Vlahul lui Dumnezeu: Papa Ioan Paul al II-lea

Catalin Manole
Zvonul că Papa Ioan Paul al II-lea ar fi avut rădăcini românești a circulat multă vreme.

Un zvon întreținut, ce-i drept, chiar de stăpânul atotputernic al Vaticanului, prin manifestările sale... ciudate. Cum s-a întâmplat în Italia, de exemplu, când în fața mulțimii adunate în Piața San Pietro, Sfântul Părinte a început să recite în românește versuri de Eminescu. Sau când l-a sanctificat pe Ieremia Valahul, primul român ridicat, oficial, la gloria altarelor, adre­sându-se credincioșilor pe limba lor. Sau când zâmbea cu înțeles, în loc să răspundă, atunci când era întrebat despre originile sale vlăhești. Adevăr sau legendă? Profitând de călătoria revistei "Formula AS" pe urmele vlahilor din Cehia și Polonia, am considerat că o documentare la fața locului, legată de presupusele rădăcini românești ale celui mai iubit papă înscăunat vreodată la Vatican, ar fi de cel mai mare interes. Ceea ce am aflat supunem judecății cititorilor noștri, pe care îi invităm să parcurgă paginile documentate chiar la locul poveștii: în satul vlăhesc Czaniec, locul de naștere și viață al strămoșilor lui Karol Wojtyla.

Leagănul din muzeu

Totul a început la Wadowice, un mic târg aflat cam la jumătatea drumului ce duce de la granița de sud a Poloniei către Craco­via. Un orășel tipic polonez, de nici douăzeci de mii de locuitori, presărat cu multe clădiri în stil austriac, ce are un centru vechi, cu o piață mare, do­minată de bazilica Fecioarei Maria. Târgușorul de altădată, cu străzi pie­truite, pierdut printre Carpații polo­nezi, a devenit astăzi locul de pelerinaj a milioane de credincioși: aici s-a năs­cut Karol Wojtyla (se pronun­ță Voi­tila), cel ce va deveni mai târziu Papa Ioan Paul al II-lea. În casa galbenă, cu etaj și poartă mare de lemn, ce dă către piață, aflată chiar lângă bazilică, fa­milia viitorului Suveran Pontif închi­riase, în 1919, un mic apar­tament. În primăvara anului următor se năștea Ka­rol, cel mai mic dintre copiii fami­liei. A fost botezat în capela bisericii ală­turate. Ca prin minune, pătuțul în care pruncul a fost legănat a fost păstrat cu grijă, timp de aproape un secol, și există și astăzi, expus în mu­zeul ce îi este dedicat Papei, la Wa­dowice. Un pătuț din lemn, de câte­va palme, învelit cu așternuturi lucrate de mână. Toate locurile, ce altfel ar fi fost banale în micul târg, au devenit de o mare im­por­­tanță, pentru că Papa a trăit printre ele, le-a atins sau a zăbovit cu privirea asupra lor. Înconjurat de for­fota sutelor de turiști, am privit și eu căsuța și bazilica ală­turată. Am traversat piața pe care tânărul Karol o stră­bătuse, și el, de atâtea ori și, nu departe, am găsit gră­­dinița unde încă de atunci ființá Congregația Suro­ri­lor Sfintei Familii din Nazaret. La doar câțiva pași distanță este școala unde Karol Wojtyla a învățat. Aici, în banca de lemn unde stătea ca elev, în 1929, avea să primească vestea teribilă a mor­ții mamei sale, Emilia. Avea 9 ani.
