De vreo 14 ani, de când s-a permis accesul la dosarele de urmărire ale Securităţii (chiar aşa trunchiate şi cu nume secretizate cum au ajuns ele la CNSAS), s-au publicat multe cărţi scrise de cei supravegheaţi sau de cercetători, fiecare cu revelaţiile ei năucitoare. Şocantele surprize ţineau de deconspirarea colaboratorilor - benevoli sau constrânşi - ai Securităţii, recrutaţi dintre apropiaţii "obiectivului" şi deveniţi "surse" pentru ofiţerii care îi aveau în lucru. Cei care ne-am trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism ştim bine climatul de suspiciune de la locul de muncă, bănuielile care planau asupra unora sau altora dintre colegi că ar fi turnători. Dar să descoperi că şi în cercul restrâns de prieteni şi rude, printre oamenii în care aveai încredere şi la care ţineai au existat delatori e chiar greu de suportat. Indiferent de motivele pentru care o făceau - şantaj, frică, invidie, beneficii profesionale etc. - trădările de acest fel rămân abjecte în principiu, deşi fiecare caz ar trebui judecat nuanţat, în funcţie de gravitatea turnătoriilor şi de consecinţele lor. Vâlva mediatică stârnită de deconspirarea unor informatori din lumea literară, în cărţi precum cea a lui Bujor Nedelcovici, "Un tigru de hârtie", sau a lui Dorin Tudoran, "Eu, fiul lor", ticăloşiile găsite în dosarele ce o priveau pe Monica Lovinescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt - ca să dau doar câteva exemple - au arătat dimensiunile mizeriei morale întreţinute de poliţia politică din bani publici. Desigur, cei turnaţi la Securitate nu pot privi fenomenul sine ira et studio, e omeneşte să se simtă îndureraţi şi indignaţi de lipsa de conştiinţă, de duplicitatea şi cinismul delatorilor crezuţi amici. Scriitorii mai ales, atunci când au în faţă oglinda deformată a vieţii lor din dosarul de urmărire informativă, nu-şi pot stăpâni sentimentele provocate de documentele de acolo, echivalate cu un viol al intimităţii, şi le exprimă cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, după temperament. Cartea lui Gabriel Liiceanu, pe care v-o recomand apăsat acum, se distinge din biblioteca în care s-a adunat o întreagă literatură-document pornită de la dosarele de urmărire ale Securităţii. În primul rând fiindcă, precum un arheolog al propriei istorii, în jurul a ceea ce a descoperit în 2006 în "dosarul Lungeanu" reface întregul context al epocii ceauşiste şi ridică stacheta spre un eseu despre răul moral instituţionalizat şi consecinţele lui asupra societăţii româneşti, vizibile şi azi. Atitudinea e calmă, sau mai curând controlată să fie astfel, pentru a depăşi subiectivismul către un adevăr general în care să se recunoască cei ce au trăit experienţe similare, dar să fie înţeles şi de tinerii de azi şi de mâine: "Ceea ce am descris eu în paginile acestei cărţi este un sistem al supravegherii totale orientate împotriva unor conaţionali care, vreme de 45 de ani, au avut parte nu de protecţie, ci de teroare şi hărţuire". Poliţia politică din anii 1965-1989 la care se referă volumul număra 14.300 de salariaţi ai Securităţii şi 450.000 de informatori care conlucrau în urmărirea românilor, pătrundeau până în intimitatea lor şi aveau sarcini să afle nu numai ce fac, ci şi ce gândesc. Filaj, fotografiere, instalaţii de ascultare, percheziţii la domiciliu în lipsa locatarilor, interceptarea corespondenţei - cu asta se ocupau ofiţeri bine retribuiţi. Dar nu era de ajuns. Pentru a şti ce e în mintea şi sufletul urmăriţilor erau racolaţi informatori din cercul lui profesional şi de prieteni, ceea ce se numea tehnic "penetrarea anturajului". Cu metode diferite şi exploatându-se motivaţii diverse, în mai toate anturajele se găseau "surse" cu angajament şi nume de cod. Gabriel Liiceanu a ales să-şi compună cartea din 18 scrisori adresate unuia din cei mai zeloşi turnători descoperiţi în dosarul lui, Octavian Cheţan. Fost redactor-şef al "Revistei de filozofie" la mijlocul anilor '60, apoi în fruntea Editurii Politice, ironia istoriei a făcut ca, în 1990, Cheţan să devină acţionar la Editura Humanitas, sub directoratul celui pe care îl turnase timp de 30 de ani. Folosindu-şi înzestrarea de povestitor şi portretist, de ficţionar chiar, în monologurile în care încearcă să se pună în pielea unor securişti (se vede că se simte prost acolo), dar mai ales meditând la patologia răului şi anihilarea conştiinţei, Gabriel Liiceanu a scris o carte foarte convingătoare despre comunismul real. În care unii naivi sau ignoranţi mai cred şi azi.
