STELIAN CRĂCIUN - "Să mă mângâie lumina soarelui pe obraji"

Viaţa de două ori

- A cântat aproape zece ani şi a ajuns celebru, apoi, brusc, a renunţat definitiv la cariera artistică. Acum are un teren în munţii Buzăului, unde visează să se retragă pentru a lucra pământul şi a se ruga în linişte. Totul pentru că vrea să fie mai aproape de Dumnezeu -

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, numele său de scenă, a avut destinul obişnuit al unui interpret de hip hop. A crescut ca băieţii din videocli­pu­rile americane, într-un cartier bucureştean în care vio­lenţa era la ea acasă. Apoi a ajuns să se revolte din cauza inegalităţilor sociale, a scris versuri furibunde şi le-a transpus în muzica sa. E mu­zica unui om care cau­tă şi e furios că nu găseşte. În ultimii ani însă, încet, pe furiş aproa­pe, Dumnezeu a reintrat în via­ţa lui. Şi l-a convins, aşa cum numai El ştie să o facă, de faptul că iubirea de aproa­pele este te­melia pe care stă toată viaţa omului. De atunci, Cedry2k a fost altul. Atât de "altul", încât s-a despărţit de mu­zi­ca sa. A lăsat în urmă ver­su­rile sale protestatare, apoi chiar şi pe cele care tri­mi­teau la credinţă. Acum co­lin­dă prin licee şi le vorbeşte adolescenţilor despre frămân­tările prin care a trecut şi des­pre calea pe care a ales să meargă. Calea iubirii.

Un ceas care sună la ora 3

Ceasul suna în fiecare noapte la ora 3.30. Nesmin­tit, an de an, râzând parcă de somnul leneş care te poto­peşte înaintea zorilor. Era ora la care mama lui Stelian se trezea ca să plece la muncă, iar el frământa în întu­nericul nopţii rime pentru cântecele lui. Erau versuri aprinse, apăsate, scrise parcă de sub talpa bocancului, versuri care te chemau în stradă.
"Nici nu aş putea acum să vi le reproduc, pentru că ar trebui să le cenzurez. Erau presărate cu înjură­turi. Dar pentru mine erau foarte importante. Aşa sim­ţeam. Aveam senzaţia că versurile alea erau în mine şi nu le puteam lăsa să stea acolo. Trebuia să le scot la lumină. Astăzi însă nu le-aş mai scoate... Astăzi, cred că muzica mea de atunci nu era bună. Avea nişte frecvenţe joase pentru sufletul uman. Nişte frecvenţe murdare. Şi dacă stai foarte mult în muzica pe care o făceam eu, atunci ajungi încrâncenat fără motiv. Vezi în orice un motiv de revoltă".
Viaţa lui Cedry2k a curs mereu între stradă şi fa­mi­lie. Blocurile cenuşii din Berceni, graniţă cu Feren­tari şi Rahova, găştile, bătăile, toate acestea aveau să-şi pună amprenta asupra lui.
"Ţin minte că la mine în cartier, chiar pe vremea lui Ceauşescu, am văzut un târg de săbii. Şi mi-a fost dat să asist şi la o bătaie între două clanuri. S-au întâlnit în mijlocul străzii şi s-au luat la bătaie. Pur şi simplu. Am crescut într-o zonă în care nu erai în siguranţă dacă te plimbai pe stradă noaptea. Prima maşină a Mili­ţiei am văzut-o în cartier după revoluţie. Dar să nu credeţi că am fost nefericit. Toate astea, pentru mine, au fost fireşti. Crescând în mijlocul lor, credeam că sunt normale. În plus, tot ce mi-am dorit în copilărie am avut. Nu aş da timpul înapoi ca să schimb nimic. Nu pentru că atunci s-ar fi întâmplat ceva deosebit, ci pentru că aceia sunt cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eram plin de spirit şi aveam foarte multă încredere în mine. Din asta s-a născut muzica mea".
Mama a fost pentru el primul model. Un om care s-a luptat cu greutăţile vieţii, care nu s-a dat niciodată bătut şi care le-a depăşit. Întotdeauna.
"Ca să v-o descriu pe scurt, fără să mă pierd în cu­vinte goale - mama mea e omul care, în toţi cei 20 de ani de muncă la RATB, nu a întârziat decât cincispre­zece minute. Cincisprezece minute în douăzeci de ani! Şi pentru asta trebuia să se trezească în fiecare di­mi­neaţă la ora trei şi jumătate, ca să prindă primul tram­vai, la ora patru, să fie sigură că ajunge la ser­viciu la timp. Când îmi vine astăzi să mă plâng de greutăţile vieţii, mă gândesc la ma­ma şi mi se face ruşine. Ai mei au fost nişte oameni simpli, care nu au avut po­­­sibilităţi materiale şi s-au chi­nuit toată viaţa, dar mie şi fratelui meu ne-au dat tot ceea ce am avut nevoie. Tot timpul adoles­cenţei am fost între două lumi, între ei şi stradă.
De o parte erau băieţa­şii din­tre blocuri, care se descurcau ra­pid în orice situaţie pe căi nu toc­mai drepte, iar de cealaltă par­te erau părinţii mei, doi oameni fru­moşi, care reu­şeau să treacă peste aceste greutăţi cu atâta seninătate şi cu atâta credinţă, încât mă ui­meau. Sunt oameni simpli şi îi iu­besc. Ei au fost fundamentul pen­tru reîntoarcerea mea la nişte valori şi le sunt foarte recunoscător pentru asta. În trecut, aş fi spus că am fost un copil norocos, astăzi aş spune că am fost bine­cuvântat".