Câțiva turiști se opresc și își fac o fotografie în fața micului magazin, un­de un cofetar din Brzesk aducea prăji­turi cu frișcă, tocmai de la Viena, care îi plăceau micului Karol atât de mult...
Sokol, adică Vulturul, este o altă țintă turistică pe urmele Papei: așa se numește teatrul orașului, o clădire im­po­zantă, cu o arhitectură austriacă. Aici și-a descope­rit Karol dragostea pentru scenă și actorie. A jucat multe piese pe scena de la Sokol, iar pe unele le-a și regizat, elev fiind. De dragul acelor amin­­tiri, întors în orașul său natal, pen­tru o întâl­nire cu credincioșii, Papa a urcat pe sce­nă și a recitat din nou câte­va fragmente din Antigona. În inima adolescentului Karol a existat însă o pasiune mai mare decât cea pentru teatru: muntele. Loca­litatea Wadowice se află la poalele mun­ților Beschizi, nu departe de râul Skawa. Pe crestele acestor Carpați polonezi mer­gea împreună cu tatăl său ori cu prie­tenii, fie să schieze, fie, pur și sim­plu, să facă drumeții. Dra­gostea de na­tură nu îl va părăsi niciodată, nici la uni­versitate și nici în anii ur­mă­tori. Un împătimit al munte­lui, căruia îi va dedi­ca poe­zii, ca mulțumire pentru mo­men­tele de grație ce le-a trăit contemplând acea frumusețe sălbatică, pură creație di­vină.
Dar așa cum aveam să îmi dau sea­ma, dragostea pentru înălțimile ascetice ale munților era sădită deja în tânărul Karol, ca moștenire de familie. În piața centrală din Wadowice, chiar în fața casei natale, era pe vremuri locul celui mai mare târg de oieri din zonă. La date bine fixate, de pe crestele Bes­chizilor se scurgeau către târg păstorii valahi, însoțiți de turmele lor. De altfel, chiar denumirea orașului vine de la cuvântul vlăhesc vad, loc prielnic pentru negoț. Păstorii coborau cu berbințele pline de brânză, cu țesături de lână și cu fel de fel de obiec­te de lemn, meșteșugite în satele lor aflate pe vâr­fu­rile înalte ale munților. Întregul târg de la Wadowice se umplea atunci de larmă și forfotă, de mulțimea de oi și de ciobanii care își strigau tare marfa, încercând să atra­gă atenția mușteriilor. Un spec­tacol puternic și fasci­nant, cu totul altceva decât putea micul Karol să vadă, de obicei, pe străduțele ora­șului. Iar pe vlahii coborâți cu măr­furi în târgul orașului îi știa. Erau aceiași oameni care trăiau și în satul bunicilor săi, un sat de munte, nu departe de Wadowice, și care se nu­mea Țaniec (Czaniec).

