În primul rând, şi eu, ca toţi cititorii revistei, vreau să-mi exprim profunda mulţumire pentru că existaţi şi recunoştinţa pentru munca nobilă pe care o faceţi, aceea de a ţine treze sufletele românilor.
Eu sunt de profesie învăţătoare, şi ultimii nouă ani i-am petrecut în străinătate, de unde am urmărit permanent, prin intermediul acestei reviste, marile probleme cu care se confruntă ţara noastră. După nenumărate amânări, anul acesta am luat hotărârea definitivă de a mă întoarce acasă, în pofida faptului că eram foarte mulţumită de munca şi răsplata obţinută pentru ea. După revenirea în ţară, din cauză că am întârziat la concursul pentru posturi în învăţământ, nu am reuşit să mă reintegrez în sistem, în ciuda faptului că este o mare lacună de cadre calificate. În lipsă de altceva şi din dorinţa imensă de a restabili contactul cu lumea copiilor, am acceptat propunerea unei familii, de a fi însoţitoare, la şcoală, pentru copilul mai mare (8 ani), care este autist. Acest copil, în urma demersurilor făcute de părinţi, a fost acceptat la o clasă I de copii normali. Şi de aici începe tragedia.
Aşa cum se ştie, autismul este o afecţiune care nu permite celui suferind să trăiască realitatea celorlalţi şi impune automat izolarea într-o lume proprie. Din start, învăţătorul la care a fost repartizat băiatul a refuzat categoric să se implice în vreun fel în integrarea lui. Practic, eu nu fac doar munca de însoţitor, ci fac şi munca de învăţător, în paralel cu cea care se desfăşoară în clasă şi în care copilul nu este deloc implicat. Dar acesta este un aspect minor al problemei pe care vreau să o sesizez; realitatea cruntă care se desfăşoară sub ochii mei în această clasă m-a determinat să vă scriu. Această clasă are un număr de doar 15 elevi care, majoritatea, provin din familii modeste. Dar vă întreb pe toţi cei care veţi citi aceste rânduri: credeţi că sărăcia copiilor îi dă dreptul domnului învăţător să-i trateze cu violenţă, într-un mod, puţin zis, barbar?
Elevii sunt supuşi la durităţi fizice şi verbale, în mod frecvent, de la statul în genunchi cu mâinile sus, la lovituri peste cap şi insulte inadmisibile. Expresii ca: "nebunul" sau "nebuna dracului", după caz, fac parte din limbajul cu care d-l învăţător se adresează elevilor. Pentru fapte mult mai puţin grave, educatori din alte ţări au fost condamnaţi.
Această scrisoare a mea este un strigăt de alarmă, dar şi unul de neputinţă, pentru că nu ştiu ce anume ar trebui făcut ca violenţa în şcoală să fie oprită. Dacă ştie cineva cum se "rezolvă" astfel de cazuri, îl rog din suflet să răspundă acestei scrisori.
Vă mulţumesc cu recunoştinţă,
ILEANA MITITEAN - Dej,
jud. Cluj
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
