Un zvon întreținut, ce-i drept, chiar de stăpânul atotputernic al Vaticanului, prin manifestările sale... ciudate. Cum s-a întâmplat în Italia, de exemplu, când în fața mulțimii adunate în Piața San Pietro, Sfântul Părinte a început să recite în românește versuri de Eminescu. Sau când l-a sanctificat pe Ieremia Valahul, primul român ridicat, oficial, la gloria altarelor, adresându-se credincioșilor pe limba lor. Sau când zâmbea cu înțeles, în loc să răspundă, atunci când era întrebat despre originile sale vlăhești. Adevăr sau legendă? Profitând de călătoria revistei "Formula AS" pe urmele vlahilor din Cehia și Polonia, am considerat că o documentare la fața locului, legată de presupusele rădăcini românești ale celui mai iubit papă înscăunat vreodată la Vatican, ar fi de cel mai mare interes. Ceea ce am aflat supunem judecății cititorilor noștri, pe care îi invităm să parcurgă paginile documentate chiar la locul poveștii: în satul vlăhesc Czaniec, locul de naștere și viață al strămoșilor lui Karol Wojtyla.
Leagănul din muzeu
Totul a început la Wadowice, un mic târg aflat cam la jumătatea drumului ce duce de la granița de sud a Poloniei către Cracovia. Un orășel tipic polonez, de nici douăzeci de mii de locuitori, presărat cu multe clădiri în stil austriac, ce are un centru vechi, cu o piață mare, dominată de bazilica Fecioarei Maria. Târgușorul de altădată, cu străzi pietruite, pierdut printre Carpații polonezi, a devenit astăzi locul de pelerinaj a milioane de credincioși: aici s-a născut Karol Wojtyla (se pronunță Voitila), cel ce va deveni mai târziu Papa Ioan Paul al II-lea. În casa galbenă, cu etaj și poartă mare de lemn, ce dă către piață, aflată chiar lângă bazilică, familia viitorului Suveran Pontif închiriase, în 1919, un mic apartament. În primăvara anului următor se năștea Karol, cel mai mic dintre copiii familiei. A fost botezat în capela bisericii alăturate. Ca prin minune, pătuțul în care pruncul a fost legănat a fost păstrat cu grijă, timp de aproape un secol, și există și astăzi, expus în muzeul ce îi este dedicat Papei, la Wadowice. Un pătuț din lemn, de câteva palme, învelit cu așternuturi lucrate de mână. Toate locurile, ce altfel ar fi fost banale în micul târg, au devenit de o mare importanță, pentru că Papa a trăit printre ele, le-a atins sau a zăbovit cu privirea asupra lor. Înconjurat de forfota sutelor de turiști, am privit și eu căsuța și bazilica alăturată. Am traversat piața pe care tânărul Karol o străbătuse, și el, de atâtea ori și, nu departe, am găsit grădinița unde încă de atunci ființá Congregația Surorilor Sfintei Familii din Nazaret. La doar câțiva pași distanță este școala unde Karol Wojtyla a învățat. Aici, în banca de lemn unde stătea ca elev, în 1929, avea să primească vestea teribilă a morții mamei sale, Emilia. Avea 9 ani.
Câțiva turiști se opresc și își fac o fotografie în fața micului magazin, unde un cofetar din Brzesk aducea prăjituri cu frișcă, tocmai de la Viena, care îi plăceau micului Karol atât de mult...
Sokol, adică Vulturul, este o altă țintă turistică pe urmele Papei: așa se numește teatrul orașului, o clădire impozantă, cu o arhitectură austriacă. Aici și-a descoperit Karol dragostea pentru scenă și actorie. A jucat multe piese pe scena de la Sokol, iar pe unele le-a și regizat, elev fiind. De dragul acelor amintiri, întors în orașul său natal, pentru o întâlnire cu credincioșii, Papa a urcat pe scenă și a recitat din nou câteva fragmente din Antigona. În inima adolescentului Karol a existat însă o pasiune mai mare decât cea pentru teatru: muntele. Localitatea Wadowice se află la poalele munților Beschizi, nu departe de râul Skawa. Pe crestele acestor Carpați polonezi mergea împreună cu tatăl său ori cu prietenii, fie să schieze, fie, pur și simplu, să facă drumeții. Dragostea de natură nu îl va părăsi niciodată, nici la universitate și nici în anii următori. Un împătimit al muntelui, căruia îi va dedica poezii, ca mulțumire pentru momentele de grație ce le-a trăit contemplând acea frumusețe sălbatică, pură creație divină.
