ANDRA PĂCURAR - "Nu poţi zbu­ra, dacă nu ai aripi puternice"

- Pentru că este cultural, profesionist şi normal, programul 3 al Televiziunii Române nu are, desigur, audienţa televiziunilor tabloide, deşi oferă, adesea, emisiuni de excepţie. Este şi cazul concursului de dans sportiv de la Timişoara, remarcabil, în întregime, dar excepţional prin prezenţa unei perechi de tineri încă elevi. Pe fată o cheamă Andra, este în clasa a X-a şi dansează într-un fel pentru care "perfecţiunea" este un cuvânt prea sărac -

Viaţa la oră fixă

- Andra, evoluţia ta din cadrul concursului de dans sportiv "Timişoara Open Championship 2013" a fost magnifică! De altfel, l-ai şi câştigat, împreună cu par­tenerul tău, Alexandru Miculescu. Cum se poate transforma dansul în zbor?

- Ca în orice alt domeniu, cred că e nevoie de ta­lent, ambiţie, pasiune şi multă, multă muncă. Din acest ultim punct de vedere, o perioadă de timp eu am fost într-un anume dezavantaj, pentru că dansul a intervenit în viaţa mea abia la 10 ani, or, pentru un dansator pro­fesionist, aceasta este o vâr­stă destul de târzie. Ac­tualul meu partener, de pildă, a început studiul dansului la 6 ani şi să ştiţi că diferenţele dintre noi au fost sesizabile. Dar am tras şi sper că am reuşit.

- Cum ai început să dan­­sezi?

- Iniţial, eu am făcut înot. Tatăl meu, Gelu Păcu­rar, a fost campion naţional la canotaj, deci avea "în sân­ge" această dragoste de apă, pe care - se vede treaba - mi-a transmis-o şi mie. Mi-a plăcut foarte mult înotul, şi poate că aş fi fost capabilă să fac performanţă şi în aceas­tă zonă, însă, după vreo 3 ani, mama i-a auzit pe nişte prieteni de familie că şi-au dus copiii la dans şi aşa i-a răsărit ideea. (râde) M-a luat de mânuţă şi m-a înscris la acelaşi club din Arad, oraşul meu natal. Un an de zile, am dus înotul şi dansul în paralel, apoi era limpede că, dacă îmi doream să fac treaba ca la carte, trebuia să optez: am ales dansul, pentru că, pur şi simplu, îmi plăcea mai mult. Dansul e mai complex decât un sport, înseamnă mai mult decât antrenament fizic, coordonare musculară şi gesturi executate cu precizie milimetrică. Dansul e, de fapt, artă: ai nevoie de o imaginaţie bogată, de capacitatea de a inventa re­prezentări mentale care să te transpună, care să te ajute să te infuzezi cu mesajul subtil al muzicii... Şi ai nevoie şi de o graţie şi o delicateţe care sunt născute dintr-un caracter frumos. Ca în orice altă formă de manifestare artistică, spiritul, caracterul omu­lui se "citeşte" în artalui. Pe mine, tocmai aceste ele­mente în plus m-au hotă­rât să aleg dansul. În orice caz, după o vreme, împreună cu partenerul meu din acea perioadă, m-am mutat la un alt club de dans, în Timi­şoara. După doar o lună de zile, din pricina diferenţei de înălţime dintre noi, am fost nevoită să mă despart de el şi, cum noul meu partener era afiliat la un alt club, am făcut şi eu această rocadă şi aşa am ajuns la "Mag­num Team". Dar n-am avut nici de data asta noroc. În urma unei dispute, m-am despărţit şi de el şi am pus punct acelei colaborări. Din neferi­cire, rămă­sesem precum frunza în vânt. În dansul sportiv, băieţii sunt "vânaţi" (râde), fiindcă repre­zintă o raritate. Cei mai mulţi puşti se îndreaptă către fotbal sau alte spor­turi care li se par mai masculine. Oricum, după o peri­oadă de căutări, am aflat că, la un alt club, tot din Timi­şoara, există un băiat foarte talentat, care nu se înţele­gea cu partenera lui şi dorea să facă echipă cu altcine­va. În felul acesta s-a ajuns la formula din prezent: eu şi Mike, adică Alexandru Mi­cu­lescu. Clubul din care facem parte se numeşte "Dance Spi­rit", iar profesorii noştri sunt Clara şi Horia Preda, doi profesionişti care ştiu să fie mai mult decât antrenori, adică eu îi simt ca pe nişte părinţi. Amândoi sunt nişte suflete nobile, în adevăratul sens al cuvân­tului, se implică mai mult decât le-ar cere-o rolul de pro­fesori şi pen­tru as­ta le sunt profund recu­noscă­toare.

