Matei FLORIAN
Încet, în tihnă
La început, aş vrea să ningă. Să ningă mult, dar ştiţi, mult mult mult, să ningă cu fulgi mari şi să fie frig, cât să-ţi îngheţe nasul, cât să-ţi sufli în palme ca să le încălzeşti, cât să te superi pe fes, că îţi fuge veşnic de pe urechi şi îţi ajunge în creştetul capului. Aş vrea să ningă câteva zile şi câteva nopţi, iar fulgii să îţi intre în ochi şi, pentru o vreme, să nu mai vezi altceva decât un cer zbârlit, plin de făpturi mici care tot coboară şi coboară spre tine. Apoi, aş vrea ca ninsoarea asta să acopere totul - pătura aia proaspătă, mare şi albă, pe care spiriduşii o aşează peste pământ şi străzi, atunci când nu îi vede nimeni. Mi-aş mai dori o pojghiţă subţire de gheaţă, care să ţi se frângă sub tălpi, mi-aş dori să port o haină care să foşnească, iar zăpada să scârţâie în timp ce eu foşnesc. Mi-aş dori să simt că trebuie să le cer iertare spiriduşilor, pentru că las urme în marea lor de alb, mi-aş dori să am steluţe pe tălpile bocancilor, iar ele să se întipărească clar şi să rămână în zăpadă pentru multă, foarte multă vreme, cât să ştiu că am mai trecut pe acolo, cât să ştiu că ăia sunt paşii mei. Aş mai vrea ca într-o zi să nu mai ningă, să treacă un vânt tăcut printre brazii uriaşi şi doar de acolo, ca un miracol încremenit, să se scuture şi să plutească pudra aia fină şi aurie din care, atunci când dormi, se nasc cele mai frumoase vise. Aş mai vrea să aud nişte păsări, ştiţi, păsările alea mici, cu burta verde, pe care nu le vezi decât rar, dar care au un fel de a-ţi spune că e linişte şi că e bine. Aş
Marin MĂLAICU-HONDRARI
Rochia de Crăciun
Acum, când viaţa mea s-a schimbat din nou, ştiu exact ce îmi doresc de Crăciun. Mi-ar plăcea să mi se spună o poveste, aşa cum mi s-a spus acum câţiva ani. Eram cu o femeie, în casa ei, şi pentru prima dată împodobeam eu singur un pom de Crăciun. Ea mă ajuta, îmi dădea la mână globuri, bomboane, beteală, mere, împodobeam pomul cu tot ce îmi aminteam că îl împodobeau părinţii mei. Ei obişnuiau să colinde. Am încercat şi eu să colind, dar tot ce am reuşit să fac a fost să stârnesc râsul femeii de lângă mine. Cântam prost, nu-mi aminteam versurile. Văzând-o că râde, i-am cerut să cânte ea o colindă. Nu a colindat, dar mi-a spus o poveste. Pe vremea când trăia singură, adică nu cu mult timp în urmă, când ieşea spre serviciu, obişnuia să meargă o vreme pe jos, şi abia apoi să ia un mijloc de transport în comun. Se uita la vitrine, la oamenii care treceau pe lângă ea, ca şi cum ar fi fost invizibilă, la perechile din baruri şi restaurante. Era seară, noaptea era tot ce urma şi şi-ar fi dorit să aibă pe cineva alături. Cu cât se plimba mai mult singură, cu atât i se părea că viaţa i se scurgea printre degete. Până când, într-o seară, a păşit, timidă, într-un magazin de rochii. Şi-a ales una care i s-a părut atunci că i s-ar potrivi. A ales-o cu bună-ştiinţă, gândindu-se că poate va avea pentru cine să o îmbrace cât mai curând. A ales o rochie foarte scumpă, a făcut totul pentru a forţa destinul. S-a întors acasă bucuroasă şi a îmbrăcat rochia, s-a plimbat o vreme prin casă, încercând să se obişnuiască cu strălucirea ei grea. Şi atunci, ca şi acum, se apropia Crăciunul, îşi dorea să ningă, să nu mai stea singură la fereastră. Când s-a dezbrăcat de rochie, a izbucnit în plâns. Luni de zile s-a întors de la serviciu, a îmbrăcat rochia, a dat-o jos şi a plâns. Apoi, într-o zi, a întâlnit pe cineva şi a îmbrăcat rochia pentru el, o singură dată. Era chiar seara de Crăciun.
