Ne-am dorit de multă vreme să-l cunoaştem pe părintele protosinghel Ioan Cojanu (n. 1959, Caşolţ, Sibiu), stareţul Mânăstirii "Sf. Ioan Botezătorul" din Alba Iulia, cunoscut pentru zelul său misionar, care se măsoară în cei nouă ani de slujire, ca preot celib, într-una din cele mai grele parohii din judeţul Cluj, la Măguri - Răcătău, în Munţii Apuseni, dar şi pentru zecile de conferinţe pe care le-a ţinut în ultimele două decenii prin ţară, pentru cărţile pe care le-a scris şi pentru ctitorirea mânăstirii "Sf. Ioan Botezătorul" din Alba Iulia, care atrage mulţimi de credincioşi. În această toamnă însă, părintele Ioan ne-a făcut bucuria să ne primească şi să ne vorbească despre o temă de mare actualitate: rostul suferinţei în trăirea credinţei. Şi a făcut-o aşa cum îşi împlineşte vocaţia de preot şi misiunea de călugăr, clipă de clipă, cu chipul luminat de o mare pace interioară şi de un zâmbet copilăresc. Căci suferinţa, departe de a-l speria, este o condiţie pentru întâlnirea cu Hristos, aşadar, în mod esenţial, un motiv de bucurie. A învăţat aceasta de la primul său duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, de la Mânăstirea Nicula (1943-1988). Părintele Gavriil a fost şi el preot celib în Cubleşul Someşan şi s-a călugărit la Nicula, cu puţin timp înainte de a fi răpus de un cancer la gât, cu care s-a luptat timp de 15 ani. I-a fost model în toate părintelui Ioan Cojanu, care, la rândul său, i-a fost singurul ucenic fidel. Doar câteva minute au fost despărţiţi, înainte de plecarea Părintelui Gavriil la Domnul. Poate tocmai ca durerea despărţirii să fie mai blândă şi amintirea să rămână mai vie. De aceea, am pornit discuţia noastră chiar de la Părintele Gavriil.
Oameni cu vieţi de sfinţi
- Părinte, de ce credeţi că oameni adânc înduhovniciţi, care trăiesc creştineşte exemplar, au parte de un sfârşit atât de dureros şi, până la urmă, de nedrept, ca acela al Părintelui Gavriil Miholca?
- Părintele Gavriil a fost un om cu viaţă sfântă. Cu toate acestea, îmi mărturisea că, până nu a trăit experienţa suferinţei în boala sa incurabilă, nu a ştiut ce înseamnă Liturghia, în înţelesul ei cel mai adânc. Sfânta Liturghie i s-a descoperit în adevărata ei lucrare după ce s-a îmbolnăvit. Pentru că Liturghia înseamnă jertfă. Şi nu doar jertfa lui Hristos pentru noi, ci şi jertfa noastră pentru a ne asemăna Mântuitorului. Părintele îi mulţumea lui Dumnezeu pentru boală, nu s-a plâns niciodată, deşi, de la un moment dat, a început să aibă dureri insuportabile. Nu şi-a dorit să moară, a luptat pentru viaţă, şi a înţeles necesitatea suferinţei. Şi de aceea Dumnezeu a făcut minuni cu el. A trăit mult peste cât estimaseră medicii, chiar dacă analizele medicale arătau că trupul trebuia să-i fi cedat de mult, uimindu-i astfel pe câţiva profesori renumiţi de la Cluj, care îi urmăreau evoluţia bolii. Şi-apoi, eu însumi am fost martor la două slujbe în timpul cărora Părintele Gavriil a fost în moarte clinică pentru câte o oră. Se răcise, nu mai avea puls, era mort. Şi, totuşi, şi-a revenit. Era un paracliser cu noi, care mi-a spus să stau liniştit, pentru că i se mai întâmplase şi altă dată la fel şi că, dacă vrea Dumnezeu, îl întoarce la viaţă. Părintele n-a vorbit niciodată despre experienţa sa personală din acele momente. Aşadar, suferinţa îi este dată omului pentru a-l vedea şi