Vlahul lui Dumnezeu: Papa Ioan Paul al II-lea

Zvonul că Papa Ioan Paul al II-lea ar fi avut rădăcini româneşti a circulat multă vreme.

Un zvon întreţinut, ce-i drept, chiar de stăpânul atotputernic al Vaticanului, prin manifestările sale... ciudate. Cum s-a întâmplat în Italia, de exemplu, când în faţa mulţimii adunate în Piaţa San Pietro, Sfântul Părinte a început să recite în româneşte versuri de Eminescu. Sau când l-a sanctificat pe Ieremia Valahul, primul român ridicat, oficial, la gloria altarelor, adre­sându-se credincioşilor pe limba lor. Sau când zâmbea cu înţeles, în loc să răspundă, atunci când era întrebat despre originile sale vlăheşti. Adevăr sau legendă? Profitând de călătoria revistei "Formula AS" pe urmele vlahilor din Cehia şi Polonia, am considerat că o documentare la faţa locului, legată de presupusele rădăcini româneşti ale celui mai iubit papă înscăunat vreodată la Vatican, ar fi de cel mai mare interes. Ceea ce am aflat supunem judecăţii cititorilor noştri, pe care îi invităm să parcurgă paginile documentate chiar la locul poveştii: în satul vlăhesc Czaniec, locul de naştere şi viaţă al strămoşilor lui Karol Wojtyla.

Leagănul din muzeu

Totul a început la Wadowice, un mic târg aflat cam la jumătatea drumului ce duce de la graniţa de sud a Poloniei către Craco­via. Un orăşel tipic polonez, de nici douăzeci de mii de locuitori, presărat cu multe clădiri în stil austriac, ce are un centru vechi, cu o piaţă mare, do­minată de bazilica Fecioarei Maria. Târguşorul de altădată, cu străzi pie­truite, pierdut printre Carpaţii polo­nezi, a devenit astăzi locul de pelerinaj a milioane de credincioşi: aici s-a năs­cut Karol Wojtyla (se pronun­ţă Voi­tila), cel ce va deveni mai târziu Papa Ioan Paul al II-lea. În casa galbenă, cu etaj şi poartă mare de lemn, ce dă către piaţă, aflată chiar lângă bazilică, fa­milia viitorului Suveran Pontif închi­riase, în 1919, un mic apar­tament. În primăvara anului următor se năştea Ka­rol, cel mai mic dintre copiii fami­liei. A fost botezat în capela bisericii ală­turate. Ca prin minune, pătuţul în care pruncul a fost legănat a fost păstrat cu grijă, timp de aproape un secol, şi există şi astăzi, expus în mu­zeul ce îi este dedicat Papei, la Wa­dowice. Un pătuţ din lemn, de câte­va palme, învelit cu aşternuturi lucrate de mână. Toate locurile, ce altfel ar fi fost banale în micul târg, au devenit de o mare im­por­­tanţă, pentru că Papa a trăit printre ele, le-a atins sau a zăbovit cu privirea asupra lor. Înconjurat de for­fota sutelor de turişti, am privit şi eu căsuţa şi bazilica ală­turată. Am traversat piaţa pe care tânărul Karol o stră­bătuse, şi el, de atâtea ori şi, nu departe, am găsit gră­­diniţa unde încă de atunci fiinţá Congregaţia Suro­ri­lor Sfintei Familii din Nazaret. La doar câţiva paşi distanţă este şcoala unde Karol Wojtyla a învăţat. Aici, în banca de lemn unde stătea ca elev, în 1929, avea să primească vestea teribilă a mor­ţii mamei sale, Emilia. Avea 9 ani.
