Ce vreţi să vă aducă drăguţul de Moş Crăciun?

PAGINA CU SCRIITORI

Matei FLORIAN

Încet, în tihnă

La început, aş vrea să ningă. Să ningă mult, dar ştiţi, mult mult mult, să ningă cu fulgi mari şi să fie frig, cât să-ţi îngheţe nasul, cât să-ţi sufli în palme ca să le încălzeşti, cât să te superi pe fes, că îţi fuge veşnic de pe urechi şi îţi ajunge în creştetul capului. Aş vrea să ningă câteva zile şi câteva nopţi, iar fulgii să îţi intre în ochi şi, pentru o vreme, să nu mai vezi altceva decât un cer zbârlit, plin de făpturi mici care tot coboară şi coboară spre tine. Apoi, aş vrea ca ninsoarea asta să acopere totul - pătura aia proaspătă, mare şi albă, pe care spiriduşii o aşează peste pământ şi străzi, atunci când nu îi vede nimeni. Mi-aş mai dori o pojghiţă subţire de gheaţă, care să ţi se frângă sub tălpi, mi-aş dori să port o haină care să foşnească, iar zăpada să scârţâie în timp ce eu foşnesc. Mi-aş dori să simt că trebuie să le cer iertare spiriduşilor, pentru că las urme în marea lor de alb, mi-aş dori să am steluţe pe tălpile bocancilor, iar ele să se întipărească clar şi să rămână în zăpadă pentru multă, foarte multă vreme, cât să ştiu că am mai trecut pe acolo, cât să ştiu că ăia sunt paşii mei. Aş mai vrea ca într-o zi să nu mai ningă, să treacă un vânt tăcut printre brazii uriaşi şi doar de acolo, ca un miracol încremenit, să se scuture şi să plutească pudra aia fină şi aurie din care, atunci când dormi, se nasc cele mai frumoase vise. Aş mai vrea să aud nişte păsări, ştiţi, păsările alea mici, cu burta verde, pe care nu le vezi decât rar, dar care au un fel de a-ţi spune că e linişte şi că e bine. Aşvrea să fie linişte şi să fie bine, să se însereze încet, soarele să se furişeze tiptil, dincolo de lucrurile văzute, noaptea să fie de sticlă, sticla să fie străvezie, să aud cum latră câinii de departe şi să mă îndrept spre casă printr-o zăpadă al­bastră. Aş vrea să văd felinare gălbui şi ţurţuri atârnaţi de streaşină, aş vrea să văd hornuri şi fum, aş vrea să în­chid ochii şi să nu pot plânge doar pentru că la­crimile mi-ar îngheţa pe obraji. Aş vrea să simt lacrimi îngheţate pe obraji şi aş vrea să mă scutur de zăpadă când intru în casă, aş vrea ca o vreme să rămân zgri­bulit, cu o ceaşcă de ceai fierbinte în palme, iar afară să ningă din nou, încet, în tihnă. Aş vrea ca înăuntru să fie toţi ai mei, să-i simt şi pe cei care nu mai sunt. Aş vrea ca timpul să încremenească şi să rămânem aici, laolaltă, să tot căutăm prin cutii vechi steaua pe care să o atârnăm în vârful bradului, să găsim globuri uitate şi cărţi poştale despre care nici nu ştiam că mai există, să le punem pe toate în brad şi să vedem crengile cum se mişcă, să înţelegem că, acolo, nevăzuţi, odată cu globurile, s-au aşezat şi spiriduşii, să-i simţim cum foş­nesc şi ţopăie şi să aprindem lumâ­nări mici, albastre, să aşezăm beteala şi să cântăm colinde, să miroasă a brad şi a sarmale, a portocale şi a scor­ţişoară, pisica să scotocească prin cutii, iar într-una din ele, cea mai veche, cea mai ponosită, să se iveas­că un colţ de stea, să ne bucu­răm că am găsit-o, iar bucuria asta, cât o gămălie de ac, să fie singura bucurie de care mai aveam nevoie, ca şi cum totul şi toate ar fi fost deja cu noi demult, dintotdeauna. Aş vrea să ştiu iarăşi că atunci când timpul încremeneşte, nimic rău nu se mai poate întâmpla. Aş vrea să nu uit că bucuria e atât de simplă. Şi aş vrea să o găsesc acolo, pitită sub brad, mică, albastră, a mea şi a tuturor.

