STELIAN CRĂCIUN - "Să mă mângâie lumina soarelui pe obraji"

Viața de două ori

- A cântat aproape zece ani și a ajuns celebru, apoi, brusc, a renunțat definitiv la cariera artistică. Acum are un teren în munții Buzăului, unde visează să se retragă pentru a lucra pământul și a se ruga în liniște. Totul pentru că vrea să fie mai aproape de Dumnezeu -

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, numele său de scenă, a avut destinul obișnuit al unui interpret de hip hop. A crescut ca băieții din videocli­pu­rile americane, într-un cartier bucureștean în care vio­lența era la ea acasă. Apoi a ajuns să se revolte din cauza inegalităților sociale, a scris versuri furibunde și le-a transpus în muzica sa. E mu­zica unui om care cau­tă și e furios că nu găsește. În ultimii ani însă, încet, pe furiș aproa­pe, Dumnezeu a reintrat în via­ța lui. Și l-a convins, așa cum numai El știe să o facă, de faptul că iubirea de aproa­pele este te­melia pe care stă toată viața omului. De atunci, Cedry2k a fost altul. Atât de "altul", încât s-a despărțit de mu­zi­ca sa. A lăsat în urmă ver­su­rile sale protestatare, apoi chiar și pe cele care tri­mi­teau la credință. Acum co­lin­dă prin licee și le vorbește adolescenților despre frămân­tările prin care a trecut și des­pre calea pe care a ales să meargă. Calea iubirii.

Un ceas care sună la ora 3

Ceasul suna în fiecare noapte la ora 3.30. Nesmin­tit, an de an, râzând parcă de somnul leneș care te poto­pește înaintea zorilor. Era ora la care mama lui Stelian se trezea ca să plece la muncă, iar el frământa în întu­nericul nopții rime pentru cântecele lui. Erau versuri aprinse, apăsate, scrise parcă de sub talpa bocancului, versuri care te chemau în stradă.
"Nici nu aș putea acum să vi le reproduc, pentru că ar trebui să le cenzurez. Erau presărate cu înjură­turi. Dar pentru mine erau foarte importante. Așa sim­țeam. Aveam senzația că versurile alea erau în mine și nu le puteam lăsa să stea acolo. Trebuia să le scot la lumină. Astăzi însă nu le-aș mai scoate... Astăzi, cred că muzica mea de atunci nu era bună. Avea niște frecvențe joase pentru sufletul uman. Niște frecvențe murdare. Și dacă stai foarte mult în muzica pe care o făceam eu, atunci ajungi încrâncenat fără motiv. Vezi în orice un motiv de revoltă".
Viața lui Cedry2k a curs mereu între stradă și fa­mi­lie. Blocurile cenușii din Berceni, graniță cu Feren­tari și Rahova, găștile, bătăile, toate acestea aveau să-și pună amprenta asupra lui.
"Țin minte că la mine în cartier, chiar pe vremea lui Ceaușescu, am văzut un târg de săbii. Și mi-a fost dat să asist și la o bătaie între două clanuri. S-au întâlnit în mijlocul străzii și s-au luat la bătaie. Pur și simplu. Am crescut într-o zonă în care nu erai în siguranță dacă te plimbai pe stradă noaptea. Prima mașină a Mili­ției am văzut-o în cartier după revoluție. Dar să nu credeți că am fost nefericit. Toate astea, pentru mine, au fost firești. Crescând în mijlocul lor, credeam că sunt normale. În plus, tot ce mi-am dorit în copilărie am avut. Nu aș da timpul înapoi ca să schimb nimic. Nu pentru că atunci s-ar fi întâmplat ceva deosebit, ci pentru că aceia sunt cei mai frumoși ani ai vieții. Eram plin de spirit și aveam foarte multă încredere în mine. Din asta s-a născut muzica mea".
Mama a fost pentru el primul model. Un om care s-a luptat cu greutățile vieții, care nu s-a dat niciodată bătut și care le-a depășit. Întotdeauna.
"Ca să v-o descriu pe scurt, fără să mă pierd în cu­vinte goale - mama mea e omul care, în toți cei 20 de ani de muncă la RATB, nu a întârziat decât cincispre­zece minute. Cincisprezece minute în douăzeci de ani! Și pentru asta trebuia să se trezească în fiecare di­mi­neață la ora trei și jumătate, ca să prindă primul tram­vai, la ora patru, să fie sigură că ajunge la ser­viciu la timp. Când îmi vine astăzi să mă plâng de greutățile vieții, mă gândesc la ma­ma și mi se face rușine. Ai mei au fost niște oameni simpli, care nu au avut po­­­sibilități materiale și s-au chi­nuit toată viața, dar mie și fratelui meu ne-au dat tot ceea ce am avut nevoie. Tot timpul adoles­cenței am fost între două lumi, între ei și stradă.
De o parte erau băieța­șii din­tre blocuri, care se descurcau ra­pid în orice situație pe căi nu toc­mai drepte, iar de cealaltă par­te erau părinții mei, doi oameni fru­moși, care reu­șeau să treacă peste aceste greutăți cu atâta seninătate și cu atâta credință, încât mă ui­meau. Sunt oameni simpli și îi iu­besc. Ei au fost fundamentul pen­tru reîntoarcerea mea la niște valori și le sunt foarte recunoscător pentru asta. În trecut, aș fi spus că am fost un copil norocos, astăzi aș spune că am fost bine­cuvântat".