- Spuneai că pentru a izbândi în dans e ne­voie de foarte multă mun­că...

- Într-adevăr: muncă şi sacrificii! În cazul meu, în primul rând, e vorba de faptul că am fost nevoită să plec de acasă, de micuţă. Eu lo­cuiesc acum în Timişoa­ra doar cu sora mea mai mare, care este studentă aici. Părinţii însă ne-au rămas în Arad şi despăr­ţirea aceasta nu a fost şi nu este deloc uşoară. Mi-e dor de ai mei, de casa noastră... A fost un fel de maturizare forţată, care - evident! - şi-a pus amprenta asupra sufletu­lui meu. Apoi... nu se prea pune problema să ai timp liber, să-ţi permiţi să te relaxezi. Antrena­mentele din dans nu sunt doar riguroase, ci şi extrem de solicitante. Nu mai spun că ele sunt zilnice! De fapt, în afară de şcoală, în viaţa mea nu prea mai încape nimic altceva. Mă trezesc la ora 7, după ce am apăsat pe soneria de la ceas de 3-4 ori, ca să mai fur câteva minute de leneveală. Apoi mă îmbrac cu viteza fulgerului şi plec la şcoală. De acolo scap la ora 14, mă întorc acasă, mănânc, îmi verific contul de pe Facebook (râde), îmi fac lecţiile şi, la ora 17, fug la antre­na­ment. Iar din sala de dans mai ies abia la ora 22. Odată revenită acasă, cad în pat ca un buştean şi a doua zi o iau de la capăt. Sâmbăta, am antrena­ment de la 10:30 la 12:30, de la 12:30 la 14 repet, iar de la 14 la 16 fac pregă­tire fizică sub suprave­ghe­rea lui Gelu Bota, preparatorul nostru. Apoi îmi iau bagajul şi plec acasă, la Arad. Stau cu ai mei până duminică seara, când mă întorc în Timişoara şi urmează o nouă zi de luni... Bine, tot programul acesta se aplică doar în peri­oadele în care suntem "la bază", căci dansul implică şi foarte multe deplasări, pentru cantonamente şi concur­suri. De fapt, lucrurile funcţio­nează cam aşa: trei luni suntem plecaţi, o lună stăm acasă. Şi-atunci vă închi­puiţi că, în luna aceea în care suntem "la bază", eu trebuie să trag tare de tot la şcoală, ca să pot să recu­perez ceea ce am pierdut cu peregrinările mele "dan­sante". Norocul e că am parte de multă înţelegere la liceu - sunt elevă în clasa a X-a, la Liceul Pedagogic.

- Pare stupid să pun o asemenea întrebare unei adolescente de 16 ani: cu viaţa personală cum stai? Pentru tine îţi mai rămâne timp? Nu eşti doar la vâr­sta marilor zboruri în dans, ci şi în viaţă.

