Pr. IOAN COJANU - "Dumnezeu vrea să-l alegem în mod liber, în fiecare zi, în fiecare ceas"

Starețul Mânăstirii "Sf. Ioan Botezătorul" din Alba Iulia

Ne-am dorit de multă vreme să-l cunoaștem pe părintele protosinghel Ioan Cojanu (n. 1959, Cașolț, Sibiu), starețul Mânăstirii "Sf. Ioan Botezătorul" din Alba Iulia, cunoscut pentru zelul său misionar, care se măsoară în cei nouă ani de slujire, ca preot celib, într-una din cele mai grele parohii din județul Cluj, la Măguri - Răcătău, în Munții Apuseni, dar și pentru zecile de conferințe pe care le-a ținut în ultimele două decenii prin țară, pentru cărțile pe care le-a scris și pentru ctitorirea mânăstirii "Sf. Ioan Botezătorul" din Alba Iulia, care atrage mulțimi de credincioși. În această toamnă însă, părintele Ioan ne-a făcut bucuria să ne primească și să ne vorbească despre o temă de mare actualitate: rostul suferinței în trăirea credinței. Și a făcut-o așa cum își împlinește vocația de preot și misiunea de călugăr, clipă de clipă, cu chi­pul luminat de o mare pace interioară și de un zâmbet copilăresc. Căci suferința, departe de a-l speria, este o condiție pentru întâlnirea cu Hristos, așadar, în mod esențial, un motiv de bucurie. A învățat aceasta de la primul său duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, de la Mânăstirea Nicula (1943-1988). Părintele Gavriil a fost și el preot celib în Cubleșul Someșan și s-a călu­gărit la Nicula, cu puțin timp înainte de a fi răpus de un cancer la gât, cu care s-a luptat timp de 15 ani. I-a fost model în toate părintelui Ioan Cojanu, care, la rândul său, i-a fost singurul ucenic fidel. Doar câteva minute au fost despărțiți, înainte de plecarea Părintelui Gavriil la Domnul. Poate tocmai ca durerea despărțirii să fie mai blândă și amintirea să rămână mai vie. De aceea, am pornit discuția noastră chiar de la Părintele Gavriil.

Oameni cu vieți de sfinți

- Părinte, de ce credeți că oameni adânc înduhov­niciți, care trăiesc creștinește exemplar, au parte de un sfârșit atât de dureros și, până la urmă, de ne­drept, ca acela al Părintelui Gavriil Mi­holca?

- Părintele Gavriil a fost un om cu viață sfântă. Cu toate aces­tea, îmi mărturisea că, până nu a trăit experiența suferinței în boala sa incura­bilă, nu a știut ce înseamnă Liturghia, în înțelesul ei cel mai adânc. Sfânta Litur­ghie i s-a descoperit în adevărata ei lucrare după ce s-a îm­bol­nă­vit. Pentru că Liturghia înseam­nă jertfă. Și nu doar jertfa lui Hris­tos pentru noi, ci și jertfa noastră pentru a ne asemăna Mân­tuitorului. Părintele îi mul­țu­mea lui Dum­nezeu pentru boa­lă, nu s-a plâns niciodată, deși, de la un moment dat, a început să aibă dureri insuportabile. Nu și-a dorit să moară, a luptat pen­tru viață, și a înțeles necesitatea suferin­ței. Și de aceea Dumne­zeu a făcut minuni cu el. A trăit mult peste cât estimaseră medi­cii, chiar dacă analizele medicale arătau că trupul trebuia să-i fi cedat de mult, uimindu-i astfel pe câțiva profesori renumiți de la Cluj, care îi urmăreau evoluția bolii. Și-apoi, eu însumi am fost martor la două slujbe în timpul cărora Părintele Gavriil a fost în moarte clinică pentru câte o oră. Se răcise, nu mai avea puls, era mort. Și, totuși, și-a revenit. Era un paracliser cu noi, care mi-a spus să stau liniștit, pentru că i se mai întâmplase și altă dată la fel și că, dacă vrea Dumnezeu, îl întoarce la viață. Părintele n-a vorbit niciodată despre experien­ța sa personală din acele momente. Așadar, suferința îi este dată omului pentru a-l vedea și primi pe Hristos cu adevărat. Dacă unui om ca Părintele Gavriil i s-a dat și a înțeles-o așa, înseamnă că așa trebuie să fie. Așa au înțeles-o și martirii noștri din închisorile comuniste. Niciunul nu s-a plâns de suferință, nici nu s-a lăudat cu ea. Au acceptat-o, iar majoritatea au perceput-o ca pe o binecuvântare. Mulți, dacă nu cei mai mulți dintre ei, nu erau nici înainte de închisoare niște oameni necre­dincioși sau răi, dar temnița a fost șansa lor de a deveni sfinți. Iată că s-au sfințit prin suferință și merită toată cinstea noastră. De fapt, acesta a fost duhul Bise­ricii noastre - Biserica celor șapte sinoade ecume­nice - în toată perioada în care a fost prigonită: sufe­rința, dacă e asumată, o ducem împreună cu Hristos, ne apro­pie de Hristos și, finalmente, ne unește cu Hris­tos! Su­fe­rința este singura care ne unește cu Hristos!

