Cei pe lângă care trecem: Moş Toma Povestaşul

- Un chip nou, în şirul de portrete ale satului nostru de altădată -

Izvorul munţilor

"Dumnezău să te păzască, ie, de nu ti-i şti păzî sângură...".
Aşa mă întâmpinase Moş Toma Vişa, bătrânul ca o grădină, plin de har nesfârşit. Nepoata lui, Mariana, era o femeie de toată isprava, bibliotecară în Boşorod. Orice îşi punea în gând să facă, negreşit biruia. Cu ea m-am întovărăşit, când am răzbit prima dată pe Platforma Lun­canilor, în Munţii Orăştiei, unde se adunau, se îm­bi­nau şi se desprindeau apoi Munţii Banatului, Olteniei şi Ardealului. Văzând ce tot întreb, ce notez, ce caut să înregistrez, Mariana, ghidul meu, s-a dumirit. "Doam­nă, da' bunicu', moşu' meu, ştie toate astea, o să vedeţi, hai înapoi la Boşorod".
Din Boşorod porniserăm pe apa Luncanilor în sus. Era centrul comunei întinsă cât capitala, cu sate risi­pite pe umeri de munte, pe padine sau cuibărite prin văi. Nu ştiu dacă era vreo casă fără să aibă cal în şură. Probabil era, dar, noaptea, le simţeai răsuflarea pretu­tindeni. Iar seara, când cobora herghelia satului de la păscut, cu ultimele lumini roşiatice de apus strecurate prin fluturarea coamelor în vânt, în tropot, cu nările umflate, boturile ridicate, adulme­cân­du-şi stăpânii ce-i aşteptau de-a dreap­ta şi de-a stânga costişei, încre­me­neai. Veneau la vale prin norul de colb, ca într-un dans straniu. Nişte zei. Nechezau la în­tâl­nire. Apoi ple­cau liniştit, la pas, cu omul de dâr­logi. Aşa părea, că ei îşi mâ­nă stă­pâ­nul spre casă, iar casele, cele mai mul­te, purtau pe faţadă, ca o em­blemă, scrijelit în relief, un cap de cal uriaş. Cândva, veneau oameni din Un­­garia, din Austria, să cumpere cai de aici, cai de Boşo­rod...
Moş Toma avea o cămăruţă pe­re­te în perete cu grajdul. Îmi părea cam întunecoasă şi stingheră. Apoi, am văzut că asta era rânduiala în mai toa­te gospodă­riile. Soţii tineri şi co­pilaşii în casa de la uliţă, părinţii, mai vârstnici, în­tr-un corp cen­tral, şi bu­nicul sau bu­nica, într-o căscioară lipită de şură. (Nu ştiu cum se fă­cea, dar, mai mereu, ră­mâ­nea nu­mai unul dintre ei). Ni­meni nu-i îndepărta, se re­trăgeau ei, la voia lor. Ni­­meni nu-i descon­side­ra, erau preţuiţi, se găsea câte un strop de timp să-i şi as­culte cineva. Copiii mici, strănepoţii, se ţineau după ei gaia-maţu. Moşii poves­tesc, le fac jocuri, au amin­tiri, păţanii adevă­ra­te, dar au adunat şi un sac cu basme, legende, mituri de pe toate dealurile din jur. Când sunt vorbitori straşnici, ca Moş Toma, te opreşti şi din treabă şi rămâi pironit.
Cuvântul "povestitor" nu se folosea prin partea locului. În altă parte, în Munţii Gurghiului şi Harghitei, am găsit un termen de toată frumuseţea - "oameni po­ves­telnici". Aici, nu. Aşa că l-am botezat pe Moş To­ma - "Povestaşul". Şi al naibii ce-a prins! Astfel l-au nu­mit de atunci toţi oamenii din sat, vecini sau înde­părtaţi. Ba şi din ce­le­lalte sate ale Lun­ca­nilor. Bineîn­ţeles, nu din cauza mea, ci a te­le­vizorului. Am sfârşit prin a face un fil­muleţ cu Moş Toma şi avea titlul ăsta - "Po­vestaşul".