- Din fericire, grupul de dansatori de la "Dance Spirit" e alcătuit din nişte oameni foarte faini, aşa că râsul şi giumbuşlucurile vârstei nu sunt suprimate, ci ni le "cheltuim" împreună, în sala de dans. În plus, şi pro­fesorii noştri sunt foarte degajaţi şi tineri ca spirit, ast­fel că atmosfera de la antrenamente este foarte relaxată. Ba, uneori, ne mai permitem şi câte-o ieşire în club: mergem acolo cu gaşca - în care îi includ şi pe antre­nori (râde) - şi ne distrăm câteva ore. Fireşte că orice astfel de ieşire se termină cu câte-o demonstraţie de dans, la care spectatorii de ocazie aplaudă de să-şi rupă palmele. (râde) Ca să vă răspund sincer la întrebare, singurul lucru după care tânjesc în clipa asta e pianul - mi-ar plăcea foarte mult să învăţ să cânt la pian. Sunt teribil de atrasă de acest instrument! Planul meu este să încep să iau ore de pian după ce voi trece, cu dansul, la categoria 19-35 de ani. Atunci - deci peste încă un an - programul de antrenament va suferi unele modificări şi cred că voi putea să-mi fac timp şi pentru asta.

Magica plutire

- Strălucirea ta la concursul de dans de la Timi­şoara îl înglobează în ea şi pe Mike, partenerul tău, un dansator de mare talent. Sunteţi şi prieteni sau doar colegi de echipă?

- Mike e un partener extraordinar şi un om minu­nat. E prietenos şi amuzant şi, în fază iniţială, până când ajunge să te cunoască mai bine, e foarte vorbăreţ. Ulterior, după ce începe să aibă încredere în tine, îşi ara­tă adevărata faţă, aceea a unei persoane foarte profunde, care analizează totul la sânge... Mike e un tip cu coloană vertebrală, responsabil şi foarte matur pen­tru cei 17 ani ai lui. Îl admir foarte mult!

- Revenind la dans, ce crezi că te distinge atât de pu­ter­nic între ceilalţi dansatori, toţi de nivel inter­naţional? Pe ringul concursului vă vedeaţi parcă doar tu şi Alexandru.

- Nu poţi zbu­ra, dacă nu ai aripi puternice. Aşa cum spu­neam, elementele de bază sunt exer­ciţiul, antrena­men­tul rigu­ros şi disciplinat. Dar ima­ginaţia şi caracterul dansa­torului contează enorm. Un caracter urât nu poate fi camu­flat: gesturile te dau de gol, sunt vul­gare, denotă bruscheţe, un soi de brutalitate... De ase­menea, foarte importantă e sta­r­ea sufletească. Fiecare om are perioade şi perioade şi nu te poţi programa astfel încât, îna­intea unui concurs, peisajul tău interior să fie întotdeauna roz. Cu toate astea, trebuie să faci tot posibilul ca să te deta­şezi de stres, de gânduri nega­tive, de orice îţi poate afecta perfor­manţa. În astfel de situa­ţii, eu am două tehnici: pe ter­men mai lung, încerc să mă li­niştesc ascultând muzică lentă, de su­flet - Ellie Goulding şi piese de pian -, apoi, în orele de dinain­tea competiţiei, trec la ritmuri mai alerte şi, chiar înainte de intrarea în concurs, mă strădu­iesc să-mi golesc min­tea de ab­solut orice gând. Ceea ce nu e deloc simplu şi nici nu-mi reu­şeşte de fiecare dată, dar atunci când izbutesc e extraor­dinar! Ră­mân doar eu, Mike, muzica şi plutirea aceea magică a dansului. E o senzaţie minu­nată: în minte e o pace depli­nă, iar în suflet e bea­ti­tu­dine! Când muzica se opreşte şi ies de pe ring, nici nu mai ştiu cine sunt, unde sunt... Nu mai ştiu nici cum mă cheamă! Ştiu doar că sunt fericită!

- Cu dragostea te-ai întâlnit până acum, Andra? Eşti la vârsta marilor iubiri...