- Sfinției voastre v-a fost teamă de boală și de moar­te vreodată?

- Da, sigur, când mi-a murit tatăl, care avea doar 47 de ani, am prins această frică de suferință și de dis­pa­riția pământească. După ce s-a mutat la cele veșnice, de câte ori îmi era dor de el, mă rugam și îi simțeam prezența fizic lângă mine. Mi se întâmplă la fel și azi. Îl socotesc pe tata primul om sfânt pe care l-am cunos­cut. A suferit pentru credință, inclu­siv din partea auto­rităților, și era ca un duhovnic pentru comunitatea în care viețuiam; și preotul îi cerea sfatul. Pe lângă faptul că avea pregătire intelectuală, era un om de taină - pe care oricine se putea baza, fiind sincer și de încredere - și făcea totul cu rugăciune. Era un duhovnic în sensul larg al cuvântului. Pentru noi, du­hov­nici sunt numai preoții, dar la începutul creștinis­mului, duhovnicii nu erau neapărat preoți. Marele duhovnic Antonie nu a fost preot. Pe vremea lui, după canoane, călugării nu erau și preoți. Duhovnic nu înseamnă a dezlega păca­tele, ci a sfătui, a arăta calea pe care îl întâlnești pe Dum­nezeu, calea pe care lucrează Duhul Sfânt. De aceea duhovnicii sunt sfinți. Deci, din perspectiva aceasta, pentru mine tata a fost duhovnic și sfânt. Ei, și moartea lui a fost pentru mine o grea în­cercare. După aceea, am înțeles că este obligatoriu să-mi asum sufe­rința pentru mântuire și chiar să caut suferința, dar cu foarte mare grijă. Cu mare grijă, pen­tru că trebuie să pri­­mești suferința pe care ți-o oferă Hristos, nu să-ți pro­voci suferința. Nu e folositoare suferința autoim­pusă, autoflagelarea.

- Dacă Hristos e Bine, e Iubire, de ce e nevoie de suferință ca să ajungi la El?

- Așa cum pruncul trebuie să "moară" față de pân­tecele mamei - de prima lui lume - pentru a se naște și a intra în lumea noastră, tot așa omul trebuie să își încheie o etapă a vieții sale, care durează până la ieșirea din trupul acesta de carne, pentru a îmbrăca trupul du­hovnicesc și a ajunge în lumea veșnică. Și la îndum­nezeire, la viața în și cu Hristos, ajungem prin sufe­rință, mai multă sau mai puțină. Fiind cu fața către lumea aceasta, noi nu ne putem dori cerul cu adevărat. De aceea, suferința ni se pare insuportabilă. Nu vedem rostul ei, pentru că nu vedem ce ni se pregătește. Apos­tolul Pavel spune foarte frumos: suferințele veacului de acum nu sunt pe măsura răsplătirilor viitoare. Adică atunci când văd ce mi se dă pentru ce mi se cere, cu siguranță că vreau să fac schimbul.

"Moartea sufletească a celor răi îl mișcă și pe Dumnezeu"

- Cunosc o seamă de oameni care duc o viață creștină autentică, nu lipsesc de la slujbele Bisericii, sunt râvnitori la rugăciune, smeriți, milostivi și, cu toate acestea, au parte numai de necazuri. Și, de asemenea, știu destui care trăiesc în păcat și în indi­ferență față de Hristos și duc o viață bună și liniștită. Nu e o comparație care să-l în­cu­rajeze pe un om credin­cios... De ce se întâmplă așa?