Câţiva turişti se opresc şi îşi fac o fotografie în faţa micului magazin, un­de un cofetar din Brzesk aducea prăji­turi cu frişcă, tocmai de la Viena, care îi plăceau micului Karol atât de mult...
Sokol, adică Vulturul, este o altă ţintă turistică pe urmele Papei: aşa se numeşte teatrul oraşului, o clădire im­po­zantă, cu o arhitectură austriacă. Aici şi-a descope­rit Karol dragostea pentru scenă şi actorie. A jucat multe piese pe scena de la Sokol, iar pe unele le-a şi regizat, elev fiind. De dragul acelor amin­­tiri, întors în oraşul său natal, pen­tru o întâl­nire cu credincioşii, Papa a urcat pe sce­nă şi a recitat din nou câte­va fragmente din Antigona. În inima adolescentului Karol a existat însă o pasiune mai mare decât cea pentru teatru: muntele. Loca­litatea Wadowice se află la poalele mun­ţilor Beschizi, nu departe de râul Skawa. Pe crestele acestor Carpaţi polonezi mer­gea împreună cu tatăl său ori cu prie­tenii, fie să schieze, fie, pur şi sim­plu, să facă drumeţii. Dra­gostea de na­tură nu îl va părăsi niciodată, nici la uni­versitate şi nici în anii ur­mă­tori. Un împătimit al munte­lui, căruia îi va dedi­ca poe­zii, ca mulţumire pentru mo­men­tele de graţie ce le-a trăit contemplând acea frumuseţe sălbatică, pură creaţie di­vină.
Dar aşa cum aveam să îmi dau sea­ma, dragostea pentru înălţimile ascetice ale munţilor era sădită deja în tânărul Karol, ca moştenire de familie. În piaţa centrală din Wadowice, chiar în faţa casei natale, era pe vremuri locul celui mai mare târg de oieri din zonă. La date bine fixate, de pe crestele Bes­chizilor se scurgeau către târg păstorii valahi, însoţiţi de turmele lor. De altfel, chiar denumirea oraşului vine de la cuvântul vlăhesc vad, loc prielnic pentru negoţ. Păstorii coborau cu berbinţele pline de brânză, cu ţesături de lână şi cu fel de fel de obiec­te de lemn, meşteşugite în satele lor aflate pe vâr­fu­rile înalte ale munţilor. Întregul târg de la Wadowice se umplea atunci de larmă şi forfotă, de mulţimea de oi şi de ciobanii care îşi strigau tare marfa, încercând să atra­gă atenţia muşteriilor. Un spec­tacol puternic şi fasci­nant, cu totul altceva decât putea micul Karol să vadă, de obicei, pe străduţele ora­şului. Iar pe vlahii coborâţi cu măr­furi în târgul oraşului îi ştia. Erau aceiaşi oameni care trăiau şi în satul bunicilor săi, un sat de munte, nu departe de Wadowice, şi care se nu­mea Ţaniec (Czaniec).