Lupta cu Dumnezeu

"Eu tot timpul am crezut în Dum­nezeu. Am ştiut că există, chiar dacă, la o anumită vârstă, am ajuns să îl neg".
Cedry2k spune asta foarte fi­resc. Aşa cum e el, de fapt. Sim­plu. Direct. Vorbeşte rar şi apăsat, cău­tând parcă locul fie­cărui cuvânt, vrând să-l aşeze, să-i dea un rost. Îmi povesteşte cum, în copilărie, a fost credin­cios. Poate că a fost fa­milia sau poate că un ajutor de Sus, dar e cert că la început credea şi era aproape de Domnul. Apoi au venit ideile şi frământările ado­les­cenţei.
"Pe la 14-15 ani, m-am su­părat pe Dumnezeu. E o vârstă critică, iar copiii, şi mai ales băieţii, for­ţează atunci trece­rea la vârsta adul­ţilor. Niciun adolescent nu-şi doreşte de fapt adolescenţa. S-ar vrea toţi oa­meni maturi, dar cu responsa­bi­litatea unor copii".
Atunci au lovit în sufletul său primele îndoieli. Idei sim­ple, de puşti care se frământa. "Auzeam tot felul de lucruri pe la prietenii mei din faţa blo­cului. Lucruri care mă tulbu­rau. Ne întrebam, de exemplu, cine a scris până la urmă Bi­blia? Nu tot nişte oameni? Şi dacă au scris-o nişte oameni, de ce să credem că ea vine de la Dumnezeu? Sau ne gân­deam cum au încăput toate animalele pe Arca lui Noe. Aşa am ajuns să mă îndoiesc de Biserică. Apoi mi-au intrat în cap tot felul de gânduri. Ajunsesem să cred că Dumnezeu, dacă a creat lumea, în mod sigur a pără­sit-o după aceea. Altfel nu se explică tot răul din ea".
Iar gândurile acestea l-au supt ca un vârtej, arun­cân­du-l în deznădejde. A început să bea şi să se închidă în el. Stătea în casă şi-i citea pe Cioran, Nietzsche sau Rousseau, adâncindu-şi hăul din suflet până la depre­sie. Dar, straniu, în toată această negare, credinţa nu l-a părăsit.
"Văd viaţa mea din trecut ca un vârtej, ca o gaură neagră. Eram sălbatic. Dar, deşi mi-am dorit, nu am pu­tut să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu. Nu am gândit asta niciodată. Am simţit, pur şi simplu, că ăsta e adevărul, asta e firea lucrurilor. Nu numai că acolo sus, undeva, e o forţă superioară, dar că Dumnezeu e prezent real în viaţa mea. În lupta asta a mea cu El nu m-am îndoit nicio clipă de existenţa Lui. Ajunsesem în final la o concluzie - chiar dacă Dumnezeu a părăsit lumea după ce a creat-o, a pus în noi o fărâmă din dum­nezeirea Sa".

