Călugărul matematician

În anul 2009, Annales de L'Institut Fourier publica o teză de doctorat în matematică având o notă de subsol stranie - "Autorul doreşte să mulţumească Sfintei Mânăstiri Putna pentru asigu­rarea celor mai bune condiţii de muncă, în timpul cât acest articol a fost revizuit".

Savanţii francezi se vor fi mirat de această aserţiune a autorului Ioan Berbec, un tânăr matematician român, cu studii doc­torale la Ber­keley. Ei nu aveau de unde să ştie că, la data la care apă­rea teza, el îm­bră­ţi­şase deja calea mo­nahală, deve­nind părintele Iere­mia. Dru­mul lui prin viaţă trece prin­tre formule algebrice compli­ca­te, în care a întreză­rit, para­doxal, fru­mu­seţea exis­tenţei dumne­zeieşti.
"Matematica es­te extraordinar de fru­moasă! Sunt ade­vărate minu­nă­ţii în ea, pe care nu le poţi explica. Am mai în­cercat să le poves­tesc şi altora din afară, dar nu prea ai cum. E ca şi cum ai fi explo­rator şi ai ajunge într-o ţară exotică unde ai ve­dea flori pe care nu le-ai mai întâlnit ni­că­ieri pe pământ. Când te întorci îna­­­poi de acolo, le po­vesteşti celor de aca­să şi poţi să le trans­miţi experienţele tale, însă doar în parte. Poate le de­senezi acele flori, dar cum să le re­produci mireas­ma? Că să le în­ţelegi splendoarea, trebuie să mergi acolo, să le vezi cu ochii tăi şi să te minunezi de ele. Personal, în matematică am deschis nişte uşi şi am văzut o lume extraordinară. Am putut face asta pentru că am studiat la Berkeley, în Statele Unite, şi am avut contact cu avangarda matematicii mondiale, cu mari savanţi, care mi-au folosit mult. A fost un mare privi­legiu pentru mine şi îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar".
Părintele Ieremia este înalt, are o barbă lungă, roş­cată, şi privire adâncă. Zâmbeşte mereu. E bucuria călugărilor noştri, pe care lumea nedusă la mânăstiri îi crede îmbufnaţi şi trişti. De fapt, ei nu sunt aşa nicio­dată. Mai degrabă vii, sprinteni, deschişi la suflet. Şi, mulţi dintre ei, tobă de carte.

Un bunic venit din război cu Maica Domnului în inimă

Părintele Ieremia a crescut la umbra luminoasă a unui bunic trecut prin urgiile războiului. În copilărie, îl asculta adeseori povestind de bătăliile prin care trecuse şi din care fusese salvat doar cu ajutorul Maicii Dom­nului. În inima lui de copil s-au imprimat adânc aceste două realităţi - grozăvia războiului şi dragostea caldă, învăluitoare, a Prea Curatei.
"Înainte de a pleca pe front, bunicul a mers şi s-a închinat la Patriarhie, la Sfântul Dimitrie Basarabov, iar acolo, un părinte i-a dat o icoană cu Maica Dom­nului: «Uite, ţine-o şi Ea te va păzi!» Şi aşa a fost. Mu­rea lumea în jurul lui, iar el, în urgia aceea a luptei, prin­tre obuzele care explodau lângă el şi gloanţele care-i şuierau pe la urechi, scotea icoana, o săruta şi se ruga fierbinte Maicii Domnului. Ne povestea că nu mai ştia ce să facă, era o groază aşa de mare, încât îţi venea să sapi cu mâinile goale o gaură şi să te bagi în pământ! Odată s-a întâmplat să moară un soldat în dreapta lui şi altul în stânga lui, loviţi de schije, dar el se ruga Maicii Domnului şi a scăpat. S-a întors sănă­tos acasă. N-a avut nimic. Atunci s-a întărit în credinţă şi a rămas credincios pentru toată viaţa. Dar a rămas marcat de această experienţă. Ne povestea mereu despre război şi despre ajutorul Maicii Domnului. Iar poveştile lui m-au marcat şi pe mine". Au trecut anii şi peste evlavia bunicului s-a aşezat nepăsarea. Părintele Ieremia îmi spune că nu a ajuns niciodată ateu. Doar nepăsător faţă de credin­ţă şi faţă de cei care merg la biserică.
"Eram chiar puţin dispreţuitor. Încă din cla­sa a patra am început să merg la olimpiadele de matematică, am avut şi rezultate şi am căpătat un orgoliu. Aveam o pă­rere foarte proastă des­pre nivelul intelectual al celor din Biserică. Îi ve­deam foarte simpli".