Lupta cu Dumnezeu

"Eu tot timpul am crezut în Dum­nezeu. Am știut că există, chiar dacă, la o anumită vârstă, am ajuns să îl neg".
Cedry2k spune asta foarte fi­resc. Așa cum e el, de fapt. Sim­plu. Direct. Vorbește rar și apăsat, cău­tând parcă locul fie­cărui cuvânt, vrând să-l așeze, să-i dea un rost. Îmi povestește cum, în copilărie, a fost credin­cios. Poate că a fost fa­milia sau poate că un ajutor de Sus, dar e cert că la început credea și era aproape de Domnul. Apoi au venit ideile și frământările ado­les­cenței.
"Pe la 14-15 ani, m-am su­părat pe Dumnezeu. E o vârstă critică, iar copiii, și mai ales băieții, for­țează atunci trece­rea la vârsta adul­ților. Niciun adolescent nu-și dorește de fapt adolescența. S-ar vrea toți oa­meni maturi, dar cu responsa­bi­litatea unor copii".
Atunci au lovit în sufletul său primele îndoieli. Idei sim­ple, de puști care se frământa. "Auzeam tot felul de lucruri pe la prietenii mei din fața blo­cului. Lucruri care mă tulbu­rau. Ne întrebam, de exemplu, cine a scris până la urmă Bi­blia? Nu tot niște oameni? Și dacă au scris-o niște oameni, de ce să credem că ea vine de la Dumnezeu? Sau ne gân­deam cum au încăput toate animalele pe Arca lui Noe. Așa am ajuns să mă îndoiesc de Biserică. Apoi mi-au intrat în cap tot felul de gânduri. Ajunsesem să cred că Dumnezeu, dacă a creat lumea, în mod sigur a pără­sit-o după aceea. Altfel nu se explică tot răul din ea".
Iar gândurile acestea l-au supt ca un vârtej, arun­cân­du-l în deznădejde. A început să bea și să se închidă în el. Stătea în casă și-i citea pe Cioran, Nietzsche sau Rousseau, adâncindu-și hăul din suflet până la depre­sie. Dar, straniu, în toată această negare, credința nu l-a părăsit.
"Văd viața mea din trecut ca un vârtej, ca o gaură neagră. Eram sălbatic. Dar, deși mi-am dorit, nu am pu­tut să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu. Nu am gândit asta niciodată. Am simțit, pur și simplu, că ăsta e adevărul, asta e firea lucrurilor. Nu numai că acolo sus, undeva, e o forță superioară, dar că Dumnezeu e prezent real în viața mea. În lupta asta a mea cu El nu m-am îndoit nicio clipă de existența Lui. Ajunsesem în final la o concluzie - chiar dacă Dumnezeu a părăsit lumea după ce a creat-o, a pus în noi o fărâmă din dum­nezeirea Sa".