Dar așa cum aveam să îmi dau seama, dragostea pentru înălțimile ascetice ale munților era sădită deja în tânărul Karol, ca moștenire de familie. În piața centrală din Wadowice, chiar în fața casei natale, era pe vremuri locul celui mai mare târg de oieri din zonă. La date bine fixate, de pe crestele Beschizilor se scurgeau către târg păstorii valahi, însoțiți de turmele lor. De altfel, chiar denumirea orașului vine de la cuvântul vlăhesc vad, loc prielnic pentru negoț. Păstorii coborau cu berbințele pline de brânză, cu țesături de lână și cu fel de fel de obiecte de lemn, meșteșugite în satele lor aflate pe vârfurile înalte ale munților. Întregul târg de la Wadowice se umplea atunci de larmă și forfotă, de mulțimea de oi și de ciobanii care își strigau tare marfa, încercând să atragă atenția mușteriilor. Un spectacol puternic și fascinant, cu totul altceva decât putea micul Karol să vadă, de obicei, pe străduțele orașului. Iar pe vlahii coborâți cu mărfuri în târgul orașului îi știa. Erau aceiași oameni care trăiau și în satul bunicilor săi, un sat de munte, nu departe de Wadowice, și care se numea Țaniec (Czaniec).
Satul bunicilor
Czaniec, satul bunicilor Papei Ioan Paul al II-lea, a fost un sat vlăhesc. Până nu demult, se mai puteau vedea, pe vechea lui vatră, case de lemn, răsfirate la poalele muntelui și pe coastele împădurite, până departe, spre creastă. Și astăzi, în câte o poieniță, poți vedea câte o astfel de casă, uscată de vânt, cu lemnul afumat și acoperiș din șindrilă. Drumurile de piatră șerpuite ce duc la ele te rup de lume și, pentru moment, te gândești că ai putea să fii oriunde în Bucovina, Maramureș sau Transilvania. Nici nu e de mirare, din moment ce istoricii și documentele vechi demonstrează că satul Czaniec făcea parte din comuna Kety, ce aparținuse unui cneaz român! Nobilii polonezi i-au obligat cu timpul pe vlahi să se așeze și să renunțe la transhumanță și, în felul acesta, sate precum Czaniecul au devenit, din sate de păstori, sate de agricultori. Aici a trăit familia bunicilor, străbunicilor și străstrăbunicilor lui Karol Wojtyla, viitorul mare pontif de la Vatican. Aici este rădăcina sa pe linie paternă. În copilărie, Karol vizita adesea locurile acestea, aflate în raiul din munți. Chiar și mai târziu, când era deja adolescent și apoi student, trecea să își viziteze rudele, să zăbovească pentru câteva zile, în viața simplă a satului. Dacă la început mergea și stătea în casa din bârne de lemn a bunicului după tată, pe strada Baiecena, mai târziu, după ce bunicul a murit și casa a fost vândută, Karol se caza pe timpul șederii la unul dintre unchii săi. Și astăzi, în sat, sunt încă multe rude ale Papei. Unii dintre ei sunt, în continuare, simpli țărani ce muncesc toată ziua pământul, țin vite și se ocupă cu agricultura. Când îi întrebi despre ilustrul înaintaș, își amintesc doar de vizitele oficiale, când Karol deja devenise Papă. Doar unchiul de la șosea, Josef, cel mai în vârstă din familie, își amintește de vizitele tânărului cardinal. "Venea și se caza aici, la mine. Stătea câteva zile, se interesa de familie, făcea vizite și se plimba prin împrejurimi. Ca pastor, el m-a cununat cu soția mea, care nu mai trăiește", își amintește bătrânul. "Dar era foarte legat de noi. A ținut să se știe asta și, mai târziu, a venit aici și a inaugurat un monument".
Monumentul este chiar la intrarea în cimitirul cătunului. Pe o placă de marmură este scris simplu: "În amintirea și onoarea celor ce mi-au fost înaintași, pentru că sunt legat de această comunitate prin bunicii mei". Și apoi, este pomenit fiecare membru al familiei, pe care memoria l-a păstrat. O placă asemănătoare este pusă și în biserica localității, în stânga altarului. Cu litere de aur, acolo sunt amintite rădăcinile Papei în acest loc. Parohul bisericii îmi dă o biografie și îmi spune: "E adevărat că străbunicul Papei, Franciszek Wojtyla, fusese vuit în sat, adică un fel de primar, sau mai bine zis cel ce aplica legea în comunitățile vlahe, dar nimeni nu ar putea să afirme clar identitatea vlăhească a familiei sale, pentru că unele lucruri s-au pierdut în istorie".