Teodor DUNĂ
Elefantul de iarnă
Prima dorinţă pe care mi-o amintesc a fost, la început, un vis. Un vis de iarnă. Am visat odată un stilou auriu, neobişnuit, care în partea de sus semăna cu un fel de clepsidră, doar că în loc de nisip avea case, nori, oameni foarte mici, pe care îi puteai răsturna şi toate cele de acolo alunecau unele în altele, se rostogoleau. Parcă şi ningea în stiloul acesta, ca în globurile de sticlă care se vând în pieţele oraşelor vechi. Sau poate casele ningeau peste oameni sau oamenii ningeau peste nori - nu mai ţin bine minte. Câteva ierni la rând, mi-am dorit acest stilou, iar când i-am spus tatălui meu despre el, mi-a răspuns sec: "Nu există, uită-l". În fiecare noapte din acea iarnă mă gândeam, înainte să adorm, la acel obiect, îl răsturnam şi întreaga lume de acolo se amesteca, devenea alta. Două sau trei Crăciunuri am căutat sub brad, printre haine, maşinuţe şi bomboane, acel stilou, credeam că tata poate găsi şi lucrurile care nu există, tot speram că lucrurile care nu există pot fi dăruite, însă nu, tata pesemne a şi uitat, el era şi atunci un om mare, iar oamenii mari nu se obosesc să caute lucruri care nu există. Aşa că de-atunci m-am încăpăţânat să-mi doresc lucruri care nu există - pentru că doar pe acelea le poţi dori la nesfârşit fără să doară.
Acum sunt doar puţin mai tânăr decât era tatăl meu atunci când a spus "nu există". Asta nu mă împiedică să am dorinţe mici şi să vreau ca iarna asta să primesc un elefant pitic. Da, nici mai mult, nici mai puţin, decât un elefant pitic. Să-l găsesc sub crenguţa de brad pe care o leg în decembrie de lustră, privindu-mă cu ochi blânzi şi umezi. Să fie aproape cât un ponei - şi să nu mai vrea să crească. Aş avea multă grijă de el: i-aş da pateuri cu brânză şi dulciuri (elefanţii pitici sunt înnebuniţi după ecleruri şi pricomigdale), i-aş mângâia pielea cea groasă, i-aş pune un lănţişor la gât, de care aş lega stiloul auriu visat în copilărie şi aş scrie pe pielea lui. Pe el l-ar gâdila scrisul meu şi ar râde. Iar râsul elefanţilor pitici este întotdeauna molipsitor, şi aş scrie cu bucurie.
Mă şi văd de Crăciun, stând noi doi, cuminţi, luând masa împreună, fiecare pe scaunul lui, el arătându-mi nu ştiu ce tumbă sau reuşind cu trompiţa să facă un curcubeu şi apoi altul, eu să beau un pahar de vin, el, un pahar cu lapte de cocos, să îi împodobesc fildeşii cu beteală, el să dea din urechi fericit, poate chiar să se ridice la câţiva centimetri deasupra podelei, eu să mai scriu pe pielea lui câteva versuri de alungat frica, apoi să i le citesc, să i se umezească puţin ochii, să zâmbim împreună. De Anul Nou ne vom uita la artificii, eu cu mâna dreaptă sub urechea lui stângă, apoi îl voi îmbrăţişa, strâns-strâns, cum doar un om care a fost foarte singur poate îmbrăţişa - şi aceasta va fi iarna noastră fericită.
Dan C. MIHĂILESCU
Reverie cu pisoi imposibili
Ei bine, zeii pisiceşti au binevoit să mă înfrângă relativ repede prin cea din urmă situaţie: după opt luni de colindat grădini, acoperişuri şi garduri de vile în nordul oraşului, motanul Rufus a cerut în trei rânduri, cale de zece zile, să ne devină stăpân tocmai în sud, între cele şase cimitire din zona Bellu, unde ne e dat să respirăm cuminte.
Nu ne-am legat din prima: mi s-a insinuat încetişor în suflet, prudent răbdător el, precaut răuvoitor eu. Dar şi de când s-a întâmplat, adicţiunea-i deplină. Sunt căzut la motan, cum se zice. Ba mai mult: un drum la ţară ne-a scos în cale o pisicuţă cât vrabia, o siameză alb-fumurie, dar cu toate extremităţile negre ca tăciunele, numaidecât botezată Molly şi care, după nici un an, a ajuns copilul, sora, nepoata şi uneori chiar... şoarecele lui Rufus, care-o tratează cu năprasnice şarje prin toată casa, după care
Pe el l-am castrat la un an, pe ea la şapte luni.
Şi chiar despre asta aş dori să-i şoptesc o dorinţă lui Moş Crăciun:
"Dragă Moşule,
în copilărie, pentru mine, Crăciunul însemna înainte de orice jubilaţia simţurilor. Mai ales a mirosului şi-a gustului, de vreme ce numai atunci îmi apăreau înaintea ochilor holbaţi de poftă câteva banane, o pungă cu portocale, mandarine, curmale şi smochine, nişte alune sau nuci prăjite, pe care le legumeam zile de-a rândul. În special bananele, verzi de tot, aduse-n casă, stăteau şi câte-o săptămână pe şifonier, învelite în ziar ca să se coacă bine, ceea ce-mi făcea şi mai voluptuoasă aşteptarea.