Satul bunicilor

Czaniec, satul bunicilor Papei Ioan Paul al II-lea, a fost un sat vlă­hesc. Până nu demult, se mai puteau vedea, pe vechea lui vatră, case de lemn, răsfirate la poalele muntelui și pe coastele împădurite, până departe, spre creas­tă. Și astăzi, în câte o poie­niță, poți vedea câte o astfel de casă, uscată de vânt, cu lem­nul afumat și aco­periș din șin­dri­lă. Drumurile de piatră șerpuite ce duc la ele te rup de lume și, pentru moment, te gândești că ai putea să fii oriunde în Buco­vina, Maramureș sau Transilvania. Nici nu e de mirare, din moment ce is­to­ricii și documentele vechi de­mon­strează că satul Czaniec făcea par­te din comuna Kety, ce apar­ținuse unui cneaz român! Nobilii polonezi i-au obligat cu timpul pe vlahi să se așeze și să renunțe la transhu­manță și, în felul acesta, sate precum Czaniecul au devenit, din sate de păstori, sate de agri­cul­tori. Aici a trăit familia bu­ni­cilor, străbu­nicilor și străstrăbunicilor lui Karol Wojtyla, viitorul mare pon­tif de la Vatican. Aici este rădăcina sa pe linie paternă. În copilărie, Karol vizita adesea locurile acestea, aflate în raiul din munți. Chiar și mai târziu, când era deja ado­les­cent și apoi student, trecea să își viziteze rudele, să zăbovească pentru câteva zile, în viața simplă a satului. Dacă la înce­put mergea și stătea în casa din bâr­ne de lemn a bunicului după tată, pe strada Baiecena, mai târziu, după ce bunicul a murit și casa a fost vân­dută, Karol se caza pe timpul șederii la unul dintre unchii săi. Și astăzi, în sat, sunt încă multe rude ale Papei. Unii dintre ei sunt, în continuare, simpli țărani ce muncesc toată ziua pă­mântul, țin vite și se ocupă cu agricultura. Când îi întrebi despre ilustrul înaintaș, își amintesc doar de vizitele oficiale, când Karol deja devenise Papă. Doar unchiul de la șosea, Josef, cel mai în vârstă din familie, își amin­tește de vizitele tâ­nărului cardinal. "Venea și se caza aici, la mine. Stă­tea câteva zile, se interesa de fami­lie, făcea vizite și se plimba prin îm­prejurimi. Ca pastor, el m-a cununat cu soția mea, care nu mai trăiește", își amintește bă­trânul. "Dar era foarte legat de noi. A ținut să se știe asta și, mai târziu, a venit aici și a inaugurat un monument".
Monumentul este chiar la intra­rea în cimitirul cătu­nului. Pe o placă de marmură este scris simplu: "În amintirea și onoarea celor ce mi-au fost înaintași, pen­tru că sunt legat de această comunitate prin bunicii mei". Și apoi, este pomenit fiecare membru al familiei, pe care memo­ria l-a păstrat. O placă asemănătoare este pusă și în biserica localității, în stânga altarului. Cu litere de aur, acolo sunt amintite rădăcinile Papei în acest loc. Parohul bisericii îmi dă o biografie și îmi spune: "E adevărat că străbunicul Papei, Fran­ciszek Wojtyla, fusese vuit în sat, adică un fel de primar, sau mai bine zis cel ce aplica legea în comu­nitățile vlahe, dar nimeni nu ar putea să afirme clar identitatea vlă­hească a familiei sale, pentru că unele lucruri s-au pier­­dut în istorie".
Oamenii au păstrat, însă, în memorie, mai mult de­cât a făcut istoria. Unul dintre membrii neamului Wojty­la, o doamnă trecută de prima tinerețe, face o pauză la încărcatul fânului în grajd și, sprijinindu-se în furcă, îmi spu­ne: "Ceva legături au fost cu păs­torii de pe munții ăștia. Noi ne-am ocupat mai mult cu vitele, dar vara tot pe munți trăim și acum. Așa am moștenit. Legături există cu păs­torii vlahi pentru toți cei din sat, că doar asta spun și cei de la muzeul mare din Csetin, că satele de munte au fost și sunt în majoritate vlă­hești", îmi spune femeia și se șterge pe frunte cu colțul baticului. Dar cel ce păstrează documentele familiei s-a mutat la oraș, domnul Franciszek, care locuiește acum în Andry­chow. Mulțumesc și pornesc la drum prin Po­lonia, înar­mat cu un nume și o adresă.

