Copăcel, printre costume și instrumente
- Ai apărut la "Vocea României" ca un tsunami, zăpăcind și publicul, și pe antrenori: voce, dans, frumusețe... Cum ai ajuns în marele concurs de la Pro TV?
- Împinsă de la spate! În timpul celui de-al doilea sezon de "Vocea României", într-o seară, eram acasă împreună cu buna mea prietenă, Magda Anghel. Ne pregăteam să plecăm undeva și eu o tot zoream să ieșim pe ușă, însă ea insista să mai rămânem puțin în fața televizorului, fiindcă aștepta apariția unui anume concurent. Așa am ajuns să văd mare parte din acea emisie, care, pur și simplu m-a fermecat (pe piața românească, e singurul format de gen curat: de la concept, la prezentare, desfășurare și limbaj) și apoi, am continuat să urmăresc concursul. În plus, printre competitori, am recunoscut multe cunoștințe de-ale mele, persoane cu care chiar lucrasem. După vreo săptămână și ceva, prietenele mele, Mihaela Coman și Magda, tata și sora mea au început să mă piseze că bine-ar fi să mă înscriu și eu la "Vocea României" în anul următor. Inițial, le-am spus să mă lase în pace, că mie nu-mi trebuie astfel de emoții, că dacă sunt eliminată din prima, mă fac de râs, eu nu mai sunt un novice în muzică... La scurt timp, însă, l-am descoperit în concurs pe Tibi Scobiola, un om care era cam în aceeași situație ca mine: cânta, și el, de-o viață-ntreagă, avea succes, dar nu ajunsese la un mare nivel de notorietate. Asta m-a pus pe gânduri și, finalmente, m-a determinat să-mi iau inima-n dinți și să-mi spun într-o bună zi: "Hai s-o fac și pe-asta". În primăvară, când au început înscrierile, am purces!
- S-o luăm de la capăt: cum ai ajuns să cânți?
- Cred că muzica e destinul meu. Pentru că eu m-am născut și am crescut în teatru. Mă rog, nu m-am născut chiar pe scenă, pentru că mama a apucat să ajungă la maternitate și să mă "livreze" acolo. Spun însă că m-am născut și am crescut în teatru, fiindcă acolo am deschis ochii asupra vieții, nu am nicio amintire de dinainte sau din afara teatrului. Tatăl meu, Aurelian, e trompetist și, la momentul venirii mele pe lume, abia ce se angajase în orchestra Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești. Mama a fost o pictoriță minunată, dar a murit, din păcate, când eu eram foarte micuță, și așa, tata s-a trezit, la 24 de ani, văduv și cu un copilaș în brațe. Noroc cu bunica Elisabeta, care l-a ajutat foarte mult, în sensul că avea grijă de mine în timpul când el trebuia să meargă la repetiții, la spectacole sau în turnee. Apoi, când eu aveam patru ani și jumătate, tata s-a recăsătorit cu o femeie extraordinară, Camelia, balerină la același teatru și, din clipa aceea, ea mi-a fost și-mi este mamă, din toate punctele de vedere: m-a iubit, m-a îngrijit, m-a educat... Așa am pășit eu în teatru: învârtindu-mă, copăcel, printre costumele corpului de balet și instrumentele orchestrei. Crescând, am devenit foarte interesată de tot ceea ce înseamnă bucătăria din spatele cortinei: cum se montează un spectacol, ce se întâmplă la repetiții, cum se pregătește o melodie, cum se exersează momentele de dans, cum se pun luminile, cum se ajustează sonorizarea etc. Lumea asta magică mi s-a părut atât de fascinantă, încât nicio secundă nu mi-a trecut prin minte că, atunci când o să fiu mare, o să pot să fac altceva, o să pot să mă desprind de ea. Problema a fost cu tata, care, de când m-a auzit că "vreau să devin cântăreață", a luat foc. Săracu', își făcea griji pentru mine, fiindcă știa că asta e o meserie care te consumă, care îți cere sacrificii, care nu-ți oferă siguranță financiară perpetuă... Și-atunci, a tot încercat, ani și ani de-a rândul, să mă convingă să renunț. Eu însă m-am ținut tare, nu m-am lăsat deturnată. Până la urmă, văzând că n-o scoate la capăt, când aveam 15 ani, chiar în prima zi de școală, a cedat: m-a luat de mână, m-a dus la Școala Populară de Artă și m-a înscris la cursurile de canto. Ce zi fericită a fost aceea...! Am muncit enorm acolo, era șansa mea - nu doar ca să-mi împlinesc visul, dar și ca să-i demonstrez tatei că n-a greșit îngăduindu-mi să merg pe drumul ăsta. Apoi, la 19 ani, am dat concurs și m-am angajat la "teatrul tatei și al mamei": am devenit solistă cu acte în regulă. Și-am tot cântat eu acolo, până într-o zi, când doamna Marcela Țimiraș, o regizoare absolut genială și o poveste de om, m-a chemat și mi-a zis că vrea să-i citesc un text. Eu am făcut ochii mari și am întrebat: "Ce fel de text?", la care dânsa m-a lămurit că era vorba de textul pentru un rol, fiica personajului principal din piesa "Mortul viu din lada goală", o comedie într-adevăr spumoasă. Am citit textul, Marcela a spus "E bine", apoi am intrat în repetiții și-odată - parcă nu știu cum - numai ce m-am trezit în seara premierei! Ulterior, Marcela a continuat să-mi dea și alte roluri și să mă "crească" și ca actriță, până când directorul teatrului, domnul Lucian Sabados, a decis să pună în scenă "Jocul de-a vacanța", piesa lui Mihail Sebastian: m-a chemat la probe și mi-a încredințat