Cu timpul, aşteptările şi dorinţele s-au rărit, ori s-au esenţializat, dacă mi se acceptă vorba firoscoasă. Ce altceva să-ţi doreşti la şaizeci de ani, decât să nu mai fii obligat la vreo spitalizare în Valahia şi, deci, să mori împăcat şi eficient, de preferinţă în somn !?
Şi totuşi. Uite că şi la vârsta asta îţi dă ghes voinţa de-a-ţi expune o dorinţă: Moşule drag, nu ai putea să ne decastrezi pentru o vreme motanul şi pisica, astfel încât să ne fie dată, acum, la bătrâneţe, dulcea, narcotica vedere a mormănaşului de pisoiaşi iscaţi din Molly şi Rufus?
Eu, unul, cu excepţia cântecelor lui Leonard Cohen, nu cunosc altă hipnoză mai tandru copleşitoare pentru ochii, sufletul şi mintea mea, decât somnul împlinit al pisicilor, torsul lor liniştit, bot la bot şi cu cozile împletite. Mă scufund literalmente, încet dar sigur şi feeric, în somnia lor fermecată, uitând tot răul şi retrăind mirifica pace a raiului dinainte de naştere.
Cu tainica speranţă că aşa ceva mi s-ar putea întâmpla, totuşi, în cursul acestei vieţi, îţi doresc, dragă Moşule cât mai mulţi oameni buni, o planetă ceva mai cumsecade, mai bine rânduită şi nădăjduitoare."
Gabriela ADAMEŞTEANU
Seară cu cei dragi
Despre Moş Crăciun nu a fost vorba, poate intrase deja Moş Gerilă în scena publică; oricum, părinţii nu s-au mai obosit să ne ţină în mitologia vreunuia.
Tata era o persoană educată, dar adusese în viaţa lui de intelectual superstiţiile de la ţară; iar anxietatea îl împingea să-şi creeze şi singur altele, noi. Necaz obişnuit, bradul a luat foc şi trebuie să fi fost o mare emoţie. Nu-mi amintesc momentul, ci doar cum ţineam în mână, dezamăgită, dracul-coşar înnegrit şi ars. Alt necaz pe care tata l-a asociat cu bradul a fost boala fratelui meu. El a făcut curând o uşoară complicaţie la plămâni, ceea ce pe părinţi i-a stresat, fiindcă nu demult murise de tuberculoză singura soră a tatei.
Concluzia a fost că la noi în familie nu s-a mai făcut brad de Crăciun. Niciodată! De altfel, trebuise să ne mutăm într-un spaţiu atât de restrâns, o cameră şi un antreu, încât nu văd unde ar fi încăput şi el. Tata era fiu de preot, dar bradul de Crăciun, acest obicei minunat, nu ţine esenţial de religie: el a fost importat din Vest, în regatul modernizat al regelui Carol I (cred).
Totuşi, Crăciunul înseamnă pentru mine Ajunul, cu bradul împodobit, veselia, cântecele şi micul spectacol din jurul lui; nu în ultimul rând, darurile. Mi l-a dăruit aşa, ani de zile, când am ajuns la Bucureşti, cea pe care o consider mama mea adoptivă. Era profesoară de matematică, nu a fost niciodată măritată, şi în Tg. Ocna i se spunea, moldoveneşte, "Duduia". Eu i-am spus "Dodia" şi aşa i-a rămas numele. O alesesem de când eram foarte mică, părându-mi-se că mama era preocupată doar de fratele meu (gelozia copilului mai mare): "Un copil merge cu mama lui şi un copil merge cu Dodia lui", îmi amintesc că spuneam, ceea ce nu trebuie să fi fost (mă gândesc acum) prea plăcut pentru mama. Dar în privinţa Dodiei, mama a avut o comportare de mare nobleţe, mai ales ţinând seamă de faptul că tata, s-ar părea,
Deşi fac parte dintr-o mare familie, aproape un clan, Dodia a rămas cea mai apropiată rudă a mea, după moartea, relativ timpurie, a părinţilor. Am admirat mereu la ea tinereţea sufletească, generozitatea făcută cu tact: ajunul Crăciunului, organizat de ea, cu banii câştigaţi din meditaţii particulare, era vesel şi prietenesc. Totdeauna exista şi o anume filantropie, o atenţie faţă de cei mai săraci.
Dacă mi s-ar putea îndeplini o dorinţă, aş vrea să-i am alături, lângă bradul de Crăciun, pe aceşti oameni dragi, pierduţi pe rând. Oricum, cei pe care i-am iubit sunt alături de noi în seara magică, pe care nu o mai putem gândi fără ei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