Cheia succesului

În clasa a IX-a, la faza naţională a olimpia­dei de matematică, a luat locul I. Reuşise să fie cel mai bun dintre cei buni, chiar dacă pe primul loc al podiumului au urcat şi alţii. Era în pragul ado­lescenţei, iar în faţă i se deschidea viaţa, cu toate promisiunile ei. Apoi a venit eşecul, primul, cel mai amar.
"După acel premiu I din clasa a IX-a, am mai participat şi la alte con­cursuri, unde m-am cla­sat foarte bine, dar aproa­pe imediat, în clasa a X-a, la faza naţională a olimpiadei de matematică, am avut o cădere faţă de anul anterior: de abia am luat premiul trei. În condi­ţiile în care fiecare treaptă a podiumului era ocupată de mai mulţi elevi, premiul al treilea a însemnat că sunt de abia al treizecilea. Era o mare dezamăgire pentru mine. După aceea, în a XI-a, m-am ridicat din nou şi am luat locul I, dar în a XII-a a urmat din nou căderea - premiul doi.
De atunci am rămas cu această frământare - «Care e cheia succesului? Cum reuşeşti şi, odată ce reuşeşti, cum te menţii acolo?» În viaţa interioară, duhovni­cească, problema s-ar pune: «Cum dobândeşti harul? Şi odată ce l-ai dobândit, cum îl păstrezi?».
E greu, pentru că mie, cel puţin, mi-a rămas aceas­tă meteahnă şi acum; imediat mă vedeam sus şi după aceea, invariabil, urma şi căderea. Era o străful­gerare de moment în care mă şi vedeam la final şi ziceam: «Gata, am reuşit», deşi eu eram de fapt abia la început. Când ai succes, intervine o anumită rela­xare şi o anu­mită orbire, de aia urmează căderea - pentru că acest tip de gând te plasează într-o realitate care nu există de fapt, este doar în capul tău, generată de o părere bună despre sine. Eşti orbit de orgoliu şi începi să faci greşeli: nu mai vezi bine pe unde mergi, nu te mai concentrezi, nu mai dai totul din tine, şi atunci, inva­riabil, pierzi... Invariabil! Lecţia asta a fost destul de dureroasă pentru mine, dar am învăţat mult din ea.
Dacă e să mă gândesc bine, ambele mi-au fost nece­sare. Dacă insuccesul mi-a arătat că orgoliul e nociv, succesul m-a învăţat să am încredere. Nu acea încredere oarbă în tine, propovăduită des de ameri­cani, «noi, prin noi înşine», care e asociată cu multă mândrie şi în care nu cred. Nu, ci încrederea pozitivă, de care îmi vorbea des părintele Arsenie Papacioc - încredere în calea pe care te poartă Dumnezeu în lume, în talanţii pe care ţi i-a dat, în vocaţia ta, în drumul tău. Dar pe acest drum nu mergi automat, ci e nevoie şi de conlucrarea noastră liberă. Ca să păşeşti pe el, ai nevoie de curaj. Şi, mergând pe drumul tău, trebuie să ai mereu încredere în Hristos, chiar dacă e greu, chiar dacă îţi consumă toate resursele şi chiar dacă ai, la un moment dat, un eşec. Să ai încredere că poţi ieşi oricând la liman, căci Hristos este mereu acolo, gata oricând să ne ridice, dacă Îi cerem ajutorul. Întotdeau­na! Întreabă-L şi El îţi va arăta o cale. Numai să nu te întorci din drum. Pentru un creştin nu există deznă­dejde".