primi pe Hristos cu adevărat. Dacă unui om ca Părintele Gavriil i s-a dat şi a înţeles-o aşa, înseamnă că aşa trebuie să fie. Aşa au înţeles-o şi martirii noştri din închisorile comuniste. Niciunul nu s-a plâns de suferinţă, nici nu s-a lăudat cu ea. Au acceptat-o, iar majoritatea au perceput-o ca pe o binecuvântare. Mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre ei, nu erau nici înainte de închisoare nişte oameni necredincioşi sau răi, dar temniţa a fost şansa lor de a deveni sfinţi. Iată că s-au sfinţit prin suferinţă şi merită toată cinstea noastră. De fapt, acesta a fost duhul Bisericii noastre - Biserica celor şapte sinoade ecumenice - în toată perioada în care a fost prigonită: suferinţa, dacă e asumată, o ducem împreună cu Hristos, ne apropie de Hristos şi, finalmente, ne uneşte cu Hristos! Suferinţa este singura care ne uneşte cu Hristos!
Sub curgerea toamnei
- Sfinţiei voastre v-a fost teamă de boală şi de moarte vreodată?
- Da, sigur, când mi-a murit tatăl, care avea doar 47 de ani, am prins această frică de suferinţă şi de dispariţia pământească. După ce s-a mutat la cele veşnice, de câte ori îmi era dor de el, mă rugam şi îi simţeam prezenţa fizic lângă mine. Mi se întâmplă la fel şi azi. Îl socotesc pe tata primul om sfânt pe care l-am cunoscut. A suferit pentru credinţă, inclusiv din partea autorităţilor, şi era ca un duhovnic pentru comunitatea în care vieţuiam; şi preotul îi cerea sfatul. Pe lângă faptul că avea pregătire intelectuală, era un om de taină - pe care oricine se putea baza, fiind sincer şi de încredere - şi făcea totul cu rugăciune. Era un duhovnic în sensul larg al cuvântului. Pentru noi, duhovnici sunt numai preoţii, dar la începutul creştinismului, duhovnicii nu erau neapărat preoţi. Marele duhovnic Antonie nu a fost preot. Pe vremea lui, după canoane, călugării nu erau şi preoţi. Duhovnic nu înseamnă a dezlega păcatele, ci a sfătui, a arăta calea pe care îl întâlneşti pe Dumnezeu, calea pe care lucrează Duhul Sfânt. De aceea duhovnicii sunt sfinţi. Deci, din perspectiva aceasta, pentru mine tata a fost duhovnic şi sfânt. Ei, şi moartea lui a fost pentru mine o grea încercare. După aceea, am înţeles că este obligatoriu să-mi asum suferinţa pentru mântuire şi chiar să caut suferinţa, dar cu foarte mare grijă. Cu mare grijă, pentru că trebuie să primeşti suferinţa pe care ţi-o oferă Hristos, nu să-ţi provoci suferinţa. Nu e folositoare suferinţa autoimpusă, autoflagelarea.
- Dacă Hristos e Bine, e Iubire, de ce e nevoie de suferinţă ca să ajungi la El?
- Aşa cum pruncul trebuie să "moară" faţă de pântecele mamei - de prima lui lume - pentru a se naşte şi a intra în lumea noastră, tot aşa omul trebuie să îşi încheie o etapă a vieţii sale, care durează până la ieşirea din trupul acesta de carne, pentru a îmbrăca trupul duhovnicesc şi a ajunge în lumea veşnică. Şi la îndumnezeire, la viaţa în şi cu Hristos, ajungem prin suferinţă, mai multă sau mai puţină. Fiind cu faţa către lumea aceasta, noi nu ne putem dori cerul cu adevărat. De aceea, suferinţa ni se pare insuportabilă. Nu vedem rostul ei, pentru că nu vedem ce ni se pregăteşte. Apostolul Pavel spune foarte frumos: suferinţele veacului de acum nu sunt pe măsura răsplătirilor viitoare. Adică atunci când văd ce mi se dă pentru ce mi se cere, cu siguranţă că vreau să fac schimbul.