Satul bunicilor

Czaniec, satul bunicilor Papei Ioan Paul al II-lea, a fost un sat vlă­hesc. Până nu demult, se mai puteau vedea, pe vechea lui vatră, case de lemn, răsfirate la poalele muntelui şi pe coastele împădurite, până departe, spre creas­tă. Şi astăzi, în câte o poie­niţă, poţi vedea câte o astfel de casă, uscată de vânt, cu lem­nul afumat şi aco­periş din şin­dri­lă. Drumurile de piatră şerpuite ce duc la ele te rup de lume şi, pentru moment, te gândeşti că ai putea să fii oriunde în Buco­vina, Maramureş sau Transilvania. Nici nu e de mirare, din moment ce is­to­ricii şi documentele vechi de­mon­strează că satul Czaniec făcea par­te din comuna Kety, ce apar­ţinuse unui cneaz român! Nobilii polonezi i-au obligat cu timpul pe vlahi să se aşeze şi să renunţe la transhu­manţă şi, în felul acesta, sate precum Czaniecul au devenit, din sate de păstori, sate de agri­cul­tori. Aici a trăit familia bu­ni­cilor, străbu­nicilor şi străstrăbunicilor lui Karol Wojtyla, viitorul mare pon­tif de la Vatican. Aici este rădăcina sa pe linie paternă. În copilărie, Karol vizita adesea locurile acestea, aflate în raiul din munţi. Chiar şi mai târziu, când era deja ado­les­cent şi apoi student, trecea să îşi viziteze rudele, să zăbovească pentru câteva zile, în viaţa simplă a satului. Dacă la înce­put mergea şi stătea în casa din bâr­ne de lemn a bunicului după tată, pe strada Baiecena, mai târziu, după ce bunicul a murit şi casa a fost vân­dută, Karol se caza pe timpul şederii la unul dintre unchii săi. Şi astăzi, în sat, sunt încă multe rude ale Papei. Unii dintre ei sunt, în continuare, simpli ţărani ce muncesc toată ziua pă­mântul, ţin vite şi se ocupă cu agricultura. Când îi întrebi despre ilustrul înaintaş, îşi amintesc doar de vizitele oficiale, când Karol deja devenise Papă. Doar unchiul de la şosea, Josef, cel mai în vârstă din familie, îşi amin­teşte de vizitele tâ­nărului cardinal. "Venea şi se caza aici, la mine. Stă­tea câteva zile, se interesa de fami­lie, făcea vizite şi se plimba prin îm­prejurimi. Ca pastor, el m-a cununat cu soţia mea, care nu mai trăieşte", îşi aminteşte bă­trânul. "Dar era foarte legat de noi. A ţinut să se ştie asta şi, mai târziu, a venit aici şi a inaugurat un monument".
Monumentul este chiar la intra­rea în cimitirul cătu­nului. Pe o placă de marmură este scris simplu: "În amintirea şi onoarea celor ce mi-au fost înaintaşi, pen­tru că sunt legat de această comunitate prin bunicii mei". Şi apoi, este pomenit fiecare membru al familiei, pe care memo­ria l-a păstrat. O placă asemănătoare este pusă şi în biserica localităţii, în stânga altarului. Cu litere de aur, acolo sunt amintite rădăcinile Papei în acest loc. Parohul bisericii îmi dă o biografie şi îmi spune: "E adevărat că străbunicul Papei, Fran­ciszek Wojtyla, fusese vuit în sat, adică un fel de primar, sau mai bine zis cel ce aplica legea în comu­nităţile vlahe, dar nimeni nu ar putea să afirme clar identitatea vlă­hească a familiei sale, pentru că unele lucruri s-au pier­­dut în istorie".
Oamenii au păstrat, însă, în memorie, mai mult de­cât a făcut istoria. Unul dintre membrii neamului Wojty­la, o doamnă trecută de prima tinereţe, face o pauză la încărcatul fânului în grajd şi, sprijinindu-se în furcă, îmi spu­ne: "Ceva legături au fost cu păs­torii de pe munţii ăştia. Noi ne-am ocupat mai mult cu vitele, dar vara tot pe munţi trăim şi acum. Aşa am moştenit. Legături există cu păs­torii vlahi pentru toţi cei din sat, că doar asta spun şi cei de la muzeul mare din Csetin, că satele de munte au fost şi sunt în majoritate vlă­heşti", îmi spune femeia şi se şterge pe frunte cu colţul baticului. Dar cel ce păstrează documentele familiei s-a mutat la oraş, domnul Franciszek, care locuieşte acum în Andry­chow. Mulţumesc şi pornesc la drum prin Po­lonia, înar­mat cu un nume şi o adresă.

