- Cu doar câțiva ani în urmă, erai unul dintre cei mai vizibili muzicieni de la noi. În anii 2008-2009, aveai peste o sută de concerte pe an. Aveai emisiune radio, emisiune TV, apoi, încet-încet, ai făcut pasul înapoi. Ce mai faci, dragă AG?
- Mulțumesc de întrebare... încerc să stau deoparte. Nu vreau să girez cu o prezență activă fascismul indolenței în care ne aflăm în prezent. Este un fapt de ordin etic. Am încercat și să mă implic, dar cred că lucrurile s-au aranjat aici încă din 1946, și eu încep din ce în ce mai mult să simt că nu trăiesc în țara mea, ci printre oamenii din țara mea. Nu este nimic personal, este o blazare generală, de aceea folosesc acest termen: "fascismul indolenței". Mie îmi este foarte greu să stau deoparte, dar pur și simplu nu pot gira pentru această debandadă, parcă mi-am epuizat armele. Evident, vorbesc despre muzică, lucrul la care mă pricep. Mă doare că tot ce am construit, tot ce a construit generația mea se degradează. Anii '90 erau cu atâta speranță, și iată că după douăzeci și ceva de ani, totul s-a tabloidizat, nu am câștigat deloc maturitatea de a face un pas înainte, către un sistem cu sens. În România nu există termenul certitudine. Iar ce mă doare pe mine cel mai tare este că nu mai există creativitate, nu există efervescență. Muzicienii au pierdut curajul acelor mici experimente creatoare.
- Dacă ești atât de dezamăgit de ce se întâmplă în România, cum se face că te-ai întors din America? Aveai un succes nebun, fuseseși nominalizat la premiile Grammy...
- Consider că a fost cea mai mare greșeală a vieții mele. Am revenit în țară atât de încrezător, atât de plin de idei, de planuri și, de la an la an, totul s-a dus. Mă simt blocat într-un vid, am pierdut și foarte mulți bani. Dacă aș avea jumătate din cât am pierdut, m-aș duce înapoi, în America, fără să clipesc. Dar așa... Am patruzeci și opt de ani, nu mă mai pot duce ca la treizeci și trei, să accept orice fel de munci, până izbândesc. Am vândut aspiratoare acolo. Nu mai pot face asta. Nu trebuia să cred oamenii care m-au chemat înapoi, spunându-mi că aici s-a schimbat ceva. Din America am venit cu un plan pe zece ani. Mi-am propus, de pildă, să identific cântăreții de blues din toată țara. I-am cooptat în concerte și i-am prezentat publicului din orașele lor. Următorul proiect a fost Interzis FM, care lărgea cunoașterea acestor muzicieni pe plan național. Apoi au început emisiunile de la televiziune. Apoi turneul Guitar Man. Apoi emisiunea Acadeaua, de la TVR. Toate au avut un succes real, dar toate s-au spulberat.
România care cultivă flori
- Ce ne facem, atunci? Cum ne poate recâștiga dragostea această țară?
- Aaa, eu îmi iubesc țara până la a-mi da viața pentru ea. Nu în macro e problema, ci în rapoartele dintre actorii acestui macro. România nu mai are nicio noimă din cauza actorilor ei. Aici se poate orice. Nu există nicio structură care să permită desăvârșirea unei idei, de la punctul A la punctul B, unde ar deveni aplicată. Să nu credeți că sunt înverșunat, nu. Deja nu mă mai deranjează că la radiouri nu există varietate, nu mă deranjează că impresarii care organizează spectacole nu se ating de un anumit tip de conținut, doar pentru că îi depășește, și se apără spunând că "nu se cere", nu mă deranjează că pe roșu nu se opresc mașinile. Am înțeles, între timp, că toate aceste lucruri vin din generație în generație, dintr-un "lasă-mă să te las" moștenit. Libertatea a picat prea repede peste noi. Foarte puțini au știut să o folosească. Așa s-a ajuns de s-au format mai multe Românii, mai multe eșantioane, fără coeziune între ele. Cred că singurul exemplu de solidaritate pe care-l observ eu în acest moment în draga mea țară este între șoferi, la semnalizarea unui radar. Eu sper, totuși, că mai există și cealaltă Românie, cea demnă și mândră, pe care nu o vezi la televizor. Cea care cultivă flori în grădină, care duce copiii la școală, care citește o carte, care se uită la Mezzo, care merge în vacanță în Muntenegru, unde e minunat și mai ieftin decât la Mamaia.