Se naşte Cedry2k

"Un artist perfect nu există, de aceea cântăreţii obişnuiesc să se autocreeze ca personaje. Îşi iau un alt nume, îşi schimbă felul de a fi, totul pentru a ieşi în în­tâmpinarea publicului. Asta am făcut şi eu cu Cedry2k. A fost nu doar porecla mea, ci şi personajul pe care l-am creat pentru scenă".
Din hăul acela negru al tânărului chinuit de între­bările lui Nietzsche şi Cioran s-a născut muzica de început a lui Cedry2k. Porecla o avea încă din liceu. I-o puseseră colegii de clasă, după un personaj din de­senele animate. El urma acum să îi dea şi o viaţă, un contur. Aşa că a început să scrie versuri pentru cânte­cele sale. Versuri negre, ieşite din deprimarea sa. Scria ca o mitralieră - zilnic şi mult, până noaptea târziu. Nu i-a trecut prin gând că va ajunge artist. Pur şi simplu, simţea că are ceva de spus lumii. Era, încă de la înce­put, supărat pe comunism.
"Am scris încă de la început împotriva comunis­mu­lui, dar abia acum, la maturitate, am ajuns să înţe­leg cât de rău a făcut el lumii. Probabil, cei mai fru­moşi români din perioada interbelică şi-au găsit sfâr­şitul în temniţele sale. Un sistem diabolic. Scriam şi contra capitalismului, pentru că mi se pare că el este o altă faţă a aceleiaşi monede, două sisteme care îm­ping oamenii către extreme. În capitalism, parcă totul se rezumă la bani, iar societatea există doar pentru a consuma. Prin 2002, am scos cu «brigada» mea de rapperi primul material. Pe atunci erau doar trei trupe mari care cântau hip hop, iar casele de discuri, dacă piesele tale nu sunau ca ale acelora, nici nu te băgau în seamă. Nouă nu ne-a păsat. Am fost mereu convins că trebuie să merg pe drumul meu. Consider că un ar­tist trebuie să aibă o personalitate puternică. Ori eşti un artist, ori o trestie care se pleacă în faţa oricui. Eu nu m-am plecat şi am investit în muzica mea".
Versurile acelea, supărate foc, au început să-i mişte pe tineri. Încet, an după an, Cedry2k îşi croia drum că­tre celebritate. Dar nu a fost uşor.
"Îmi scriu şi acum puştii pe net şi mă întreabă: «Ce să fac să devin celebru?». Eu nu am avut aşa ceva în cap. Ei vor să sară peste efort şi să aibă direct succe­sul. Cred că ăsta este marele minus al oamenilor. Nu au răbdare. Nu aşteaptă timpul să se scurgă peste mun­ca lor, nu stau să se perfecţioneze. Acum sunt unii care se închid două zile în studio şi au senzaţia că me­rită milioane pentru asta şi dacă acele milioane nu vin, se simt deznădăjduiţi şi, de cele mai multe ori, aban­donează. Or, dacă ai altă motivaţie, dacă îţi place să scrii acele versuri şi cântece, dacă simţi că fără ele nu poţi, că nu le poţi lăsa să stea în tine şi simţi că trebuie să le dai afară, atunci lucrurile devin naturale. An după an, vei deveni din ce în ce mai bun, vei ajunge să faci muzică foarte bună şi nu te vor mai putea ţine as­cuns nici radiourile care te refuză, nici televiziunile care nu te transmit, nicio persoană. Nimeni şi nimic".
Aşa a fost şi cu el. A reuşit, treptat, să vândă albu­me, să facă săli pline, să fie apreciat. A gustat o fă­râmă de glorie şi puţin din succesul financiar. A în­ce­put să se îmbete cu orgoliu, deşi nu-şi dorea asta.
"Mulţi se lasă schimbaţi de muzica pe care o fac, de personajul pe care ajung să-l proiecteze pe scenă. Doar că, odată cu celebritatea, personajul acela în pielea căruia te chinui să intri devine câteodată un monstru. Eu am încercat să nu fiu influenţat, dar vă spun sincer că nu am reuşit în totalitate. La un moment dat, Cedry2k, personajul acesta creat de mine pentru scenă, cam începuse să se bage în viaţa mea. Mi-am dat seama că sunt un artist ca oricare altul, unul care şi-a schimbat mintea şi sufletul după cerinţele celor care-l ascultau la vremea aceea. Şi faptul acesta nu e plăcut deloc. Practic, Cedry2k a fost trompeta care mi-a sunat în faţă. Şi m-a trezit".