Nepotul

Pe strada Wyzwolenia, în car­tie­rul cu case la curte al oraşului Andrychow, locuieşte domnul Franciszek Wojtyla, nepotul Papei Ioan Paul al II-lea. Chiar la in­tra­rea pe străduţa sa este o mică statuie a Suveranului, sub care sunt depuse flori şi unde perma­nent arde o lumâ­nare. Domnul Wojtyla este cel ce păstrează cumva memoria familiei. A strâns cu grijă de-a lungul timpului un întreg dosar cu acte, scrisori şi fotografii despre ruda sa, Ian Paveu Drughi, după cum pronunţă polonezii. Domnul Wojtyla mă primeşte cu amabilitate în casa curată şi foarte ordonată. Cu un aer timid, de parcă el mi-ar solicita ajutorul, îmi aduce din bibliotecă un dosar voluminos: toată corespondenţa Papei cu familia sa. Scri­sori cu antetul Vaticanului, în care Suveranul Pontif întreabă de fiecare rudă în parte. Cum o mai duce cu să­nă­tatea câte un bătrân al familiei, dacă s-a măritat o nepoată sau dacă a intrat la facultate un nepot. Mereu încurajări şi binecuvântări. După scrisori, domnul Wojtyla îmi arată şi fotografiile făcute în întâlnirile cu Papa. Acesta îi trata ca pe toţi ceilalţi credincioşi, îi lăsa să aştepte la rând pentru a primi o binecuvântare. Dar pe chipul său apare mereu o lumină, o nostalgie şi o duioşie chemată poate de amintirile copilăriei din casa bunicilor. "Am fost cu toţii foarte emo­ţionaţi când am auzit că l-au ales pe Karol al nostru să fie păstorul a milioane de creştini. Pentru familia mea a însemnat o bucurie enormă, dar şi o responsabilitate. Nu a fost simplu, mai ales până la căderea comunis­mului în Po­lonia. Am simţit mereu puterea rugăciunilor lui şi a binecuvântărilor sale. Şi noi ne-am rugat pentru el mereu, mai ales în 1981, când era să fie asasinat. Era foarte legat de familie. Mereu mă întreba ce s-a mai întâmplat în Cza­niec. De câte ori l-am întâlnit, mi-a cerut detalii despre ce s-a mai schimbat în sat şi despre cum o duc ai noş­tri".
Domnul Wojtyla scoa­te în cele din urmă din dosar şi un arbore genealogic al familiei. Acesta merge în urmă până pe la 1788, pe linie paternă. La baza arbo­relui este străstrăbu­ni­cul Papei, Bartolo­meu Wojtyla. Domnul Fran­ciszek îmi confirmă: "Da, bunicul Fran­ciszek, vedeţi, m-au bo­te­zat după el, se pare că era primar. Pe-atunci, însă, primarii erau dife­riţi de ceea ce ştim noi acum. Era şi un fel de judecător care făcea dreptate, atunci când existau neînţelegeri între oameni. Aplica legea strămoşească a locului. Pro­babil că familia noastră are rădăcini valahe, această posibilitate există. Oricum, Ioan Paul avea ceva din bu­nătatea şi blândeţea vechilor ţărani, ceva din tăria cre­dinţei lor de neclintit".

NICOLAE MAREŞ
scriitor, diplomat, traducător de limba polonă

Poate că toate aceste locuri şi toţi aceşti oa­meni din Polonia, pe care i-am întâlnit pentru a-mi vorbi despre Papa Ioan Paul al doilea, ar fi rămas doar nişte simple coincidenţe, dacă nu ar fi fost munca temeinică a excelentului polonist Nicolae Mareş, cel dintâi care a explorat riguros originile româ­neşti ale Suveranului Pontif. Consul al Româ­niei în Polonia, erudit cunoscător al relaţiilor româno-poloneze şi traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareş a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Woj­tyla. Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audienţă de însuşi Papa Ioan Paul al doilea. Am stat de vorbă cu domnul Ni­colae Mareş despre acea întâlnire istorică şi des­pre cercetările domniei sale.

"Ce se mai aude prin România noastră?"

- Domnule Nicolae Mareş, aţi avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-aţi dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româ­neşti. Cum a decurs întâlnirea? Aţi primit un răspuns edificator?

- Am avut bucuria de a fi primit în audienţă la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif vo­lumul său de Poeme, pe care îl tradusesem şi publica­sem în limba română. Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă real­mente este român la ori­gine. Audienţa a fost destul de lungă pentru o asemenea oca­zie. În marea şi cople­şi­toarea sa bunătate, bucurân­du-se că pu­tem con­ver­­sa în limba lui Mickiewicz, Sfân­tul Pă­rinte s-a intere­sat, în primul rând, de mobi­lul care m-a de­ter­mi­nat de a-i trans­pune creaţiile literare în lim­ba română, do­vedind un interes cu to­tul apar­te, atunci când a aflat că nu nu­mai poe­mele respec­tive le tra­dusesem, ci şi o piesă de teatru, dragă inimii Sale. Îmi voi aminti în­totdeauna cu plăcere că emoţionanta con­vorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respiraţia: "Ce se mai aude prin Româ­nia noastră?". Sin­tag­ma astfel formu­lată m-a străful­gerat, deoarece între­ba­rea în sine conţinea chiar răs­punsul la în­treba­rea cu care ve­ni­sem de fapt, cea le­ga­tă de originile sale ro­mâ­neşti.