Chemarea

Drumul către Dumnezeu este chiar drumul existen­ţei concrete, de zi cu zi. În cazul părintelui, dragostea şi preocuparea pentru matematică îl vor conduce spre situaţii în care a fost nevoit să îşi pună acut întrebări importante despre om, viaţă, Dumnezeu. Pasul decisiv a venit după ce, în clasa a XI-a, a reuşit să ia din nou premiul I pe ţară, la olimpiada de matematică. A simţit atunci că reuşise, că revenise pe culme şi a vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Apoi a venit întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol - "Pre­zenţa lui era copleşitoare. Era ca o mărturie mută a existenţei lui Dumnezeu. Emana ceva indescriptibil din toată persoana lui... Îmi aduc aminte că, redescoperind credinţa, aveam deseori conflicte în mintea mea, un no­ian de întrebări. Şi mă duceam la părintele cu gân­durile acestea, să mi le lămurească, dar când ajun­geam la el, se topeau toate. Pur şi simplu îţi topea în­do­ie­lile cu prezenţa lui. Părintele avea pe atunci 60 de ani de călugărie şi era foarte luminos, fericit chiar, cu nişte ochi mereu sclipitori. Când l-am întâlnit, mi-am spus că dacă omul ăsta nu e nebun (şi era limpede că nu era), atunci el singur e dovada vie a faptului că Dumnezeu există! Aşa am ajuns în Biserică".
Ioan şi-a luat credinţa în serios. A început să se roa­ge şi să se spovedească regulat. Întâlnirile cu părintele Arsenie i-au aşezat temeliile vieţii duhovniceşti. Dar momentul decisiv a venit tot în urma unei crize, con­sfin­ţind parcă felul său propriu de a înainta, mereu la extreme. Trecuseră deja câţiva ani de când păşise pe drumul credinţei. Şi, într-una din zile, una la fel ca cele­lalte, a îngenuncheat în faţa icoanei Mântuitorului, dar nu a simţit nimic. Era gol, aşa cum fusese cu ani în urmă.
"Şi atunci am spus: «Doamne, eu nu ştiu de ce stau în faţa icoanei Tale, pentru că de simţit nu simt nimic. Şi nici nu ştiu de ce mă rog Ţie, pentru că, de fapt, eu nu ştiu dacă exişti sau nu. Poate că sunt aici, în faţa icoanei, pentru că părintele Arsenie, la care ţin mult, spune că Tu exişti. Şi dacă el spune, o fi adevărat. Dar eu, unul, nu sunt convins de existenţa Ta...» Nu mai ştiu exact cuvintele, dar ştiu că a fost în esenţă un dia­log negativ. Atunci a fost un nou început. Dar, e o vor­bă a părintelui Sofronie Saharov: «Dumnezeu nu te aşteaptă cu politeţuri. El vrea să fii sincer». Acum fusesem sincer. Îi pusesem înainte toate negările mele. Iar El le-a primit ca pe un început de dialog, care con­tinuă şi astăzi şi, nădăjduiesc, va continua şi în veş­ni­cie. Dacă ar fi să dau un sfat, acesta ar fi să ne apro­piem de Dumnezeu sincer, chiar punându-I înainte necredinţa şi neîncrederea noastră, şi să-I cerem - «Doamne, arată-mi-Te şi atunci Te voi sluji!» Sunt convins că Dumnezeu va răspunde. Negreşit!"

"Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!"

Ioan e singur în faţa biroului. Din vârful creionului se iţesc, încârligate, complicatele lui formule matema­tice. Scrie la lucrarea lui de licenţă cu înfrigurare şi, deodată, se opreşte. Tot castelul construit cu migală se năruie. Crezuse că mai are puţin şi îi poate aşeza cu­pola, dar, pe negândite, s-au surpat temeliile care fuse­seră de la început şubrede. Dar nu deznădăjduieşte. În faţă are o icoană a Maicii Domnului. Şi, la fel ca şi bunicul său odinioară, în bătălie, începe şi el să o strige. Îi vorbeşte aşa cum i-a vorbit Domnului cu ani în urmă - sincer, direct, fără ocolişuri inutile. Îi spune de pro­blema lui, de hăţişul algebrei din care nu poate ieşi nicicum. În decurs de o lună, pe nesimţite, problema şi-a găsit rezolvarea.
"De la părintele Arsenie mi-a rămas în minte evla­via la Maica Domnului şi această rugăciune: «Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!» Rugăciunea aceasta nu are un capăt. Pentru că dacă te ajută Maica Domnului să fii copilul ei, atunci ajungi fratele Mân­tuitorului Iisus Hristos. Eu aş vedea-o ca cea mai frumoasă şi mai uşoară cale de a fi creştin".