- Păi și David se mira de aceasta și zicea: "Am pizmuit pe cei fărădelege când vedeam pa­cea păcătoșilor. Că n-au necazuri până la moartea lor și tari sunt când lovesc ei. De osteneli ome­nești n-au parte și ca oamenii nu sunt biciuiți. Pentru aceea îi stă­pânește pe ei mândria și se îm­bracă cu nedreptatea și silnicia". Și spune el că nu a înțeles până ce a intrat în casa lui Dumnezeu și a văzut sfârșitul celor răi. A­ceas­ta e una dintre problemele cel mai greu de înțeles pentru cei credincioși și cu totul de ne­înțe­les pentru cei ce nu cred în Dum­nezeu. Părintele Gavriil spu­­nea că, dacă un tată are doi copii, unul cuminte - pe care mereu îl ceartă și-l pedepsește, ca să-i îndrepte și cea mai mică greșeală -, iar altul, rău, care nu înțelege nici cu fru­mosul, nici cu pedeap­sa, dar pe care știe că-l va pierde spre o suferință veșnică -, va înceta să-l certe și să-l bată pe cel din urmă, știind că nu-l poate salva. Moar­tea sufletească a celor răi îl mișcă și pe Dumnezeu. Și dacă, îndepărtându-se atât de mult de Dumnezeu, au epuizat toate șansele prin care Acesta le lucra mântui­rea, măcar El le oferă o viață bună aici, fiindcă dincolo îi așteaptă chinurile veșnice.

- Credința și Biserica ușurează poverile pe care ni le pune viața în spate și pe suflet, până la urmă? Risipesc neliniștea care se instalează în om, odată ce îl lovește necazul?

- Suferința asumată probează credința. O spune și Sfânta Scriptură: "Așa cum aurul se lămurește în foc, așa și omul se lămurește în necazuri". Atunci se vede credința. Apostolul Pavel arată că va înceta credința când vor înceta încercările. Când nu vom mai avea încercări, nu vom mai avea nevoie nici de credință. Credința îl întărește pe om în necazuri și necazurile îl întăresc pe om în credință, dacă omul are credință. Pentru că, dacă nu crede sau este slab credincios, neca­zurile îl vor face și mai necredincios. Dar dacă este puternic în credință, va fi și mai puternic. În fața neca­zurilor, ca și a bogăției sau a puterii, omul cre­dincios devine mai credincios, iar omul necredincios devine și mai necredincios.

- Dar nu se întâmplă și ca un om necredincios să devină credincios prin suferință?

- Dacă un om nu a crezut și a devenit credincios prin suferință, înseamnă că avea în sufletul său cre­dința, dar nu o cunoștea și nu o lucra. Suferința nu-l transformă din necredincios în credincios, ci doar îl face să-și descopere credința. Până la urmă, toți oame­nii au vocația credinței, dar trebuie să o descopere și, mai mult, să nu o ucidă. Dumnezeu ne-a oferit un enorm privilegiu, care este totodată și o imensă pri­mejdie: libertatea. Pentru ca, în mod liber, să-l alegem pe El. De altfel, credința nu este altceva decât capaci­tatea omului de a-l descoperi pe Dumnezeu, care vine tot de la Dumnezeu. În virtutea libertății, poți să intri în legătură cu Dumnezeu sau poți să te îndepărtezi de Dumnezeu, până la a-i nega existența și a te autocon­vinge că nu există. Sunt oameni care au primit credința în copilărie, dar nu numai că nu au lucrat-o, ci au dis­trus-o sistematic, în sensul că, în mod conștient, au refuzat căile deschise, într-un fel sau altul, de către Dumnezeu, prin care să-și descopere și să-și cultive credința. Omul se naște cu capacitatea de a crede, pe care o descoperă și o cultivă cum descoperă și cultivă capacitatea de a vorbi. Credința începe acolo unde simte nevoia de Dumnezeu, când simte că nu poate trăi fără Dumnezeu. Numai cel ce-L cunoaște - sigur, prin credință - pe Dumnezeu cunoaște libertatea față de suferință. Aceasta devine o scară, o lucrare, un instru­ment al desăvârșirii noastre, al apropierii noastre de Dumnezeu, al urcușului duhovnicesc.

- După o perioadă îndelungată de celibat, sfinția voastră ați ales călugăria, care înseamnă înainte de toate o renunțare la omul vechi, pentru a deveni om du­hovnicesc și, după cum spuneți, asta nu este posibil decât prin suferință. Este călugăria o cale în care suferința e mai puternică și, în consecință, mântuirea mai aproape?