Nepotul

Pe strada Wyzwolenia, în car­tie­rul cu case la curte al orașului Andrychow, locuiește domnul Franciszek Wojtyla, nepotul Papei Ioan Paul al II-lea. Chiar la in­tra­rea pe străduța sa este o mică statuie a Suveranului, sub care sunt depuse flori și unde perma­nent arde o lumâ­nare. Domnul Wojtyla este cel ce păstrează cumva memoria familiei. A strâns cu grijă de-a lungul timpului un întreg dosar cu acte, scrisori și fotografii despre ruda sa, Ian Paveu Drughi, după cum pronunță polonezii. Domnul Wojtyla mă primește cu amabilitate în casa curată și foarte ordonată. Cu un aer timid, de parcă el mi-ar solicita ajutorul, îmi aduce din bibliotecă un dosar voluminos: toată corespondența Papei cu familia sa. Scri­sori cu antetul Vaticanului, în care Suveranul Pontif întreabă de fiecare rudă în parte. Cum o mai duce cu să­nă­tatea câte un bătrân al familiei, dacă s-a măritat o nepoată sau dacă a intrat la facultate un nepot. Mereu încurajări și binecuvântări. După scrisori, domnul Wojtyla îmi arată și fotografiile făcute în întâlnirile cu Papa. Acesta îi trata ca pe toți ceilalți credincioși, îi lăsa să aștepte la rând pentru a primi o binecuvântare. Dar pe chipul său apare mereu o lumină, o nostalgie și o duioșie chemată poate de amintirile copilăriei din casa bunicilor. "Am fost cu toții foarte emo­ționați când am auzit că l-au ales pe Karol al nostru să fie păstorul a milioane de creștini. Pentru familia mea a însemnat o bucurie enormă, dar și o responsabilitate. Nu a fost simplu, mai ales până la căderea comunis­mului în Po­lonia. Am simțit mereu puterea rugăciunilor lui și a binecuvântărilor sale. Și noi ne-am rugat pentru el mereu, mai ales în 1981, când era să fie asasinat. Era foarte legat de familie. Mereu mă întreba ce s-a mai întâmplat în Cza­niec. De câte ori l-am întâlnit, mi-a cerut detalii despre ce s-a mai schimbat în sat și despre cum o duc ai noș­tri".
Domnul Wojtyla scoa­te în cele din urmă din dosar și un arbore genealogic al familiei. Acesta merge în urmă până pe la 1788, pe linie paternă. La baza arbo­relui este străstrăbu­ni­cul Papei, Bartolo­meu Wojtyla. Domnul Fran­ciszek îmi confirmă: "Da, bunicul Fran­ciszek, vedeți, m-au bo­te­zat după el, se pare că era primar. Pe-atunci, însă, primarii erau dife­riți de ceea ce știm noi acum. Era și un fel de judecător care făcea dreptate, atunci când existau neînțelegeri între oameni. Aplica legea strămoșească a locului. Pro­babil că familia noastră are rădăcini valahe, această posibilitate există. Oricum, Ioan Paul avea ceva din bu­nătatea și blândețea vechilor țărani, ceva din tăria cre­dinței lor de neclintit".

NICOLAE MAREȘ
scriitor, diplomat, traducător de limba polonă


Poate că toate aceste locuri și toți acești oa­meni din Polonia, pe care i-am întâlnit pentru a-mi vorbi despre Papa Ioan Paul al doilea, ar fi rămas doar niște simple coincidențe, dacă nu ar fi fost munca temeinică a excelentului polonist Nicolae Mareș, cel dintâi care a explorat riguros originile româ­nești ale Suveranului Pontif. Consul al Româ­niei în Polonia, erudit cunoscător al relațiilor româno-poloneze și traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareș a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Woj­tyla. Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audiență de însuși Papa Ioan Paul al doilea. Am stat de vorbă cu domnul Ni­colae Mareș despre acea întâlnire istorică și des­pre cercetările domniei sale.

"Ce se mai aude prin România noastră?"

- Domnule Nicolae Mareș, ați avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-ați dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româ­nești. Cum a decurs întâlnirea? Ați primit un răspuns edificator?

- Am avut bucuria de a fi primit în audiență la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif vo­lumul său de Poeme, pe care îl tradusesem și publica­sem în limba română. Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolișuri, dacă real­mente este român la ori­gine. Audiența a fost destul de lungă pentru o asemenea oca­zie. În marea și cople­și­toarea sa bunătate, bucurân­du-se că pu­tem con­ver­­sa în limba lui Mickiewicz, Sfân­tul Pă­rinte s-a intere­sat, în primul rând, de mobi­lul care m-a de­ter­mi­nat de a-i trans­pune creațiile literare în lim­ba română, do­vedind un interes cu to­tul apar­te, atunci când a aflat că nu nu­mai poe­mele respec­tive le tra­dusesem, ci și o piesă de teatru, dragă inimii Sale. Îmi voi aminti în­totdeauna cu plăcere că emoționanta con­vorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respirația: "Ce se mai aude prin Româ­nia noastră?". Sin­tag­ma astfel formu­lată m-a străful­gerat, deoarece între­ba­rea în sine conținea chiar răs­punsul la în­treba­rea cu care ve­ni­sem de fapt, cea le­ga­tă de originile sale ro­mâ­nești.