Marin MĂLAICU-HONDRARI

Rochia de Crăciun

Niciodată nu mi-am dorit nimic sofisticat de Cră­ciun şi, în general, de sărbătorile de iarnă. Poate şi pentru că părinţii mei nu se întreceau în a-mi face ca­douri. Cred că în copilărie, până pe la 10 ani, sărbă­toarea pe care o aşteptam cel mai mult era Moş Nicolae. Atunci îmi puneam în tindă, seara, bocancii bine lustruiţi, iar dimineaţa găseam în ei dulciuri: o napolitană, câteva bomboane. Şi eram cum nu se poate mai fericit. De Crăciun, nu ţin minte să fi primit cado­uri, şi nici nu mi-am dorit nimic până în adolescenţă, când am început să citesc ca nebunul şi când m-am în­dră­gostit. Îmi amintesc foar­te bine că marea mea do­rinţă era să rămân singur aca­să pentru a citi liniştit şi pentru a mă gândi nestin­gherit la fata de care eram îndrăgostit. Când părinţii şi fraţii mei plecau la colindat şi mă lăsau singur, eram cel mai fericit copil din lume. Îmi doream cu ardoare să fiu singur, să mă opresc din citit şi să mă uit la bradul împodobit, să fur o bom­boa­nă de pom de pe el, iar staniolul în care era învelită să-l păstrez pentru plugu­şorul pe care-l făceam de revelion. Apoi, ca într-un po­em de Roberto Bola?o, coş­­marul mi-a zis: vei creş­te. Au urmat ani de zile în care nu mi-a păsat de sărbă­torile de iarnă sau, mai bine spus, nu mi-au adus alte bucurii, decât lipsa grijii zilei de mâine. Până când am ajuns în Spania, iar acolo, departe de ţară, lipsit de pri­e­teni, am avut pentru prima dată nostalgia sărbă­torilor de iarnă de acasă. Îmi lipsea totul, de la mirosul de sar­male cu afumătură, până la bătrânii colidând după mie­zul nopţii. Degeaba primeam cadouri scumpe de la şe­fii mei, degeaba aveam pe masă băuturi fine şi îmi în­cro­peam un pom de Crăciun dintr-o crenguţă de pin adu­să din Sierra Morena. Coşmarul se împlinise, crescusem.
Acum, când viaţa mea s-a schimbat din nou, ştiu exact ce îmi doresc de Crăciun. Mi-ar plăcea să mi se spună o poveste, aşa cum mi s-a spus acum câţiva ani. Eram cu o femeie, în casa ei, şi pentru prima dată îm­podobeam eu singur un pom de Crăciun. Ea mă ajuta, îmi dădea la mână globuri, bomboane, beteală, mere, îm­­podobeam pomul cu tot ce îmi aminteam că îl îm­podobeau părinţii mei. Ei obiş­nuiau să colinde. Am în­cercat şi eu să colind, dar tot ce am reuşit să fac a fost să stâr­nesc râsul femeii de lângă mi­ne. Cântam prost, nu-mi amin­team versurile. Văzând-o că râde, i-am cerut să cânte ea o co­lin­dă. Nu a colindat, dar mi-a spus o poveste. Pe vremea când trăia singură, adică nu cu mult timp în urmă, când ieşea spre ser­viciu, obişnuia să meargă o vreme pe jos, şi abia apoi să ia un mijloc de transport în comun. Se uita la vitrine, la oamenii care treceau pe lângă ea, ca şi cum ar fi fost invizibilă, la perechile din baruri şi res­taurante. Era seară, noaptea era tot ce urma şi şi-ar fi dorit să aibă pe cineva alături. Cu cât se plimba mai mult singură, cu atât i se părea că viaţa i se scurgea printre degete. Până când, într-o seară, a păşit, timidă, într-un magazin de rochii. Şi-a ales una care i s-a părut atunci că i s-ar potrivi. A ales-o cu bună-ştiinţă, gân­dindu-se că poate va avea pentru cine să o îmbrace cât mai curând. A ales o rochie foarte scumpă, a făcut totul pentru a forţa destinul. S-a întors acasă bucuroasă şi a îmbrăcat rochia, s-a plimbat o vreme prin casă, încer­când să se obişnuiască cu strălu­cirea ei grea. Şi atunci, ca şi acum, se apropia Crăciunul, îşi dorea să ningă, să nu mai stea sin­gură la fereastră. Când s-a dez­brăcat de rochie, a izbucnit în plâns. Luni de zile s-a întors de la serviciu, a îmbrăcat rochia, a dat-o jos şi a plâns. Apoi, într-o zi, a întâlnit pe cineva şi a îm­brăcat rochia pentru el, o singură dată. Era chiar seara de Crăciun.