Iubirea lui Hristos

Stelian Crăciun e acum un om credincios. Îl pri­vesc atent cum vorbeşte, îi studiez gesturile, încer­când să prind din ele o fărâmă de fariseism, să-l surprind ca "personaj". Oare nu şi-a creat o faţă de creştin, după ce şi-a dat-o jos pe cea de artist? În fond, cât de greu e pentru un om obişnuit cu scena să joace un rol?
Dar n-am găsit nimic fals în el. Stelian chiar crede din adâncul sufletului. Nu e un sfânt şi nici măcar un model. E doar un ar­tist care a frământat lumea în inima lui până a dat de alb. Şi albul acesta pe care l-a găsit mă surprinde. Mă suprinde francheţea frus­tă cu care-şi dezveleşte greşelile, sincerita­tea aceas­ta care emană din el prin toţi porii şi, mai ales, greuta­tea cu care cad vorbele lui când trimit la Dumnezeu. Nu se joacă atunci când îşi pune inima şi credinţa pe tavă. Ochii lui, care caută mai tot timpul în jos, vocea aceasta răguşită, care le-a plăcut fanilor, felul în care culege fiecare cuvânt, grija cu care îl aşează în frază, toate acestea nu vin decât dintr-o cău­tare îndurerată. Una care, la ca­păt, are certitudinea că şi-a atins ţelul.
"Eu cred că am trecut prin cam toate fa­zele acceptării şi respingerii lui Dumne­zeu. În afa­ra ateismului".
De câteva luni, aproape un an, Cedry2k a dispărut. Fanii au aflat cu uimire că el nu va mai urca pe scenă. A primit mii de me­saje care-i cereau să se în­toar­că, să nu renunţe. În fond, ce poate fi rău în muzica asta? Cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, stre­cura în versurile sa­le câte o trimitere la Dum­­nezeu, la neamul românesc, la tradiţii şi valori. Făcea, adică, un lucru nobil. Şi atunci? Ceva se strecurase în sufletul lui, iar eu tre­buie să mă strecor aco­lo şi să aflu momentul care-i întorsese pe dos destinul.
"Să ştiţi că nu am avut nicio revelaţie, niciun vis care să mă convertească. Totul s-a petrecut treptat, înce­tul cu încetul. În timp, am început să apreciez acest exemplu al lui Hristos, de dragoste ne­condiţio­nată. Am ajuns să rea­lizez că în viaţă este re­lativ uşor să faci orice. Un singur lucru este foar­te greu - să iubeşti necondiţionat, să-i dai inima ta unui om care îţi este duşman, să răs­punzi până la urmă cu iubire la tot ceea ce te încon­joară. Nu neapărat pentru că aşa tre­buie, ci pentru că asta e realitatea din tine.
Şi încet, încet, mi s-au demontat toate pre­ju­decăţile pe care le aveam faţă de Biserică. Mi s-a întâmplat să dau peste anumite maxi­me ale sfinţilor care m-au şocat prin adânci­mea lor. Mi se păreau de origine divină. Stă­team şi mă gândeam, cum a putut s-o scoată din cap un om? M-am gândit că a fost la mij­loc inspiraţia de Sus. Şi, încet, am realizat că sunt mai ortodox decât credeam şi că inima mea e de fapt aici. Şi după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că e normal să fiu aşa, pentru că eu sunt dintr-un popor de creştini ortodocşi, ăsta a fost tot neamul meu şi eu nu sunt cu nimic mai special decât ei. Şi mă bucur mult că am ajuns la credinţa lor şi cred că şi ei se bucură de acolo de unde sunt. Suntem români şi suntem ortodocşi - acestea sunt singurele realităţi care ne leagă, pentru că în rest, este clar că suntem foarte diferiţi".
De la convertirea aceasta s-a tras şi moartea lui Cedry2k. Era timpul ca Stelian Crăciun să se întoar­că acasă. "Depinde ce îţi doreşti în viaţă. Artiştii au motivaţii foarte diferite pentru ceea ce fac. Perso­nal, acum îmi doresc linişte. Eu, unul, îl simt în viaţa mea pe Dumnezeu. De fiecare dată când simt că îmi creşte pulsul, ştiu că Dumnezeu e acolo. Dra­gostea e singura dovadă adevărată a prezenţei lui Dumnezeu în lume".