Oamenii au păstrat, însă, în memorie, mai mult decât a făcut istoria. Unul dintre membrii neamului Wojtyla, o doamnă trecută de prima tinerețe, face o pauză la încărcatul fânului în grajd și, sprijinindu-se în furcă, îmi spune: "Ceva legături au fost cu păstorii de pe munții ăștia. Noi ne-am ocupat mai mult cu vitele, dar vara tot pe munți trăim și acum. Așa am moștenit. Legături există cu păstorii vlahi pentru toți cei din sat, că doar asta spun și cei de la muzeul mare din Csetin, că satele de munte au fost și sunt în majoritate vlăhești", îmi spune femeia și se șterge pe frunte cu colțul baticului. Dar cel ce păstrează documentele familiei s-a mutat la oraș, domnul Franciszek, care locuiește acum în Andrychow. Mulțumesc și pornesc la drum prin Polonia, înarmat cu un nume și o adresă.
Nepotul
Pe strada Wyzwolenia, în cartierul cu case la curte al orașului Andrychow, locuiește domnul Franciszek Wojtyla, nepotul Papei Ioan Paul al II-lea. Chiar la intrarea pe străduța sa este o mică statuie a Suveranului, sub care sunt depuse flori și unde permanent arde o lumânare. Domnul Wojtyla este cel ce păstrează cumva memoria familiei. A strâns cu grijă de-a lungul timpului un întreg dosar cu acte, scrisori și fotografii despre ruda sa, Ian Paveu Drughi, după cum pronunță polonezii. Domnul Wojtyla mă primește cu amabilitate în casa curată și foarte ordonată. Cu un aer timid, de parcă el mi-ar solicita ajutorul, îmi aduce din bibliotecă un dosar voluminos: toată corespondența Papei cu familia sa. Scrisori cu antetul Vaticanului, în care Suveranul Pontif întreabă de fiecare rudă în parte. Cum o mai duce cu sănătatea câte un bătrân al familiei, dacă s-a măritat o nepoată sau dacă a intrat la facultate un nepot. Mereu încurajări și binecuvântări. După scrisori, domnul Wojtyla îmi arată și fotografiile făcute în întâlnirile cu Papa. Acesta îi trata ca pe toți ceilalți credincioși, îi lăsa să aștepte la rând pentru a primi o binecuvântare. Dar pe chipul său apare mereu o lumină, o nostalgie și o duioșie chemată poate de amintirile copilăriei din casa bunicilor. "Am fost cu toții foarte emoționați când am auzit că l-au ales pe Karol al nostru să fie păstorul a milioane de creștini. Pentru familia mea a însemnat o bucurie enormă, dar și o responsabilitate. Nu a fost simplu, mai ales până la căderea comunismului în Polonia. Am simțit mereu puterea rugăciunilor lui și a binecuvântărilor sale. Și noi ne-am rugat pentru el mereu, mai ales în 1981, când era să fie asasinat. Era foarte legat de familie. Mereu mă întreba ce s-a mai întâmplat în Czaniec. De câte ori l-am întâlnit, mi-a cerut detalii despre ce s-a mai schimbat în sat și despre cum o duc ai noștri".
Domnul Wojtyla scoate în cele din urmă din dosar și un arbore genealogic al familiei. Acesta merge în urmă până pe la 1788, pe linie paternă. La baza arborelui este străstrăbunicul Papei, Bartolomeu Wojtyla. Domnul Franciszek îmi confirmă: "Da, bunicul Franciszek, vedeți, m-au botezat după el, se pare că era primar. Pe-atunci, însă, primarii erau diferiți de ceea ce știm noi acum. Era și un fel de judecător care făcea dreptate, atunci când existau neînțelegeri între oameni. Aplica legea strămoșească a locului. Probabil că familia noastră are rădăcini valahe, această posibilitate există. Oricum, Ioan Paul avea ceva din bunătatea și blândețea vechilor țărani, ceva din tăria credinței lor de neclintit".