- Din experienţa mea de până acum, dragostea şi performanţa în sport nu prea fac casă bună. Iubi­rea te face, într-adevăr, mai opti­mist, mai curajos, mai avântat, dar, în acelaşi timp, te face şi ae­rian. Iar capul în nori nu ţi-e deloc util când trebuie să te con­centrezi. Noi, la club, avem o vor­bă: "Când eşti îndrăgostit, eşti prost!". Asta, ca să sintetizez. Pe de altă parte, e şi dificil să legi o relaţie cu cineva: cel de lângă tine îşi doreşte să-i acorzi cât mai mult timp şi atenţie, iar tu nu poţi, pentru că fie ai antrena­mente, fie eşti plecat la competiţii... E greu ca un "civil" să înţeleagă că antre­na­men­tele nu le faci în vederea unei anumite compe­tiţii, ci ele sunt prezente în viaţa ta în mod con­stant, că numai aşa, prin antre­namente susţi­nute, poţi să-ţi menţii şi trupul, şi mintea în formă ma­ximă şi să dai randament. Pregătirile în salturi, de fapt, nu sunt pregătiri. Atunci mai bine te laşi păgubaş. Probabil tocmai din moti­vul ăsta, cele mai multe cupluri înche­gate, care rezistă în timp, sunt alcătuite din oameni care perfor­mează în acelaşi sport sau, mă­car, în do­me­nii apropiate. Ei în­ţeleg per­fect necesităţile celui­lalt, nu ri­dică pretenţii nerealis­te. Eu n-am avut decât prieteni care erau sportivi - nu dansa­tori, dar sportivi - bă­ieţi care ştiau ce înseamnă antrenamen­tele, can­tona­mentele, concursu­rile...

Cât un puf de păpădie

- Deşi viitorul tău artistic abia începe, va veni şi ziua în care va trebui să renunţi la dans. Ţi-ai făcut un plan B pen­tru ce va urma după aceea?

- Da, m-am gândit la asta. Ştiţi, când am început să devin cât de cât cunoscută ca dansa­toare, mi-era parcă ruşine de atenţia care mi se acorda, mă intimidau lau­dele pe care le pri­meam. Apoi, am început să mă obiş­nuiesc cu această situaţie, dar n-o iau ca pe ceva care mi se cuvine şi realizez că ea nu va dura la infinit. Sunt conştien­tă că gloria, ca şi cariera de dan­sator profesio­nist, nu sunt eter­ne. Un puf de păpădie luat de vânt. Deşi îmi doresc să rămân în dans cât mai mult posibil. Şi-atunci, m-am întrebat ce să fac pentru ca, pe de-o parte, să nu mă las dusă de valul suc­cesului şi, pe de altă parte, să mă asigur că mo­men­tul când lumi­nile reflectoarelor se vor stin­ge nu mă va găsi nepregătită. La modul ideal, după ce voi sfârşi cu activi­tatea competiţională, vreau să mă apuc de antre­norat, sprijinin­du-mă şi pe cunoştinţele dobândite la Fa­cultatea de Psiho­lo­gie, spe­cializa­rea Psihologia Spor­ti­vului. Asta aş vrea să urmez după ce voi termina liceul. Deşi sunt foarte atrasă şi de designul interior... Nu sunt încă decisă în proporţie de sută la sută.

- Viitorul tău va locui tot în Timişoara?

- Nu ştiu dacă neapărat în Ti­mişoara, dar aproape sigur, în Ro­mânia. Timişoara e un oraş superb - dacă l-aţi vedea acum, aşa cum arată scăldat în culorile acestei toamne atât de blânde... e magni­fic! - dar totuşi, acel acasă al su­fle­tului meu continuă să fie Ara­dul. Ceea ce nu înseamnă că sunt exclusiv legată de acestedouă puncte de pe hartă. Până la urmă, dacă profesional mi-ar fi mai bine în altă parte, fireşte că m-aş duce acolo. De-asta am şi spus că "aproape sigur" viitorul mi-l văd legat de România. Adică, un plus profesional ar fi singurul motiv pentru care aş fi dispusă să pă­ră­­sesc temporar ţara. Sunt însă aproape sigură că nu va fi cazul: aici, la noi, zona aceasta a dansului spor­tiv este destul de bine dezvoltată şi, din câte văd eu, cred că va creşte în conti­nuare. Deci, aş avea toate pre­misele ca să pot evolua profesional având ca bază Ro­mânia. În plus, mi-ar fi şi foarte greu să mă desprind de ţara mea. Sunt o patrioată şi cred că nu degea­ba m-am născut aici şi nu în alt loc.