Teodor DUNĂ

Elefantul de iarnă

După cum se ştie, copiii au dorinţe mici, iar oamenii mari au dorinţe mari. Dorinţele mele au rămas mereu mici, nu au depăşit niciodată câteva grame. Cât timp ai dorinţe mici, chiar dacă te faci mare, chiar dacă îţi albeşte părul, rămâi cumva copil. Şi nu poţi fi strivit.
Prima dorinţă pe care mi-o amintesc a fost, la în­ceput, un vis. Un vis de iarnă. Am visat odată un stilou auriu, neobişnuit, care în partea de sus semăna cu un fel de clepsidră, doar că în loc de nisip avea case, nori, oameni foarte mici, pe care îi puteai răsturna şi toate cele de acolo alunecau unele în altele, se rostogoleau. Parcă şi ningea în stiloul acesta, ca în globurile de sticlă care se vând în pieţele oraşelor vechi. Sau poate casele ningeau peste oameni sau oamenii ningeau peste nori - nu mai ţin bine minte. Câteva ierni la rând, mi-am dorit acest stilou, iar când i-am spus tatălui meu des­pre el, mi-a răspuns sec: "Nu există, uită-l". În fie­care noapte din acea iarnă mă gândeam, înainte să adorm, la acel obiect, îl răsturnam şi întreaga lume de acolo se amesteca, de­ve­nea alta. Două sau trei Crăciu­nuri am căutat sub brad, printre haine, ma­şinuţe şi bom­boane, acel sti­lou, credeam că tata poate găsi şi lu­cru­rile care nu există, tot spe­ram că lucrurile care nu există pot fi dăruite, însă nu, tata pesemne a şi uitat, el era şi atunci un om mare, iar oamenii mari nu se obo­sesc să caute lu­cruri care nu există. Aşa că de-atunci m-am încăpă­ţânat să-mi doresc lucruri care nu există - pentru că doar pe acelea le poţi dori la ne­sfârşit fără să doară.
Acum sunt doar puţin mai tânăr decât era tatăl meu atunci când a spus "nu există". Asta nu mă împiedică să am dorinţe mici şi să vreau ca iarna asta să primesc un elefant pitic. Da, nici mai mult, nici mai puţin, decât un elefant pitic. Să-l găsesc sub crenguţa de brad pe care o leg în decembrie de lus­tră, pri­vindu-mă cu ochi blânzi şi umezi. Să fie aproape cât un ponei - şi să nu mai vrea să crească. Aş avea multă grijă