Cea mai mică formație din lume
- Totuși mai cânți, nu?
- Sigur, trebuie să trăiesc și nu știu a face altceva.
- Ce ai în desfășurare acum?
- Anul trecut, în vară, am inventat cea mai mică formație din lume: eu și chitara. Astfel, am o armonie perfectă în jur. Dacă spun că repetăm la ora 5, la 5 suntem "toți" acolo, dacă luăm o țeapă, "toți" înțelegem. Dacă "avem" succes, împărțim bucuria (râde). Asta fac acum, întâlniri în mici spații, precum teatrele. Eu, chitara și maximum șaizeci de oameni. Nu pot merge în locuri zgomotoase, precum cluburile, pentru că mașina de cafea se aude mai tare decât muzica acustică de pe scenă. Mă simt exact ca acasă la aceste întâlniri. Pe scenă stau pe scaun, acasă pe canapea, dar la fel mă întind după chitară, ea e în aceeași direcție, la aceeași distanță. Îmi place mult, e o mare provocare, dar totuși îmi este dor de o trupă, recunosc asta. Ce altceva mai fac?... De vreo doi ani, am început să scriu muzică contemporană. Am niște idei, aud niște sunete, niște texturi. Am deja vreo șapte lucrări, miniaturi, dar într-o orchestrație neobișnuită pentru mine: flaut, clarinet, percuții și un cvartet de corzi. Am o piesă care se numește Capra și care e construită cu un xilofon, un pian și un gong. Încerc să le adun într-un carnet, vom vedea...
- Le putem asculta undeva?
- Nu. Mici fragmente pe Internet. Mi-aș dori să mi le cânte o orchestră la un moment dat. Aaa, de fapt am avut o lucrare de solo violoncel, care a fost interpretată în cadrul Festivalului Enescu. Aceasta a fost singura ieșire în public.
- Una de mare calibru! De ce te lauzi așa de greu?
- Nu mă laud, e o treabă facilă lauda. Era o vârstă pentru asta, de care eu am trecut. După patruzeci de ani, trebuie să vorbească faptele pentru tine. Nu mai este elegant, altfel. De aceea nu mai am nici păr lung. E o altă etapă a maturizării unui copac. Deja se întărește trunchiul copacului, se ramifică, apar scorburi. E firesc.
Nucul copilăriei
- Ai devenit retras, dar totuși nu stai. Ce te-ar putea opri din muzică?
- Da, sunt un om privat. Domestic. Suveran. Încerc să nu depind de multe lucruri, dar nu cred că trebuie să mă opresc vreodată din muzică. N-aș face nimic altceva. Cu atât mai mult cu cât o întâmplare bizară a declanșat totul. În copilărie, în urma unei răceli, am făcut meningită. La vremea aceea, erau două posibilități, ori mureai din asta, ori scăpai. Leac nu era. Eu am scăpat, dar după o comă de câteva zile. Nu mai țin minte nimic dinaintea acestei come. Primele mele amintiri sunt cu nucul din grădina noastră, din Oradea, în jurul căruia am reînvățat să umblu. Tot lângă el am reînvățat să vorbesc. Din nou, eu nu mai țin minte, dar mama mi-a spus că primele cuvinte rostite după toată nebunia aceea au fost: "De ce m-ați adus înapoi?", iar următorul lucru a fost: "Eu vreau să devin chitarist de rock'n'roll". Nici măcar nu auzisem termenul ăsta vreodată. Mama era asistentă medicală, tata inginer hidrotehnist, nu se asculta muzică la noi în casă. Abia mai târziu, pe la doisprezece ani, fata vecinilor, cu vreo câțiva ani mai mare și care avea grijă de mine cât ai mei erau la muncă, m-a luat cu ea și cu prietenul ei la un concert rock în Clubul Tineretului din Oradea. Multă lume, îngrămădeală... Cred că atmosfera de acolo, faptul că fata aceasta -singura figură familiară din toată îngrămădeala aceea - degaja atâta fericire pentru că se afla acolo, toate acestea au generat ceva în mine. Nu am înțeles nimic atunci, dar se pare că fiecare lucru, fiecare întâmplare a vieții noastre lasă urme. Tot pe timpurile acelea, pe la doisprezece ani, am intrat într-un cerc de moralitate incertă în Oradea. Eram mâna a doua a traficului de peste graniță, de discuri de vinil, cărți, casete video și... anticoncepționale. Eu făceam listele de la clienți și le dădeam furnizorului. Dar uite că iar intram în contact cu muzica, prin acele discuri. Cele care nu s-au vândut au rămas la mine, discuri bune, pe care am început să le ascult pe îndelete. Așa a început afecțiunea nemărginită dintre mine și jazz.