Să stai cu faţa în răsăritul soarelui

Stelian nu mai are ambiţii. Le-a lăsat în urmă. Priveşte acum doar în faţă, dar într-un chip straniu, de parcă firea sa rebelă nu putea să încapă într-un destin cuminţel, în biserică. Visează la altceva. La munţi, unde a primit cadou un teren.
"E la graniţa dintre Vrancea, Buzău şi Covasna. Chiar în inima României. Mi-am dorit un loc retras, în care să pot face agricultură. Două hectare sunt de pădure, două de teren arabil. Am şi un pârâiaş care curge pe margine. Rămâne doar să renunţ la confortul din oraş, dar nu cred că e mare lucru. Nu ai nevoie de prea mult curaj ca să faci asta.
O să îmi fac o casă mică, mama însă nu s-a obiş­nuit cu ideea ca eu să plec, să stau la ţară, la munte, dar eu îmi doresc să mă retrag acolo şi să gust din liniştea unei vieţi mai aproa­pe de Dumnezeu, de natură, de pământ. Nu m-aş fi văzut cu grebla pe un umăr şi cu microfonul în mână. Aşa că am dat mi­crofonul pe greblă. Sau cel puţin asta îmi doresc. Şi cred că asta e cea mai bună alegere. Simt nevoia să-mi înfig mâinile în pământ".
Îl întreb uimit din ce crede că o să trăiască, dar îmi răspunde calm:
"Dacă am reuşit în oraş, acolo cred că va fi cel mai uşor. Dar, mai presus de toate, îmi doresc să fac voia Domnului. Dacă nu va fi voia Lui, atunci probabil că nu mă voi descurca. Oricum, nu o să stau să mor de foame în pădure. Ortodoxia înseamnăechi­libru. Calea de mij­loc. Acum sunt pe cale să închei aici toate socotelile. Folosesc tim­pul rămas ca să merg pe la licee şi să le vorbesc copiilor despre Dum­ne­zeu".

- Ce ai vrea să vezi când o să te trezeşti peste ani în căsuţa ta, dintre munţi?

- Răsăritul. Lumina soarelui cum intră prin fereastră şi mă mân­gâie pe obraji. În Bucureşti nu pot s-o văd, pentru că lumina e oprită de două blocuri decojite care se ridică în faţa ferestrei mele.