de el: i-aş da pateuri cu brânză şi dulciuri (elefanţii pitici sunt înne­bu­niţi după ecle­ruri şi prico­migdale), i-aş mân­gâia pie­lea cea groasă, i-aş pune un lănţişor la gât, de care aş lega stiloul auriu visat în copilărie şi aş scrie pe pielea lui. Pe el l-ar gâdila scrisul meu şi ar râde. Iar râsul elefanţilor pitici este în­tot­dea­una molip­sitor, şi aş scrie cu bucu­rie.Ar sta me­reu cu mine, am merge la pia­ţă, să cumpărăm pepeni de iar­nă, am asculta, când bate vân­tul, trosnetul cren­gilor înghe­ţate, ne-am juca de-a v-aţi ascunselea - el se va piti mereu în şifo­nier, cu picioarele din spate ieşite în afară, alteori doar îşi va închide ochii -, camerele goale nu ar mai durea atât, chiar mi-aş cumpăra un pat mai mare, să încăpem împreună. Când va fi foarte frig, el să-mi aco­pere umerii cu urechile, care, ca la orice elefant pi­tic, sunt mereu foarte calde. Şi când mă voi simţi foarte singur, el să deschidă uşa, să stea puţin în prag, pri­vindu-mă cu ochi rotunzi, apoi să se apropie, să-şi încolăcească trompa în jurul degetelor mele, aşa, de parcă aş ţine în palmă o mână care respiră - să adorm astfel, ţinând între degete o mână care respiră. (Dacă îţi respiră în pal­ma stângă un elefant pitic, linia fericirii se adân­ceşte şi creşte până aproape de umăr.)
Mă şi văd de Crăciun, stând noi doi, cuminţi, luând masa împreună, fiecare pe scaunul lui, el arătându-mi nu ştiu ce tumbă sau reuşind cu trompiţa să facă un curcubeu şi apoi altul, eu să beau un pahar de vin, el, un pahar cu lapte de cocos, să îi împodobesc fildeşii cu beteală, el să dea din urechi fericit, poate chiar să se ridice la câţiva centimetri deasupra podelei, eu să mai scriu pe pielea lui câteva versuri de alungat frica, apoi să i le citesc, să i se umezească puţin ochii, să zâmbim împreună. De Anul Nou ne vom uita la artificii, eu cu mâna dreaptă sub urechea lui stângă, apoi îl voi îmbrăţişa, strâns-strâns, cum doar un om care a fost foarte singur poate îmbrăţişa - şi aceasta va fi iarna noastră fericită.

