are și voce și e și foarte expresivă. În rest... suntem o familie la locul ei, pentru care contează sufletul și iubirea dintre noi, nu averile materiale. Mihaela și Ana-Maria sunt, pentru mine, mai mult decât ceea ce se înțelege, în mod obișnuit, prin termenul de familie: ele îmi dau putere, pentru că ele îmi sunt suprema motivație a vieții - binele și fericirea lor sunt tot ceea ce îmi doresc mai mult pe lumea asta.
- Steaua ta artistică e în ascensiune, ceea ce presupune din ce în ce mai mult timp petrecut departe de casă: pentru repetiții, filmări, înregistrări etc. Oare succesul, luminile scenei, nu amenință echilibrul familial?
- Eu sunt într-adevăr un om al echilibrului. Nu am astfel de temeri. Știu și pot să renunț la unele lucruri care țin de profesie, ca să nu-mi neglijez familia. De pildă, nu o dată, am refuzat angajamente profesionale de Crăciun sau de Revelion, ca să stau cu fetele mele. Chiar dacă angajamentele respective ne-ar fi adus niște sume de bani consistente. Repet: pentru mine, pentru noi, mai important este sufletul, mai importante sunt iubirea și armonia dintre noi, decât acumulările materiale sau izbânzile artistice.
- Cu alte cuvinte, ești un om împlinit...
- Da, deși tânjiri mai există. (râde) Fericirea cea mare îmi vine din familie, acolo unde totul e așa cum trebuie să fie, acolo unde e senin... Apoi, sunt bucuros și mândru pentru că am făcut niște lucruri în zona profesiei, care au ieșit așa cum am visat. Iar tânjirile la care mă refeream țin tot de partea asta de viață: mai am și alte vise de împlinit în teatru...
- Suntem la început de an nou. Ce planuri ai în 2014? Ce urmează după ce s-a încheiat experimentul "Vocea României"?
- Am intrat în studio cu Smiley și am început să lucrăm piese. Și, de asemenea, pregătim și momentul comun cu care ne vom prezenta în fața publicului, pe 1 martie, la Sala Palatului, în cadrul concertului "Acasă", al lui Smiley (o să cântăm o melodie împreună). Mă bucură tare mult colaborarea cu el pentru că am descoperit în el, nu doar un antrenor extrem de dăruit, dar și un om foarte bun, care pune suflet și pasiune în tot ce face. Eu îl consider deja un prieten. Deși ne cunoaștem de puțin timp, ne-am lipit unul de celălalt cu sufletul, aproape imediat. Apoi mai sunt și concertele, au început să curgă invitațiile, deci e de bine! (râde) Iar pe zona de teatru, aș vrea să pun în scenă un musical, pentru care am scris scenariul și muzica și l-am rugat pe Smiley să mă ajute cu partea de orchestrație. Și mai am în minte un proiect, pentru care am scris scenariul: un spectacol întreg de percuție, care îmbină muzica, stepul și teatrul! E ceva ce în România nu s-a mai făcut până acum. Sper să reușesc să-l pun pe roate.
Pe Adrian Nour îl puteți vedea acum în spectacolele "Necuvinte", "Noi" și "Royal Fashion" de la Sala Rapsodia (Lipscani), în "Don Quijote" și "D'ale noastre", la TNB, și în "Paris, mon amour" și "Romeo și Julieta" la Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian".
Foto: PRO TV