- Ce a mai rămas din bihoreanul de atunci? Ce duci cu tine din locul copilăriei tale?
- Memoria orașului meu, care a fost furat. Oradea mea nu mai există. A fost cotropită de parveniți. Nu am mai fost pe acasă din 2010. Nu mi-e dor, ci mă doare. Mă doare orașul meu, orașul acela cosmopolit, deschis, burghez, relaxat, viu, acceptat. Nu erau fricțiuni etnice. Era departe de București, nu erau probleme cu Securitatea. Aveam acces la televiziunea maghiară, sârbească, teatrul era extraordinar. În '83, la optsprezece ani, am și scris prima muzică pentru teatrul din Oradea, pentru spectacolul "Omul care aduce ploaia". Așadar, azi mă doare însuși gândul orașului meu, dar știu că pe cel de pe vremuri îl port iremediabil în corpul, mintea și inima mea.
Elev model
- Ești autodidact. Nu ai deloc studii muzicale?
- Toată cariera mea nu am avut niciun fel de studii. Acum sunt student anul trei la Conservator. De ce? Așa m-au întrebat și profesorii mei. E ceva de ordin etic. Trebuia să închid cercul, așa, pentru mine. Asta îmi lipsea. Urmez Compoziție la secția Jazz. Este extraordinar. Mă duc cu mare drag. Cred că sunt studentul ideal, pentru că merg din convingere.
- Ai note mari?
- Am bursă. Nu am absențe deloc. O singură restanță la... educație fizică (râde). Este fascinant, școala este de o calitate extraordinară, recunoscută și apreciată în lume. Exportul principal sunt solistele lirice, dar și restul secțiilor trimit în lumea muzicală valori reale. Sunt ca un burete care absoarbe totul. Învăț foarte multe lucruri, unele despre care știam câte ceva, altele noi, altele pe care deja le aplicam, dar din instinct, nu din studiu.
- Crezi că studiile îți vor schimba viziunea despre muzică?
- Mă bucur că mă întrebi. Tocmai că nu. Am constatat că felul în care vedeam eu totul înainte era cumva corect, pentru că nu a apărut nimic cu adevărat surprinzător pentru mine, odată cu studiile. Dar îmi adâncesc niște lucruri, mi le explic, învăț despre istoria unor reguli muzicale. Fascinant.
Șoapte perfide
- Dacă un om de pe stradă te-ar opri să te întrebe cine ești, ce i-ai răspunde?
- Sunt un om din viitor, care cântă muzica trecutului, pentru prezent.
- O întrebare între prieteni: ești bine?
- Mai mult sau mai puțin. Sunt bine acasă, sunt bine cu soția mea, sunt bine cu ceea ce gândesc, dar mai am lucruri care îmi generează tristeți. Și refuz să-mi accept resemnarea. Teribil ce mă tem de resemnare! Și mi-e dor să am din nou o trupă. Poate oi găsi doi puști, neconvertiți de prostituția muzicală de la noi, care vor voi să cânte cu mine, doar cu mine. Formația mea anterioară a îmbătrânit moral. Începuse o oarecare delăsare, plictiseală după șapte ani. Eu nu mai reușeam să le ofer băieților mei nimic, în care să găsească resurse de demnitate. Discuri nu mai puteam scoate. Emisiunea Acadeaua de la TVR (încheiată între timp din cauza schimbărilor din televiziune) a contribuit și ea la destrămare, pentru că nu mai aveam efectiv timp să mă ocup de concerte. Fluxul banilor nu mai venea, băieții mei aveau rate la bănci, și e firesc, pe undeva, să se fi ajuns la final... Revenind la întrebarea ta prietenească: sunt destul de bine, și preocuparea mea principală acum este să alung cu toată puterea mea resemnarea, când simt că îmi șoptește, perfidă, în ureche.