"Moartea sufletească a celor răi îl mişcă şi pe Dumnezeu"
Biserica de lemn a mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul
- Păi şi David se mira de aceasta şi zicea: "Am pizmuit pe cei fărădelege când vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei. De osteneli omeneşti n-au parte şi ca oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia". Şi spune el că nu a înţeles până ce a intrat în casa lui Dumnezeu şi a văzut sfârşitul celor răi. Aceasta e una dintre problemele cel mai greu de înţeles pentru cei credincioşi şi cu totul de neînţeles pentru cei ce nu cred în Dumnezeu. Părintele Gavriil spunea că, dacă un tată are doi copii, unul cuminte - pe care mereu îl ceartă şi-l pedepseşte, ca să-i îndrepte şi cea mai mică greşeală -, iar altul, rău, care nu înţelege nici cu frumosul, nici cu pedeapsa, dar pe care ştie că-l va pierde spre o suferinţă veşnică -, va înceta să-l certe şi să-l bată pe cel din urmă, ştiind că nu-l poate salva. Moartea sufletească a celor răi îl mişcă şi pe Dumnezeu. Şi dacă, îndepărtându-se atât de mult de Dumnezeu, au epuizat toate şansele prin care Acesta le lucra mântuirea, măcar El le oferă o viaţă bună aici, fiindcă dincolo îi aşteaptă chinurile veşnice.
- Credinţa şi Biserica uşurează poverile pe care ni le pune viaţa în spate şi pe suflet, până la urmă? Risipesc neliniştea care se instalează în om, odată ce îl loveşte necazul?
- Suferinţa asumată probează credinţa. O spune şi Sfânta Scriptură: "Aşa cum aurul se lămureşte în foc, aşa şi omul se lămureşte în necazuri". Atunci se vede credinţa. Apostolul Pavel arată că va înceta credinţa când vor înceta încercările. Când nu vom mai avea încercări, nu vom mai avea nevoie nici de credinţă. Credinţa îl întăreşte pe om în necazuri şi necazurile îl întăresc pe om în credinţă, dacă omul are credinţă. Pentru că, dacă nu crede sau este slab credincios, necazurile îl vor face şi mai necredincios. Dar dacă este puternic în credinţă, va fi şi mai puternic. În faţa necazurilor, ca şi a bogăţiei sau a puterii, omul credincios devine mai credincios, iar omul necredincios devine şi mai necredincios.
- Dar nu se întâmplă şi ca un om necredincios să devină credincios prin suferinţă?
Catapeteasma bisericii de lemn
- După o perioadă îndelungată de celibat, sfinţia voastră aţi ales călugăria, care înseamnă înainte de toate o renunţare la omul vechi, pentru a deveni om duhovnicesc şi, după cum spuneţi, asta nu este posibil decât prin suferinţă. Este călugăria o cale în care suferinţa e mai puternică şi, în consecinţă, mântuirea mai aproape?