- În afară de a­cest răspuns diplo­matic al Pa­pei, ați pu­­blicat mai multe stu­dii în care ați pre­zentat și alte argu­mente concrete des­pre originile sale ro­mânești. Vă rog să amintiți câteva dintre ele.

- Într-unul dintre ace­le sute de sate în­temeiate de valahii români în Po­lonia și în care a funcțio­nat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul va­lah, s-a născut - la 1826 - străbunicul Pa­pei, Fran­ciszek Woj­tyla. Localita­tea identificată se numea Czaniec (Țaniec), era lo­cuită de valahi, fapt de­monstrat de profesorul Universității Jagiellone, Sta­nislaw Lukasik, încă din 1938, în mono­grafia Pologne et Roumanie, precum și mai recent, de alți cercetători, printre care și Jozef Szczypka. Locali­tatea respectivă era condusă de un jude al comu­nității (Iudex commu­nitatis) ce l-a desemat pe Fran­ciszek Woj­tyla liber no­tarum, acesta ajutându-l pe jude în dezba­terile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda fap­tului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecați nu­mai potrivit nor­melor din Jus va­lachicum. A­ceas­ta era o cu­tumă specifică trans­hu­manței ro­mâ­nești pe teri­to­riul Polo­niei. Se cunoaște, de ase­menea, că Fran­ciszek Woj­ty­la va ajunge ceva mai târziu un fel de sfet­nic al judelui. Nu­mele de Woj­tyla, cu anumite defor­mații de scri­ere, sigur, și de pro­nunție, sunt des­tul de des în­tâl­nite în docu­men­tele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniștii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvență mare în nume româ­nești cu o largă răs­pândire, pe o arie importantă din România, pre­cum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă. Aceasta poate duce ușor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de ape­lativ tipic ro­mânesc, sufixul respectiv ne­întâlnindu-se, din câte cu­noaș­tem, în alte limbi din zonă. În afară de aceste ar­gumente, trebuie ținut cont și de contextul mi­grației - am putea spune chiar colo­nizării - destul de însemnate a anu­mitor zone din Polo­nia, de că­tre ro­mâni. Aceas­ta este însă o istorie lungă și, din păcate, foarte puțin popu­larizată.

- La studiile și argu­men­tele dumnea­voastră ați primit vreodată un răspuns oficial?

- Un răspuns pertinent și autorizat la această întrebare aveam să pri­mesc la 7 iunie 2000, cu prilejul lansării celei de-a doua ediții a cărții mele, "Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea", care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din România. Cu acest prilej, în cuvântul rostit de nun­țiul apostolic la București, arhi­epis­copul Jean-Claude Pe­risset, acesta a spus: "Mă bucur foarte mult să ob­serv că românii sunt inte­resați de biografia Papei, cititorii acestei cărți având în plus privilegiul de a se întâlni cu o ipoteză dintre cele mai interesan­te, în pagi­nile deo­sebit de bine do­cumentatei lu­crări a dom­nului Mareș, punân­du-se în discuție origi­nea româ­nească a familiei Sfân­tului Părinte. De fapt, luând în discuție această ipoteză, mă simt dator să adaug că, în timpul vizitei efec­tuate de Sanctitatea Sa în Ro­mânia, s-a rea­mintit de poziția româ­nilor în ceea ce privește originea Pa­pei. Iar Sfân­tul Scaun nu a contra­zis oficial această supoziție". Cu alte cu­vinte: Quod erat demon­strandum.