Gura de lup

Întâi am vorbit cu el despre cai. Cum izbuteşte o haită de lupi să doboare un cal. Îl încercuiesc, lupii se rotesc şi, când vine un moment de-i atent calul spre dreapta, ţâşneşte din stânga lupoaica din frunte sau perechea ei. Apucă prada de nări, locul cel mai simţitor, şi rămâne atârnată până i se topesc puterile animalului. Da' şi calul ştie! Iapa lor a scăpat de lupi. Când a văzut că vin, a îmboldit mânzul în spatele ei, l-a proptit de o stâncă şi a stat înaintea lui în două picioare, împărţind copite-n jur, până ce lupii s-au lăsat pă­gu­başi. Sunt deştepţi şi nu fac cheltuială de forţă fără să fie siguri de biruinţa lor. Cu oile e mai uşor. Ca să apu­ce o oaie, lu­pu' n-are nevoie să se în­hăi­teze. Ba, tovă­răşia îl şi încurcă, fiindcă totu-i să nu fie simţit de cio­bani şi de câini. Vine-n zori, lasfredelirea nop­ţii de un abur de lumină difuză, pâcloasă. Ceaţa îi e şi mai de folos, şi ploaia, că-n umezeala ei i se topeşte mirosul de fiară. Chit că s-a şi tăvălit prin baligă îna­inte, pentru a-şi stârpi du­hoa­rea. Când reuşeşte să în­haţe o oaie, făr' să stâr­neas­că buluceala în ele şi să aţâţe păzitorii, o apucă binişor de lângă beregată, dintr-o parte, să n-o vateme prea rău. N-o poate lua sub braţ, ca ur­sul. O mână de la spate, spre pădure, cu coada lui. Şi oaia merge sin­gură un­de e îm­boldită. Moş To­ma a scos de două ori câ­te o oaie de la lup. Pe urmă a băgat căţei de usturoi un­­de mur­si­caseră colţii lu­pului şi oa­ia s-a vin­de­­cat.
Ştia Po­ves­taşul şi Cân­­tece de Zori, la pri­veghi, cân­tece cu "Lu­pul-Călăuză". Cel ce-i ie­se Dal­bului Pri­beag în ca­le. Iese şi-l îndrumă pe unde să apuce pe Cea Lu­me, că lupul cu­­noaşte râ­pe­le, po­te­ci­le, pâclele şi mun­tele. Ne­gu­rile toate. Cu el, nu poţi rătăci, nu poţi or­becăi. Te duce, te conduce în poienile Pre­cestei. "Sub măru-nflorit, şade Domnu' adurmit./ Scoală, Doamne, nu durmi,/ că lumea s-o păgâni/ şi de Tine n-o mai şti./ Lupu' auieşte,/Domnu' se trezeşte,/ lumea cură­ţeşte...".
Ştia bine Moş Toma că pe culmi, sus, în satele cu case răsfirate, acolo, unii oa­meni au încă, pitită bine, o Gu­ră de lup, nişte fălci, maxilare puternice, dintr-un trofeu de vânătoare sau dintr-un lup prins în capcană, de ani şi ani buni. Băga mu­ierea ţâţa prin ea, când dădea primul supt copilaşului nou-născut. Aşa or fi făcut dacii? "Daoii", cei cu stindar­dul croit ca un cap de lup, pe unde vân­tul urla şi spăimânta. Îşi alăptau şapte ani copiii. Laptele era socotit o băutură a nemu­ririi. Atunci când un copil făcea "bu­be", se zicea că mama a călcat desculţă peste urme de lup, la pârâu cu rufele, în pă­dure, după mure sau ciu­perci. Numai dând lapte prin gura de lup putea repara răul făcut fără voie. O mai avea astăzi cineva gură de lup? Pare greu de cre­zut. Dar, la un spital din Deva, o femeie din Lun­cani, nevastă de pă­du­rar cu cheag, cu firmă de brutărie pe vatră, a cerut să i se aducă de-acasă o gură de lup. A tras sânul prin ea şi a înviorat pruncul pierit, spre ui­mi­rea celor din jur. Ochii lui Moş Toma râd. Dar nu a ze­fle­mea. Cu părtăşie la tot ce poate fi de folos vieţii. Un­de e taină, o laşi, n-o spulberi.