Selecţia Formula As
Gabriel Liiceanu, "Dragul meu turnător", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 418 p.
De vreo 14 ani, de când s-a permis accesul la dosarele de urmărire ale Securităţii (chiar aşa trunchiate şi cu nume secretizate cum au ajuns ele la CNSAS), s-au publicat multe cărţi scrise de cei supravegheaţi sau de cercetători, fiecare cu revelaţiile ei năucitoare. Şocantele surprize ţineau de deconspirarea colaboratorilor - benevoli sau constrânşi - ai Securităţii, recrutaţi dintre apropiaţii "obiectivului" şi deveniţi "surse" pentru ofiţerii care îi aveau în lucru. Cei care ne-am trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism ştim bine climatul de suspiciune de la locul de muncă, bănuielile care planau asupra unora sau altora dintre colegi că ar fi turnători. Dar să descoperi că şi în cercul restrâns de prieteni şi rude, printre oamenii în care aveai încredere şi la care ţineai au existat delatori e chiar greu de suportat. Indiferent de motivele pentru care o făceau - şantaj, frică, invidie, beneficii profesionale etc. - trădările de acest fel rămân abjecte în principiu, deşi fiecare caz ar trebui judecat nuanţat, în funcţie de gravitatea turnătoriilor şi de consecinţele lor. Vâlva mediatică stârnită de deconspirarea unor informatori din lumea literară, în cărţi precum cea a lui Bujor Nedelcovici, "Un tigru de hârtie", sau a lui Dorin Tudoran, "Eu, fiul lor", ticăloşiile găsite în dosarele ce o priveau pe Monica Lovinescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt - ca să dau doar câteva exemple - au arătat dimensiunile mizeriei morale întreţinute de poliţia politică din bani publici. Desigur, cei turnaţi la Securitate nu pot privi fenomenul sine ira et studio, e omeneşte să se simtă îndureraţi şi indignaţi de lipsa de conştiinţă, de duplicitatea şi cinismul delatorilor crezuţi amici. Scriitorii mai ales, atunci când au în faţă oglinda deformată a vieţii lor din dosarul de urmărire informativă, nu-şi pot stăpâni sentimentele provocate de documentele de acolo, echivalate cu un viol al intimităţii, şi le exprimă cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, după temperament. Cartea lui Gabriel Liiceanu, pe care v-o recomand apăsat acum, se distinge din biblioteca în care s-a adunat o întreagă literatură-document pornită de la dosarele de urmărire ale Securităţii. În primul rând fiindcă, precum un arheolog al propriei istorii, în jurul a ceea ce a descoperit în 2006 în "dosarul Lungeanu" reface întregul context al epocii ceauşiste şi ridică stacheta spre un eseu despre răul moral instituţionalizat şi consecinţele lui asupra societăţii româneşti, vizibile şi azi. Atitudinea e calmă, sau mai curând controlată să fie astfel, pentru a depăşi subiectivismul către un adevăr general în care să se recunoască cei ce au trăit experienţe similare, dar să fie înţeles şi de tinerii de azi şi de mâine: "Ceea ce am descris eu în paginile acestei cărţi este un sistem al supravegherii totale orientate împotriva unor conaţionali care, vreme de 45 de ani, au avut parte nu de protecţie, ci de teroare şi hărţuire". Poliţia politică din anii 1965-1989 la care se referă volumul număra 14.300 de salariaţi ai Securităţii şi 450.000 de informatori care conlucrau în urmărirea românilor, pătrundeau până în intimitatea lor şi aveau sarcini să afle nu numai ce fac, ci şi ce gândesc. Filaj, fotografiere, instalaţii de ascultare, percheziţii la domiciliu în lipsa locatarilor, interceptarea corespondenţei - cu asta se ocupau ofiţeri bine retribuiţi. Dar nu era de ajuns. Pentru a şti ce e în mintea şi sufletul urmăriţilor erau racolaţi informatori din cercul lui profesional şi de prieteni, ceea ce se numea tehnic "penetrarea anturajului". Cu metode diferite şi exploatându-se motivaţii diverse, în mai toate anturajele se găseau "surse" cu angajament şi nume de cod. Gabriel Liiceanu a ales să-şi compună cartea din 18 scrisori adresate unuia din cei mai zeloşi turnători descoperiţi în dosarul lui, Octavian Cheţan. Fost redactor-şef al "Revistei de filozofie" la mijlocul anilor '60, apoi în fruntea Editurii Politice, ironia istoriei a făcut ca, în 1990, Cheţan să devină acţionar la Editura Humanitas, sub directoratul celui pe care îl turnase timp de 30 de ani. Folosindu-şi înzestrarea de povestitor şi portretist, de ficţionar chiar, în monologurile în care încearcă să se pună în pielea unor securişti (se vede că se simte prost acolo), dar mai ales meditând la patologia răului şi anihilarea conştiinţei, Gabriel Liiceanu a scris o carte foarte convingătoare despre comunismul real. În care unii naivi sau ignoranţi mai cred şi azi.