- Cred, aşa cum se spune în ortodoxie, că pentru mântuire sunt două căi la fel de preţioase: căsătoria şi călugăria. Celibatul poate fi numai provizoriu, până te dumireşti care jug ţi se potriveşte mai bine, cel al călugăriei sau cel al căsniciei. Eu am vrut să slujesc ca preot celib pentru că aveam două modele: Părintele Gavriil Miholca şi Preasfinţitul Vasile Someşanul, care au fost mai întâi preoţi celibi. Dar de mic mi-am dorit să fiu preot şi nu m-am imaginat slujindu-i lui Dumnezeu din postura de familist. M-am temut că, dacă aş fi preot cu familie, aş neglija fie preoţia, fie familia. Sigur că sunt oameni pe care Dumnezeu îi ţine în celibat multă vreme, poate până la sfârşitul vieţii. Dar e socoteala lui Dumnezeu. Căile de mântuire însă, indicate de Biserică şi binecuvântate de Dumnezeu, sunt cele două pe care le-am spus. Problema se pune cum se raportează călugării la călugărie şi familiştii la familie. Pentru că amândouă sunt juguri. Iar Liturghia se continuă pentru călugări în ascultările din mânăstire şi pentru familişti în lucrarea din familie. Rabd, tac, îngădui, iert, mă lupt, mă jertfesc... Dacă îţi asumi jugul, Hristos este cu tine şi face ca jugul să fie blând. Dacă nu ţi-l asumi, jugul va fi un chin sau, altfel spus, iadul începe de aici.
"Să ne aruncăm în braţele lui Dumnezeu"
Mân. Sf. Ioan Botezătorul - macheta bisericii noi
- Vin şi din credinţă, şi din disperare. Lucrurile se limpezesc în astfel de momente de criză. Unii se răcesc de Biserică şi de Dumnezeu, alţii se aprind. Dar, încă o dată, nu contextul social-economic schimbă inima noastră, ci inima noastră se arată cum este cu adevărat într-un context sau altul.
O problemă care se pune tot mai mult în ultimul timp şi care nu numai că stăruie, dar se adânceşte în sufletele noastre, este aceea a unei vieţi mai comode, fără Dumnezeu. În perioada comunismului, credincioşii nu se îndoiau de existenţa lui Dumnezeu, ci de faptul că El va birui vreodată acel sistem. Au trecut 23 de ani de la încheierea acelei etape de prigoană a credinţei şi, dacă nu mă întrebam atunci, încep să mă întreb acum: nu cumva aceşti ultimi ani de libertate au fost un foc de paie? Pentru că încercarea cea mare nu e atunci când te forţează cineva să tăgăduieşti adevărul, ci atunci când nu-ţi mai convine să spui da adevărului, când tu singur socoteşti că e mai comod să trăieşti fără Dumnezeu.
- De ce se întâmplă lucrul acesta?
- Pentru că majoritatea dintre noi îi percepem atât pe Dumnezeu, cât şi pe slujitorii Lui, preoţii, ca îngrădindu-ne libertatea de a face ce vrem. Noi, care zicem că-L avem pe Dumnezeu, dar nu-L avem, ne trezim că e mai bine să nu ne gândim la Dumnezeu atunci când facem anumite lucruri, fiindcă ne simţim mai liberi. Problema e că atunci nu mai suntem liberi, ci devenim dependenţi de patimile noastre. Singurii care şi-au pierdut libertatea au fost cei care au vrut să se elibereze de Hristos. Dar Dumnezeu ne vrea liberi, vrea să luptăm, să-L alegem în mod liber, în fiecare zi, în fiecare ceas. Şi monahul alege în fiecare zi. Şi el cade şi se ridică zilnic, şi-L alege din nou pe Hristos. Şi dacă nu cade, tot este liber să-L aleagă sau nu. De câte ori îi spunem lui Hristos: "Vrem să fim robii tăi", de atâtea ori El ne aminteşte, cu aceeaşi dragoste nemărginită, că tot ce ne oferă este necondiţionat, aşa încât am fost şi rămânem liberi. Doar aşa simţim dragostea nemărginită a lui Dumnezeu. Aici nu înţelegem noi de multe ori. Biserica ne ajută să fim liberi. Hristos ne vrea liberi şi numai El poate să ne ofere libertatea absolută, inclusiv faţă de El. Pentru ce? Pentru ca să-L putem alege! Numai într-o astfel de alegere putem să fim în relaţie cu El. Hristos este
Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul, ansamblul, cu biserica veche şi cea aflată în construcţie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