Se naște Cedry2k

"Un artist perfect nu există, de aceea cântăreții obișnuiesc să se autocreeze ca personaje. Își iau un alt nume, își schimbă felul de a fi, totul pentru a ieși în în­tâmpinarea publicului. Asta am făcut și eu cu Cedry2k. A fost nu doar porecla mea, ci și personajul pe care l-am creat pentru scenă".
Din hăul acela negru al tânărului chinuit de între­bările lui Nietzsche și Cioran s-a născut muzica de început a lui Cedry2k. Porecla o avea încă din liceu. I-o puseseră colegii de clasă, după un personaj din de­senele animate. El urma acum să îi dea și o viață, un contur. Așa că a început să scrie versuri pentru cânte­cele sale. Versuri negre, ieșite din deprimarea sa. Scria ca o mitralieră - zilnic și mult, până noaptea târziu. Nu i-a trecut prin gând că va ajunge artist. Pur și simplu, simțea că are ceva de spus lumii. Era, încă de la înce­put, supărat pe comunism.
"Am scris încă de la început împotriva comunis­mu­lui, dar abia acum, la maturitate, am ajuns să înțe­leg cât de rău a făcut el lumii. Probabil, cei mai fru­moși români din perioada interbelică și-au găsit sfâr­șitul în temnițele sale. Un sistem diabolic. Scriam și contra capitalismului, pentru că mi se pare că el este o altă față a aceleiași monede, două sisteme care îm­ping oamenii către extreme. În capitalism, parcă totul se rezumă la bani, iar societatea există doar pentru a consuma. Prin 2002, am scos cu «brigada» mea de rapperi primul material. Pe atunci erau doar trei trupe mari care cântau hip hop, iar casele de discuri, dacă piesele tale nu sunau ca ale acelora, nici nu te băgau în seamă. Nouă nu ne-a păsat. Am fost mereu convins că trebuie să merg pe drumul meu. Consider că un ar­tist trebuie să aibă o personalitate puternică. Ori ești un artist, ori o trestie care se pleacă în fața oricui. Eu nu m-am plecat și am investit în muzica mea".
Versurile acelea, supărate foc, au început să-i miște pe tineri. Încet, an după an, Cedry2k își croia drum că­tre celebritate. Dar nu a fost ușor.
"Îmi scriu și acum puștii pe net și mă întreabă: «Ce să fac să devin celebru?». Eu nu am avut așa ceva în cap. Ei vor să sară peste efort și să aibă direct succe­sul. Cred că ăsta este marele minus al oamenilor. Nu au răbdare. Nu așteaptă timpul să se scurgă peste mun­ca lor, nu stau să se perfecționeze. Acum sunt unii care se închid două zile în studio și au senzația că me­rită milioane pentru asta și dacă acele milioane nu vin, se simt deznădăjduiți și, de cele mai multe ori, aban­donează. Or, dacă ai altă motivație, dacă îți place să scrii acele versuri și cântece, dacă simți că fără ele nu poți, că nu le poți lăsa să stea în tine și simți că trebuie să le dai afară, atunci lucrurile devin naturale. An după an, vei deveni din ce în ce mai bun, vei ajunge să faci muzică foarte bună și nu te vor mai putea ține as­cuns nici radiourile care te refuză, nici televiziunile care nu te transmit, nicio persoană. Nimeni și nimic".
Așa a fost și cu el. A reușit, treptat, să vândă albu­me, să facă săli pline, să fie apreciat. A gustat o fă­râmă de glorie și puțin din succesul financiar. A în­ce­put să se îmbete cu orgoliu, deși nu-și dorea asta.
"Mulți se lasă schimbați de muzica pe care o fac, de personajul pe care ajung să-l proiecteze pe scenă. Doar că, odată cu celebritatea, personajul acela în pielea căruia te chinui să intri devine câteodată un monstru. Eu am încercat să nu fiu influențat, dar vă spun sincer că nu am reușit în totalitate. La un moment dat, Cedry2k, personajul acesta creat de mine pentru scenă, cam începuse să se bage în viața mea. Mi-am dat seama că sunt un artist ca oricare altul, unul care și-a schimbat mintea și sufletul după cerințele celor care-l ascultau la vremea aceea. Și faptul acesta nu e plăcut deloc. Practic, Cedry2k a fost trompeta care mi-a sunat în față. Și m-a trezit".