De vreo 14 ani, de când s-a permis accesul la dosarele de urmărire ale Securităţii (chiar aşa trunchiate şi cu nume secretizate cum au ajuns ele la CNSAS), s-au publicat multe cărţi scrise de cei supravegheaţi sau de cercetători, fiecare cu revelaţiile ei năucitoare. Şocantele surprize ţineau de deconspirarea colaboratorilor - benevoli sau constrânşi - ai Securităţii, recrutaţi dintre apropiaţii "obiectivului" şi deveniţi "surse" pentru ofiţerii care îi aveau în lucru. Cei care ne-am trăit cea mai mare parte a vieţii în comunism ştim bine climatul de suspiciune de la locul de muncă, bănuielile care planau asupra unora sau altora dintre colegi că ar fi turnători. Dar să descoperi că şi în cercul restrâns de prieteni şi rude, printre oamenii în care aveai încredere şi la care ţineai au existat delatori e chiar greu de suportat. Indiferent de motivele pentru care o făceau - şantaj, frică, invidie, beneficii profesionale etc. - trădările de acest fel rămân abjecte în principiu, deşi fiecare caz ar trebui judecat nuanţat, în funcţie de gravitatea turnătoriilor şi de consecinţele lor. Vâlva mediatică stârnită de deconspirarea unor informatori din lumea literară, în cărţi precum cea a lui Bujor Nedelcovici, "Un tigru de hârtie", sau a lui Dorin Tudoran, "Eu, fiul lor", ticăloşiile găsite în dosarele ce o priveau pe Monica Lovinescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt - ca să dau doar câteva exemple - au arătat dimensiunile mizeriei morale întreţinute de poliţia politică din bani publici. Desigur, cei turnaţi la Securitate nu pot privi fenomenul sine ira et studio, e omeneşte să se simtă îndureraţi şi indignaţi de lipsa de conştiinţă, de duplicitatea şi cinismul delatorilor crezuţi amici. Scriitorii mai ales, atunci când au în faţă oglinda deformată a vieţii lor din dosarul de urmărire informativă, nu-şi pot stăpâni sentimentele provocate de documentele de acolo, echivalate cu un viol al intimităţii, şi le exprimă cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, după temperament. Cartea lui Gabriel Liiceanu, pe care v-o recomand apăsat acum, se distinge din biblioteca în care s-a adunat o întreagă literatură-document pornită de la dosarele de urmărire ale Securităţii. În primul rând fiindcă, precum un arheolog al propriei istorii, în jurul a ceea ce a descoperit în 2006 în "dosarul Lungeanu" reface întregul context al epocii ceauşiste şi ridică stacheta spre un eseu despre răul moral instituţionalizat şi consecinţele lui asupra societăţii româneşti, vizibile şi azi. Atitudinea e calmă, sau mai curând controlată să fie astfel, pentru a depăşi subiectivismul către un adevăr general în care să se recunoască cei ce au trăit experienţe similare, dar să fie înţeles şi de tinerii de azi şi de mâine: "Ceea ce am descris eu în paginile acestei cărţi este un sistem al supravegherii totale orientate împotriva unor conaţionali care, vreme de 45 de ani, au avut parte nu de protecţie, ci de teroare şi hărţuire". Poliţia politică din anii 1965-1989 la care se referă volumul număra 14.300 de salariaţi ai Securităţii şi 450.000 de informatori care conlucrau în urmărirea românilor, pătrundeau până în intimitatea lor şi aveau sarcini să afle nu numai ce fac, ci şi ce gândesc. Filaj, fotografiere, instalaţii de ascultare, percheziţii la domiciliu în lipsa locatarilor, interceptarea corespondenţei - cu asta se ocupau ofiţeri bine retribuiţi. Dar nu era de ajuns. Pentru a şti ce e în mintea şi sufletul urmăriţilor erau racolaţi informatori din cercul lui profesional şi de prieteni, ceea ce se numea tehnic "penetrarea anturajului". Cu metode diferite şi exploatându-se motivaţii diverse, în mai toate anturajele se găseau "surse" cu angajament şi nume de cod. Gabriel Liiceanu a ales să-şi compună cartea din 18 scrisori adresate unuia din cei mai zeloşi turnători descoperiţi în dosarul lui, Octavian Cheţan. Fost redactor-şef al "Revistei de filozofie" la mijlocul anilor '60, apoi în fruntea Editurii Politice, ironia istoriei a făcut ca, în 1990, Cheţan să devină acţionar la Editura Humanitas, sub directoratul celui pe care îl turnase timp de 30 de ani. Folosindu-şi înzestrarea de povestitor şi portretist, de ficţionar chiar, în monologurile în care încearcă să se pună în pielea unor securişti (se vede că se simte prost acolo), dar mai ales meditând la patologia răului şi anihilarea conştiinţei, Gabriel Liiceanu a scris o carte foarte convingătoare despre comunismul real. În care unii naivi sau ignoranţi mai cred şi azi.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