- Cred, așa cum se spune în ortodoxie, că pentru mântuire sunt două căi la fel de prețioase: căsătoria și călugăria. Celibatul poate fi numai provizoriu, până te dumirești care jug ți se potrivește mai bine, cel al călu­găriei sau cel al căsniciei. Eu am vrut să slujesc ca preot celib pentru că aveam două modele: Părintele Gavriil Miholca și Preasfințitul Vasile Someșanul, care au fost mai întâi preoți celibi. Dar de mic mi-am dorit să fiu preot și nu m-am imaginat slujindu-i lui Dumne­zeu din postura de familist. M-am temut că, dacă aș fi preot cu familie, aș neglija fie preoția, fie familia. Sigur că sunt oameni pe care Dumnezeu îi ține în celibat multă vreme, poate până la sfârșitul vieții. Dar e soco­teala lui Dumnezeu. Căile de mântuire însă, indicate de Biserică și binecuvântate de Dumne­zeu, sunt cele două pe care le-am spus. Problema se pune cum se raportează călugării la călugărie și familiștii la familie. Pentru că amândouă sunt juguri. Iar Li­turghia se continuă pentru călugări în ascultările din mânăstire și pentru familiști în lucrarea din familie. Rabd, tac, îngădui, iert, mă lupt, mă jert­fesc... Dacă îți asumi jugul, Hristos este cu tine și face ca jugul să fie blând. Dacă nu ți-l asumi, jugul va fi un chin sau, altfel spus, iadul începe de aici.

"Să ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu"

- Cum îi simțiți pe credincioșii care vin la mânăs­tire în ultimii ani, plini de strâmtoare și spaime? Vin la biserică din credință sau din disperare?

- Vin și din credință, și din dis­perare. Lu­crurile se limpezesc în astfel de momente de criză. Unii se răcesc de Biserică și de Dumne­zeu, alții se aprind. Dar, încă o dată, nu con­textul social-economic schimbă inima noastră, ci inima noastră se arată cum este cu adevărat într-un context sau altul.
O problemă care se pune tot mai mult în ultimul timp și care nu numai că stăruie, dar se adâncește în sufletele noastre, este aceea a unei vieți mai comode, fără Dum­nezeu. În perioada comunismului, credincioșii nu se îndoiau de exis­tența lui Dumnezeu, ci de faptul că El va birui vreodată acel sistem. Au trecut 23 de ani de la încheierea ace­lei etape de prigoană a credinței și, dacă nu mă întrebam atunci, încep să mă întreb acum: nu cumva acești ultimi ani de libertate au fost un foc de paie? Pentru că încerca­rea cea mare nu e atunci când te forțează ci­neva să tăgăduiești ade­vărul, ci atunci când nu-ți mai convine să spui da adevă­rului, când tu singur socotești că e mai comod să trăiești fără Dum­nezeu.

- De ce se întâmplă lucrul acesta?

- Pentru că majoritatea din­tre noi îi percepem atât pe Dum­nezeu, cât și pe slujitorii Lui, preoții, ca îngrădindu-ne liber­tatea de a face ce vrem. Noi, care zicem că-L avem pe Dum­ne­zeu, dar nu-L a­vem, ne trezim că e mai bine să nu ne gândim la Dumnezeu atunci când facem anumite lucruri, fiindcă ne simțim mai liberi. Problema e că atunci nu mai suntem liberi, ci deve­nim dependenți de patimile noas­tre. Singurii care și-au pierdut liber­tatea au fost cei care au vrut să se elibereze de Hristos. Dar Dum­nezeu ne vrea liberi, vrea să luptăm, să-L alegem în mod liber, în fiecare zi, în fiecare ceas. Și monahul alege în fiecare zi. Și el cade și se ridică zilnic, și-L alege din nou pe Hris­tos. Și dacă nu cade, tot este liber să-L aleagă sau nu. De câte ori îi spunem lui Hristos: "Vrem să fim robii tăi", de atâtea ori El ne amin­tește, cu aceeași dra­goste nemărgi­nită, că tot ce ne oferă este necon­diționat, așa încât am fost și rămâ­nem liberi. Doar așa simțim dra­gostea nemărginită a lui Dumne­zeu. Aici nu înțele­gem noi de multe ori. Biserica ne ajută să fim liberi. Hristos ne vrea liberi și numai El poate să ne ofere libertatea abso­lută, inclusiv față de El. Pentru ce? Pen­tru ca să-L putem alege! Numai într-o astfel de alegere putem să fim în relație cu El. Hristos este sigur că, dacă avem conștiință, Îl vom alege pe El, vom alege Rațiunea, vom alege Binele absolut, Frumosul absolut. Trebuie să fim fără minte ca să alegem răul. Iată ce spune Sfân­ta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, încă în Vechiul Testament: "Iată, Eu pun înaintea ta binele și răul, viața și moartea. Alege viața, ca să trăiești". Însă cei mai mulți dintre noi, mergem cu spatele către Dum­nezeu. Mergem la biserică, dar tot la lucrurile din lume ne gândim. În ultimii ani, noi am avut atâtea experiențe ale unei libertăți fără Dumnezeu și am văzut că aceasta e un abis al răutăților și al patimilor. Singu­ra soluție este să-L căutăm pe Dumne­zeu pâană la capăt. Să avem curajul de a ne arunca în brațele lui Dumnezeu.