Iubirea lui Hristos

Stelian Crăciun e acum un om credincios. Îl pri­vesc atent cum vorbește, îi studiez gesturile, încer­când să prind din ele o fărâmă de fariseism, să-l surprind ca "personaj". Oare nu și-a creat o față de creștin, după ce și-a dat-o jos pe cea de artist? În fond, cât de greu e pentru un om obișnuit cu scena să joace un rol?
Dar n-am găsit nimic fals în el. Stelian chiar crede din adâncul sufletului. Nu e un sfânt și nici măcar un model. E doar un ar­tist care a frământat lumea în inima lui până a dat de alb. Și albul acesta pe care l-a găsit mă surprinde. Mă suprinde franchețea frus­tă cu care-și dezvelește greșelile, sincerita­tea aceas­ta care emană din el prin toți porii și, mai ales, greuta­tea cu care cad vorbele lui când trimit la Dumnezeu. Nu se joacă atunci când își pune inima și credința pe tavă. Ochii lui, care caută mai tot timpul în jos, vocea aceasta răgușită, care le-a plăcut fanilor, felul în care culege fiecare cuvânt, grija cu care îl așează în frază, toate acestea nu vin decât dintr-o cău­tare îndurerată. Una care, la ca­păt, are certitudinea că și-a atins țelul.
"Eu cred că am trecut prin cam toate fa­zele acceptării și respingerii lui Dumne­zeu. În afa­ra ateismului".
De câteva luni, aproape un an, Cedry2k a dispărut. Fanii au aflat cu uimire că el nu va mai urca pe scenă. A primit mii de me­saje care-i cereau să se în­toar­că, să nu renunțe. În fond, ce poate fi rău în muzica asta? Cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, stre­cura în versurile sa­le câte o trimitere la Dum­­nezeu, la neamul românesc, la tradiții și valori. Făcea, adică, un lucru nobil. Și atunci? Ceva se strecurase în sufletul lui, iar eu tre­buie să mă strecor aco­lo și să aflu momentul care-i întorsese pe dos destinul.
"Să știți că nu am avut nicio revelație, niciun vis care să mă convertească. Totul s-a petrecut treptat, înce­tul cu încetul. În timp, am început să apreciez acest exemplu al lui Hristos, de dragoste ne­condițio­nată. Am ajuns să rea­lizez că în viață este re­lativ ușor să faci orice. Un singur lucru este foar­te greu - să iubești necondiționat, să-i dai inima ta unui om care îți este dușman, să răs­punzi până la urmă cu iubire la tot ceea ce te încon­joară. Nu neapărat pentru că așa tre­buie, ci pentru că asta e realitatea din tine.
Și încet, încet, mi s-au demontat toate pre­ju­decățile pe care le aveam față de Biserică. Mi s-a întâmplat să dau peste anumite maxi­me ale sfinților care m-au șocat prin adânci­mea lor. Mi se păreau de origine divină. Stă­team și mă gândeam, cum a putut s-o scoată din cap un om? M-am gândit că a fost la mij­loc inspirația de Sus. Și, încet, am realizat că sunt mai ortodox decât credeam și că inima mea e de fapt aici. Și după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că e normal să fiu așa, pentru că eu sunt dintr-un popor de creștini ortodocși, ăsta a fost tot neamul meu și eu nu sunt cu nimic mai special decât ei. Și mă bucur mult că am ajuns la credința lor și cred că și ei se bucură de acolo de unde sunt. Suntem români și suntem ortodocși - acestea sunt singurele realități care ne leagă, pentru că în rest, este clar că suntem foarte diferiți".
De la convertirea aceasta s-a tras și moartea lui Cedry2k. Era timpul ca Stelian Crăciun să se întoar­că acasă. "Depinde ce îți dorești în viață. Artiștii au motivații foarte diferite pentru ceea ce fac. Perso­nal, acum îmi doresc liniște. Eu, unul, îl simt în viața mea pe Dumnezeu. De fiecare dată când simt că îmi crește pulsul, știu că Dumnezeu e acolo. Dra­gostea e singura dovadă adevărată a prezenței lui Dumnezeu în lume".

Să stai cu fața în răsăritul soarelui

Stelian nu mai are ambiții. Le-a lăsat în urmă. Privește acum doar în față, dar într-un chip straniu, de parcă firea sa rebelă nu putea să încapă într-un destin cumințel, în biserică. Visează la altceva. La munți, unde a primit cadou un teren.
"E la granița dintre Vrancea, Buzău și Covasna. Chiar în inima României. Mi-am dorit un loc retras, în care să pot face agricultură. Două hectare sunt de pădure, două de teren arabil. Am și un pârâiaș care curge pe margine. Rămâne doar să renunț la confortul din oraș, dar nu cred că e mare lucru. Nu ai nevoie de prea mult curaj ca să faci asta.
O să îmi fac o casă mică, mama însă nu s-a obiș­nuit cu ideea ca eu să plec, să stau la țară, la munte, dar eu îmi doresc să mă retrag acolo și să gust din liniștea unei vieți mai aproa­pe de Dumnezeu, de natură, de pământ. Nu m-aș fi văzut cu grebla pe un umăr și cu microfonul în mână. Așa că am dat mi­crofonul pe greblă. Sau cel puțin asta îmi doresc. Și cred că asta e cea mai bună alegere. Simt nevoia să-mi înfig mâinile în pământ".
Îl întreb uimit din ce crede că o să trăiască, dar îmi răspunde calm:
"Dacă am reușit în oraș, acolo cred că va fi cel mai ușor. Dar, mai presus de toate, îmi doresc să fac voia Domnului. Dacă nu va fi voia Lui, atunci probabil că nu mă voi descurca. Oricum, nu o să stau să mor de foame în pădure. Ortodoxia înseamnă echi­libru. Calea de mij­loc. Acum sunt pe cale să închei aici toate socotelile. Folosesc tim­pul rămas ca să merg pe la licee și să le vorbesc copiilor despre Dum­ne­zeu".

- Ce ai vrea să vezi când o să te trezești peste ani în căsuța ta, dintre munți?

- Răsăritul. Lumina soarelui cum intră prin fereastră și mă mân­gâie pe obraji. În București nu pot s-o văd, pentru că lumina e oprită de două blocuri decojite care se ridică în fața ferestrei mele.