NICOLAE MAREȘ
scriitor, diplomat, traducător de limba polonă
Poate că toate aceste locuri și toți acești oameni din Polonia, pe care i-am întâlnit pentru a-mi vorbi despre Papa Ioan Paul al doilea, ar fi rămas doar niște simple coincidențe, dacă nu ar fi fost munca temeinică a excelentului polonist Nicolae Mareș, cel dintâi care a explorat riguros originile românești ale Suveranului Pontif. Consul al României în Polonia, erudit cunoscător al relațiilor româno-poloneze și traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareș a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Wojtyla. Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audiență de însuși Papa Ioan Paul al doilea. Am stat de vorbă cu domnul Nicolae Mareș despre acea întâlnire istorică și despre cercetările domniei sale.
"Ce se mai aude prin România noastră?"
- Domnule Nicolae Mareș, ați avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-ați dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale românești. Cum a decurs întâlnirea? Ați primit un răspuns edificator?
- Am avut bucuria de a fi primit în audiență la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif volumul său de Poeme, pe care îl tradusesem și publicasem în limba română. Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolișuri, dacă realmente este român la origine. Audiența a fost destul de lungă pentru o asemenea ocazie. În marea și copleșitoarea sa bunătate, bucurându-se că putem conversa în limba lui Mickiewicz, Sfântul Părinte s-a interesat, în primul rând, de mobilul care m-a determinat de a-i transpune creațiile literare în limba română, dovedind un interes cu totul aparte, atunci când a aflat că nu numai poemele respective le tradusesem, ci și o piesă de teatru, dragă inimii Sale. Îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere că emoționanta convorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respirația: "Ce se mai aude prin România noastră?". Sintagma astfel formulată m-a străfulgerat, deoarece întrebarea în sine conținea chiar răspunsul la întrebarea cu care venisem de fapt, cea legată de originile sale românești.
- În afară de acest răspuns diplomatic al Papei, ați publicat mai multe studii în care ați prezentat și alte argumente concrete despre originile sale românești. Vă rog să amintiți câteva dintre ele.
- Într-unul dintre acele sute de sate întemeiate de valahii români în Polonia și în care a funcționat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul valah, s-a născut - la 1826 - străbunicul Papei, Franciszek Wojtyla. Localitatea identificată se numea Czaniec (Țaniec), era locuită de valahi, fapt demonstrat de profesorul Universității Jagiellone, Stanislaw Lukasik, încă din 1938, în monografia Pologne et Roumanie, precum și mai recent, de alți cercetători, printre care și Jozef Szczypka. Localitatea respectivă era condusă de un jude al comunității (Iudex communitatis) ce l-a desemat pe Franciszek Wojtyla liber notarum, acesta ajutându-l pe jude în dezbaterile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda faptului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecați numai potrivit normelor din Jus valachicum. Aceasta era o cutumă specifică transhumanței românești pe teritoriul Poloniei. Se cunoaște, de asemenea, că Franciszek Wojtyla va ajunge ceva mai târziu un fel de sfetnic al judelui. Numele de Wojtyla, cu anumite deformații de scriere, sigur, și de pronunție, sunt destul de des întâlnite în documentele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniștii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvență mare în nume românești cu o largă răspândire, pe o arie importantă din România, precum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă. Aceasta poate duce ușor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de apelativ tipic românesc, sufixul respectiv neîntâlnindu-se, din câte cunoaștem, în alte limbi din zonă. În afară de aceste argumente, trebuie ținut cont și de contextul migrației - am putea spune chiar colonizării - destul de însemnate a anumitor zone din Polonia, de către români. Aceasta este însă o istorie lungă și, din păcate, foarte puțin popularizată.
- La studiile și argumentele dumneavoastră ați primit vreodată un răspuns oficial?
- Un răspuns pertinent și autorizat la această întrebare aveam să primesc la 7 iunie 2000, cu prilejul lansării celei de-a doua ediții a cărții mele, "Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea", care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din România. Cu acest prilej, în cuvântul rostit de nunțiul apostolic la București, arhiepiscopul Jean-Claude Perisset, acesta a spus: "Mă bucur foarte mult să observ că românii sunt interesați de biografia Papei, cititorii acestei cărți având în plus privilegiul de a se întâlni cu o ipoteză dintre cele mai interesante, în paginile deosebit de bine documentatei lucrări a domnului Mareș, punându-se în discuție originea românească a familiei Sfântului Părinte. De fapt, luând în discuție această ipoteză, mă simt dator să adaug că, în timpul vizitei efectuate de Sanctitatea Sa în România, s-a reamintit de poziția românilor în ceea ce privește originea Papei. Iar Sfântul Scaun nu a contrazis oficial această supoziție". Cu alte cuvinte: Quod erat demonstrandum.