rolul principal feminin, Corina, ceea ce pentru mine a reprezentat nu doar o imensă onoare, dar și o "injecție" cu încredere! Spectacolul acesta s-a jucat vreo șase ani cu casa închisă, o carte de vizită redutabilă. Și așa am devenit eu și actriță. Apoi, în urmă cu doi ani, după încheierea unei relații sentimentale nefericite, am decis că am nevoie de un început "total": am luat o pauză de la Teatrul "Toma Caragiu" și m-am mutat în București. Am vrut să vin aici pentru că, dincolo de schimbarea de peisaj, mereu am trăit cu convingerea că pot mai mult și, cum din București se dă ora exactă, alegerea era oarecum obligatorie. După ce m-am instalat în noul meu cămin, m-am dus și am bătut la ușa directorului de la Teatrul "Constantin Tănase", domnul Alexandru Arșinel. I-am spus cine sunt și l-am întrebat dacă n-ar avea nevoie de mine. Dânsul era foarte ocupat, mai ales că, peste doar câteva zile, avea premiera unui nou spectacol, așa că m-a rugat să merg și să stau de vorbă cu regizorul Cezar Ghioca, care se afla la scenă, împreună cu compozitorul Dan Dimitriu. M-am dus, mi-am spus din nou "poezia" de prezentare, dar bietul Cezar era într-un asemenea vârtej cu pregătirea noului spectacol, încât numai de mine nu mai avea vreme. Norocul meu a fost că Dan Dimitriu mă văzuse în mai multe din spectacolele în care jucasem și cântasem la Ploiești, așa că a alergat la Cezar și i-a zis: "N-o lăsa să plece!". Acesta, având încredere în Dan, m-a chemat înapoi și m-a întrebat: "Ce-ai putea să cânți pentru spectacolul ăsta?". L-am întrebat cam de ce ar avea nevoie, i-am făcut câteva propuneri, le-am cântat și... am intrat în spectacol! Apoi a urmat încă un spectacol și încă un spectacol... Între timp, am reluat și colaborarea cu Teatrul din Ploiești, astfel că acum lucrez pe două fronturi: la "Toma Caragiu" și la "Constantin Tănase".
Un mare sufletist: "tata Brenciu"
- Cu o carieră așa de rotund împlinită, la ce ți-a trebuit și "Vocea României"?
- Pentru a câștiga notorietate. Eu sunt destul de cunoscută în lumea muzicii, dar insuficient de cunoscută de către public. Îmi doresc o carieră în adevăratul sens al cuvântului: cu albume, cu show-uri etc. Or, "Vocea României" este o emisiune cu o audiență imensă, audiența înseamnă vizibilitate, iar vizibilitatea dublată de talent și profesionalism poate să însemne notorietate. Până la urmă, am zis că vreau să merg la "Voce" pentru ca nu cumva, pe parcursul vieții, să intervină un moment când să m-apuce regretul - "De ce n-am încercat-o și pe-asta?".
- Pregătirea de care beneficiezi în cadrul acestei emisiuni îți confirmă și ea așteptările?
- Mai mult chiar! Mi s-a confirmat vorba aceea din bătrâni, că "toată viața înveți": după aproape douăzeci de ani de cântat, tot am mai descoperit lucruri noi de învățat, și vocal, și scenic. Și asta mă bucură enorm!
- Ce fel de profesor e Horia Brenciu, antrenorul tău?
- Aaaaa! Cât timp avem la dispoziție? Încă trei zile să mai fie și tot n-aș sfârși cu descrierea lui! (râde) Horia este, în primul rând, un om și un profesor incredibil de generos. Repetițiile noastre nu se rezumă la cele de la Buftea. Horia ne face pachet și ne duce în studioul lui, iar acolo repetăm, împreună cu band-ul lui, și câte 12-14 ore pe zi! Se îngrijește de noi mai ceva ca un tată: ne aduce de mâncare, ne îmbărbătează, ne motivează... Încearcă mereu să ne ferească de "cucuie", ne povestește cum a greșit el într-o situație similară, care e concluzia pe care a tras-o și ne spune că s-ar bucura dacă l-am asculta și am evita astfel să ne mai dăm și noi cu capul de pragul de sus. Tot ceea ce face Horia e altruist, e în beneficiul nostru. Și pune atât de mult suflet! Omul ăsta are inima mai mare decât România! De-asta îi și mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare secundă că l-am ales pe el ca antrenor - că pentru mine, la selecțiile pe nevăzute, s-au întors toți cei patru antrenori.
"În fiecare an, de Crăciun, eu plâng"
- Prinsă în emoțiile și mirajul "Vocii României" mai simți că vine Crăciunul?
- Da, și abia îl aștept! Crăciunul e o sărbătoare extrem de emoționantă pentru mine. În fiecare an, în ziua de Crăciun, fie c-am izbutit s-ajung la biserică, fie că nu, eu plâng. Mă gândesc la ceea ce înseamnă Crăciunul, la faptul că el semnifică Nașterea Domnului și mă emoționez teribil. Pentru mine, sărbătoarea asta e chiar sfântă, e sărbătoarea familiei, a iubirii și a împărtășirii frumosului din oameni. De-asta, în fiecare an, am grijă ca de Crăciun să fiu neapărat acasă, la Ploiești, împreună cu întreaga mea familie: cu mama, cu tata, cu surioara mea, Adelina, și cu cele două bunici, Elisabeta (din partea tatei) și Viorica (din partea mamei mele naturale).
- Și ce-ai dori să-ți aducă Moșul în acest an?
- În primul rând, l-aș ruga pe Moșul să le dea sănătate deplină alor mei. Mai ales tatei, care are niște probleme și, de grijă, toată ziua îl cert. Dar cel mai mult și mai mult mi-aș dori să câștig "Vocea României". Darul suprem de la Moș Crăciun.