- În afară de a­cest răspuns diplo­matic al Pa­pei, aţi pu­­blicat mai multe stu­dii în care aţi pre­zentat şi alte argu­mente concrete des­pre originile sale ro­mâneşti. Vă rog să amintiţi câteva dintre ele.

- Într-unul dintre ace­le sute de sate în­temeiate de valahii români în Po­lonia şi în care a funcţio­nat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul va­lah, s-a născut - la 1826 - străbunicul Pa­pei, Fran­ciszek Woj­tyla. Localita­tea identificată se numea Czaniec (Ţaniec), era lo­cuită de valahi, fapt de­monstrat de profesorul Universităţii Jagiellone, Sta­nislaw Lukasik, încă din 1938, în mono­grafia Pologne et Roumanie, precum şi mai recent, de alţi cercetători, printre care şi Jozef Szczypka. Locali­tatea respectivă era condusă de un jude al comu­nităţii (Iudex commu­nitatis) ce l-a desemat pe Fran­ciszek Woj­tyla liber no­tarum, acesta ajutându-l pe jude în dezba­terile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda fap­tului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecaţi nu­mai potrivit nor­melor din Jus va­lachicum. A­ceas­ta era o cu­tumă specifică trans­hu­manţei ro­mâ­neşti pe teri­to­riul Polo­niei. Se cunoaşte, de ase­menea, că Fran­ciszek Woj­ty­la va ajunge ceva mai târziu un fel de sfet­nic al judelui. Nu­mele de Woj­tyla, cu anumite defor­maţii de scri­ere, sigur, şi de pro­nunţie, sunt des­tul de des în­tâl­nite în docu­men­tele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniştii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvenţă mare în nume româ­neşti cu o largă răs­pândire, pe o arie importantă din România, pre­cum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă. Aceasta poate duce uşor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de ape­lativ tipic ro­mânesc, sufixul respectiv ne­întâlnindu-se, din câte cu­noaş­tem, în alte limbi din zonă. În afară de aceste ar­gumente, trebuie ţinut cont şi de contextul mi­graţiei - am putea spune chiar colo­nizării - destul de însemnate a anu­mitor zone din Polo­nia, de că­tre ro­mâni. Aceas­ta este însă o istorie lungă şi, din păcate, foarte puţin popu­larizată.

- La studiile şi argu­men­tele dumnea­voastră aţi primit vreodată un răspuns oficial?

- Un răspuns pertinent şi autorizat la această întrebare aveam să pri­mesc la 7 iunie 2000, cu prilejul lansării celei de-a doua ediţii a cărţii mele, "Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea", care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din România. Cu acest prilej, în cuvântul rostit de nun­ţiul apostolic la Bucureşti, arhi­epis­copul Jean-Claude Pe­risset, acesta a spus: "Mă bucur foarte mult să ob­serv că românii sunt inte­resaţi de biografia Papei, cititorii acestei cărţi având în plus privilegiul de a se întâlni cu o ipoteză dintre cele mai interesan­te, în pagi­nile deo­sebit de bine do­cumentatei lu­crări a dom­nului Mareş, punân­du-se în discuţie origi­nea româ­nească a familiei Sfân­tului Părinte. De fapt, luând în discuţie această ipoteză, mă simt dator să adaug că, în timpul vizitei efec­tuate de Sanctitatea Sa în Ro­mânia, s-a rea­mintit de poziţia româ­nilor în ceea ce priveşte originea Pa­pei. Iar Sfân­tul Scaun nu a contra­zis oficial această supoziţie". Cu alte cu­vinte: Quod erat demon­strandum.