Dan C. MIHĂILESCU

Reverie cu pisoi imposibili

Când ni l-a luat Dumnezeu, motanul Mowgli avea 14 ani şi era împăratul casei. Ştiam din copilărie, când am avut parte de minunaţi ogari de vânătoare, că nu­mai câinele şi calul sunt adevăraţii prieteni, de nesmintită fidelitate, ai omului, în vreme ce pisica e stăpâna ultrapo­sesivă, egoistă, perfidă, furăcioasă ş.a.m.d. Eram deci înarmat cu toate prejudecăţile şi totuşi pe Mowgli l-am venerat ca pe un zeu, astfel încât la moartea lui am jurat să nu-mi mai leg în veci su­fletul de vreun animal. Ca să mă păzesc, i-am făcut soţiei o condi­ţionare pe care-o socoteam imba­tabilă. Nu mai accept, zic, o pisică decât: 1) dacă o lo­veşte maşina în faţa ta şi rămâne-n trei picioare, 2) mă trezesc cu ea că-mi sună la uşă (chit că stăm la etajul cinci) şi cere să locuim îm­pre­ună, 3) dacă se ia după tine de trei ori în interval de-o săptămână, indife­rent de locul respectiv.
Ei bine, zeii pisiceşti au binevoit să mă înfrângă relativ repede prin cea din urmă situaţie: după opt luni de colindat grădini, acoperişuri şi garduri de vile în nordul oraşului, motanul Rufus a cerut în trei rânduri, cale de zece zile, să ne devină stăpân tocmai în sud, între cele şase cimitire din zona Bellu, unde ne e dat să respirăm cuminte.
Nu ne-am legat din prima: mi s-a insinuat încetişor în suflet, prudent răbdător el, precaut răuvoitor eu. Dar şi de când s-a întâmplat, adicţiunea-i deplină. Sunt căzut la motan, cum se zice. Ba mai mult: un drum la ţară ne-a scos în cale o pisicuţă cât vrabia, o siameză alb-fumurie, dar cu toate ex­tre­­mităţile negre ca tă­ciu­nele, numaidecât botezată Molly şi care, după nici un an, a ajuns copilul, sora, ne­­poata şi uneori chiar... şoa­recele lui Rufus, care-o tra­tează cu năprasnice şarje prin toată casa, după careîn­fu­lecă zdravăn amândoi şi adorm paradisiac împreună.
Pe el l-am castrat la un an, pe ea la şapte luni.
Şi chiar despre asta aş dori să-i şoptesc o dorinţă lui Moş Crăciun:
"Dragă Moşule,
în copilărie, pentru mine, Crăciunul însemna înainte de ori­ce jubilaţia simţurilor. Mai ales a mirosului şi-a gus­­tului, de vreme ce numai atunci îmi apăreau înaintea ochilor hol­baţi de poftă câ­teva banane, o pungă cu por­tocale, manda­rine, curma­le şi smochine, niş­te alune sau nuci prăjite, pe ca­re le legumeam zile de-a rân­dul. În special bananele, verzi de tot, aduse-n casă, stăteau şi câte-o săptămână pe şifonier, învelite în ziar ca să se coacă bine, ceea ce-mi făcea şi mai voluptuoasă aş­teptarea.
Cu timpul, aşteptările şi do­rinţele s-au rărit, ori s-au esen­ţia­lizat, dacă mi se acceptă vor­­ba firoscoasă. Ce altceva să-ţi doreşti la şaizeci de ani, decât să nu mai fii obligat la vreo spitalizare în Va­lahia şi, deci, să mori împăcat şi eficient, de pre­fe­rinţă în somn !?
Şi totuşi. Uite că şi la vârsta asta îţi dă ghes voinţa de-a-ţi expune o dorinţă: Moşule drag, nu ai putea să ne decastrezi pentru o vreme motanul şi pisica, astfel încât să ne fie dată, acum, la bătrâneţe, dulcea, narco­ti­ca vedere a mormănaşului de pisoiaşi iscaţi din Molly şi Rufus?
Eu, unul, cu excepţia cântecelor lui Leonard Cohen, nu cunosc altă hipnoză mai tandru copleşitoare pentru ochii, sufletul şi mintea mea, decât somnul îm­plinit al pisicilor, torsul lor liniştit, bot la bot şi cu co­zile îm­ple­tite. Mă scufund literal­men­te, încet dar sigur şi feeric, în som­nia lor ferme­cată, uitând tot răul şi re­trăind mirifica pace a raiului di­nainte de naştere.
Cu tainica speranţă că aşa ceva mi s-ar putea în­tâmpla, totuşi, în cursul acestei vieţi, îţi doresc, dra­gă Moşule cât mai mulţi oameni buni, o planetă ceva mai cum­se­ca­de, mai bine rânduită şi nădăj­dui­toare."