Musca şi caii

Două zile, cât am stat în gospodăria lui Moş Toma, nu i-a tăcut gura. Şi nici pes­te un an, doi, când am re­­venit cu o echipă de filmare. "M-oi mai fi bo­şo­rodit, ie, de-atunci-ncoace. Că d-aia-i zice Boşorod satului. De la Întâiu Răz­boi Mare, când ră­mă­se­seră aici doar boşo­rogii. Era lumea lor, ie. Că când o vinit unu' 'napoi din Ame­rica, unu' tânăr, să-l ia şi pe tat-su, că ce bine e aco­lo, că au d-aia, d-ai­lan­tă, că vinde tot şi haide, zi­ce moşu' din Boşorod - «da', acolo nu se moa­re? - ei, şi mneata, tată». «Atunce, dă-mi pa­ce. În Bo­şo­rod ră­mân». Asta era înainte de război, când plecau arde­lenii-n Ame­rica, ie".
Facem ce facem şi tot la cai ajungem. Că, prin mai, iunie, iese din larve, eclozează o muscă rea de tot. Sunt ani, când urcă dinspre Dunăre nori negri cu muşte de-ntunecă soarele. Columbacă îi spun unii, porum­bacă, alţii. Atacă vitele, dar mai ales caii sunt înnebu­niţi. Nu-i mai poţi stăpâni. "Îs ca gândurile rele, ali negre, când vin şi te-mpresoară, ie. Te mai poate scăpa ceva. Goana cailor. Caii îs curaţi, năvalnici ca coraju', neştiutori de rău, caii de se-ncurează, ăi de aduc pri­măvara, ie". Într-adevăr, la topirea zăpezilor, oamenii dau drumul cailor din grajduri, s-alerge bezmetici în sus si-n jos, stătuţi cum sunt de peste iarnă. S-alerge pe câmpuri, să le cureţe de suflarea îngheţată, de duhuri şi de ochiul rău. Încurarea cailor şi astăzi face ţarina roditoare. Credinţa e răspândită aproape peste tot... "Că ei vin de la obârşia lumii, d-aia au puteri mari, vin de la ursitorii lumii". E sigur de asta Moş Toma. Nu se îndoieşte nicio clipă.
- Haideţi la miserniţă! Tiberiu, bărbatul Marianei, gazda noastră, terminase de mult de măturat uliţa din faţa casei. Toţi gospodarii făceau asta duminica dimi­neaţă, devreme. Apoi, după biserică, întindeau masa sub o boltă de viţă, într-o curte anume. La cei care tăia­seră atunci vreun ied, viţel, berbece... Se aşezau îm­pre­ună, vecini din trei, patru, cinci case, după împre­jurări. E de înţeles că femeile se întreceau cu prepa­rarea. Şi toţi cu veselia şi buna dispoziţie. Veneau şi mâţele din vecini, şi căţelandrii. Erau îngăduiţi pe sub bănci, le pica vreun oscior. Obiceiul aşa se numea, "mi­serniţa". Mi-am amintit de un bătrân din Sebeş, care avea vorba asta: "Să-i ţină Dumnezeu obiceiu'". Bună vorbă. O fi ţinut Dumnezeu şi cu oamenii din Boşorod sau s-o fi vârât vreo discordie modernă şi viaţa stră­ve­che a obştei n-o mai fi putut dura? Mă tem să şi în­treb, să aflu ce mai e nou. Prefer să cred că da, e vie încă acea viaţă. Ca amintirea Povestaşului, care, fireşte, mai avea atâtea în tolba lui, în inima lui, doar ani n-a mai avut, că trecuse de 90.
Poveşti de poveşti. Urme dintr-o viaţă mitică şi mai ales magică: zorii de Sânziene, serile de Popilnic, fiorii şi teama de moroi, crucile cu ciocoţi negri de lână, vopsite în albastru, cu streşini-aripi ca Pasărea Sufle­tu­lui. Şi nopţiile stranii, când bântuie caii lui Sân-Toader, toate, toate...
Bate apăsat copita calului. Calul din şura de alături. Simţi prin perete cum îşi scutură coama. Nu e nervos, e stăpân. Moş Toma l-a ştiut stăpâni la vremea lui. A­cum se foieşte de cealaltă parte a peretelui şi aşteap­tă să fie scos în iarba verde a primăverii.