Gabriela ADAMEŞTEANU

Seară cu cei dragi

Cea mai feerică seară de Cră­ciun mi-a rămas în minte împreună cu bra­dul împodobit, în camera mea şi a fra­telui meu, despărţită prin­tr-un glasvand de dormitorul pă­rinţilor. Bradul era în semiîntuneric, cu lumânări aprinse, şi în el se aflau nişte jucării uluitoare, în­tre care un coşar, bănuit pe urmă de a fi un drac. Dar mai ales dormitorul de pă­puşi, darul meu! Îl ţin minte şi acum, mă uit câteodată la jucăriile pentru fetiţe, încercând să găsesc unul care să-i semene. Fusese adus de sora ma­­mei, tanti Geta, şi soţul ei, unchiul Io­nel, oaspeţi rari, veniţi de la Bucu­reşti, în­­cărcaţi de cadouri: ca să-şi per­mită as­ta, trebuie să fi fost în anii di­na­inte să fie siliţi să-şi închidă prăvălia. Eu poate să fi avut 5 ani, iar fratele meu, 4.
Despre Moş Crăciun nu a fost vorba, poate intrase deja Moş Gerilă în scena publică; oricum, părinţii nu s-au mai obosit să ne ţină în mitologia vreunuia.
Tata era o persoană educată, dar adusese în viaţa lui de intelectual superstiţiile de la ţară; iar anxietatea îl împingea să-şi creeze şi singur altele, noi. Necaz obiş­nuit, bradul a luat foc şi trebuie să fi fost o mare emoţie. Nu-mi amintesc momentul, ci doar cum ţi­neam în mână, dezamăgită, dracul-coşar înnegrit şi ars. Alt necaz pe care tata l-a asociat cu bradul a fost boala fratelui meu. El a făcut curând o uşoară complicaţie la plămâni, ceea ce pe părinţi i-a stresat, fiindcă nu de­mult murise de tuberculoză sin­gu­ra soră a tatei.
Concluzia a fost că la noi în familie nu s-a mai făcut brad de Crăciun. Niciodată! De altfel, tre­buise să ne mutăm într-un spaţiu atât de restrâns, o cameră şi un an­treu, încât nu văd unde ar fi în­căput şi el. Tata era fiu de preot, dar bra­dul de Crăciun, acest obicei mi­nu­nat, nu ţine esenţial de re­ligie: el a fost importat din Vest, în re­ga­tul modernizat al regelui Carol I (cred).
Totuşi, Crăciunul înseamnă pentru mine Ajunul, cu bradul îm­podobit, veselia, cântecele şi micul spectacol din ju­rul lui; nu în ultimul rând, darurile. Mi l-a dăruit aşa, ani de zile, când am ajuns la Bucureşti, cea pe care o consider mama mea adoptivă. Era profesoară de mate­matică, nu a fost niciodată măritată, şi în Tg. Ocna i se spunea, moldoveneşte, "Duduia". Eu i-am spus "Do­dia" şi aşa i-a rămas numele. O alesesem de când eram foarte mică, părându-mi-se că mama era preocupată doar de fratele meu (gelozia copilului mai mare): "Un copil merge cu mama lui şi un copil merge cu Dodia lui", îmi amintesc că spuneam, ceea ce nu trebuie să fi fost (mă gândesc acum) prea plăcut pentru mama. Dar în privinţa Dodiei, mama a avut o com­portare de mare nobleţe, mai ales ţinând seamă de faptul că tata, s-ar părea,avusese la un moment dat şi gândul să se însoare cu ea, deşi o iubea pe mama. Nu ştiu povestea de la vreunul din ei, erau toţi trei atât de prieteni, încât păreau rude: cele mai apropiate şi mai leale.
Deşi fac parte dintr-o mare familie, aproape un clan, Dodia a rămas cea mai apropiată rudă a mea, după moartea, relativ timpurie, a părinţilor. Am ad­mirat mereu la ea tinereţea sufletească, generozitatea făcută cu tact: ajunul Crăciunului, organizat de ea, cu ba­nii câştigaţi din meditaţii particulare, era vesel şi prietenesc. Totdeauna exista şi o anume filantropie, o aten­ţie faţă de cei mai săraci.
Dacă mi s-ar putea îndeplini o dorinţă, aş vrea să-i am alături, lângă bradul de Crăciun, pe aceşti oameni dragi, pierduţi pe rând. Oricum, cei pe care i-am iubit sunt alături de noi în seara magică, pe care nu o mai putem gândi fără ei.