Doctoratul în matematică la Berkeley

Universitatea Berkeley din California este între primele cinci din lume în domeniul matematicii. A ajuns acolo prin absolvenţii şi profesorii ei excepţio­nali, din care 20 sunt laureaţi ai Premiului Nobel. Între cei care îi călcau pragul în urmă cu mai bine de 10 ani era şi acest tânăr din România. Slăbuţ, cu o barbă care atunci mijea, venea aici pentru un doctorat în mate­matică şi ca să se cunoască pe sine. Aplicase pentru studii şi la Harvard sau Princeton, dar de primit, îl primiseră cei de la Berkeley. Poate că a fost la mijloc şi rânduiala lui Dumnezeu, pentru că, aproape de fa­cultate, tronează impunătoarea catedrală ortodoxă din San Francisco, unde se adăpostesc moaştele Sfântului Ioan Maximovici, un episcop smerit, care a trăit în se­colul XX într-o sărăcie lucie, încreştinând nu doar America, ci şi China. Aici aveasă petreacă nenumărate dumi­nici, închinându-se la racla bi­nemirositoare. Dar nu doar ca­te­drala şi prezenţa sfântului l-au ajutat spiritual, ci şi profe­sorii săi, care, deşi nu erau oa­meni evlavioşi, erau "foarte mo­deşti. Foarte inteligenţi, scli­pitori chiar, dar şi foarte mo­deşti. Noi, studenţii, care aveam enorm de învăţat de la ei, eram mai îngâmfaţi decât ei. Matematica parcă te şi în­deamnă la smerenie, pentru că este foarte grea, dar şi foarte sinceră. În matematică nu poţi să minţi. Îţi dai seama destul de repede dacă şi unde ai greşit. De asemenea, îţi şi vezi limite­le. Un mare matematician, cum e Alain Connes, de pildă, a ţinut o conferinţă ce se chema «Matematica, şcoala umilin­ţei». Spunea el acolo că în momentul în care eşti în faţa lucrului nou de descoperit, eşti pur şi simplu ca un învă­ţăcel. O iei din nou de la ca­păt. Şi această stare de necu­noaştere este greu de supor­tat pentru tine, marele meda­liat Fields - care este echiva­lentul premiului Nobel în ma­tematică - cu multele şi marile tale descoperiri. Prac­tic, orice om de ştiinţă, când este pus în faţa situaţiei de a crea ceva nou, trebuie să se facă din nou mic, pentru a putea smulge taina creaţiei.
Aşa că pentru mine, doc­toratul la Berkeley nu a fost doar un drum intelectual, ci şi o cale prin care m-am apro­piat de Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc chiar mi-a spus când l-am întrebat ce să fac eu acolo pentru suflet - «Să te cunoşti pe tine însuţi!». Şi să ştiţi că vecinătatea unor mari savanţi m-a ajutat mult la asta. M-a ajutat să-mi văd şi limitele mele, dar şi limi­tele ştiinţei. În zilele noastre există un mit cum că ştiinţa e atotputernică şi că ar putea explica totul. De aici şi un fals război al ei cu credinţa, întreţinut de unii intelectuali atei. În fapt, ele nu pot intra în conflict, pentru că ştiinţa ţine doar de universul văzut, nu şi de veş­nicie. Se pot sprijini, însă, şi rezultatele sunt foarte bune. Părerea mea este că niciun savant sincer cu el însuşi nu poa­te crede în mitul atotputerniciei ştiinţei. Şi dacă aşa stau lucrurile cu creaţia, ce poţi să mai spui despre Dumnezeu? El transcende cu mult fizica, matematica şi întreaga creaţie. Eu sunt extraordinar de recunoscător pentru acest dar al matematicii. Sunt nişte corespondenţe care par de necre­zut, adevărate minunăţii: cum de-i aşa? Te gândeşti că le-a pus Dumnezeu aco­lo. Matematica poate să te trimită spre o altă lume. Ea te invită să descoperi ceva mai mult, acele raţiuni ale univer­sului de care vorbesc sfinţii, raţiuni pe care se bazează întreaga creaţie. Şi când ajungi să le întrezăreşti, aruncând spre ele o ocheadă prin intermediul formulelor, dobândeşti un respect pen­tru taină, şi asta te apropie mult de Dumnezeu. Einstein spunea: «Mă în­chin în faţa misterelor universului!»".

Călugăria

Ne plimbăm prin cimitirul Mânăs­tirii Putna. Cruci drepte, de piatră, sunt aici parcă de când lumea. Mormântul maicii Bene­dicta, fostă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, este îngrijit şi înflorat. Monahii de aici o iubesc mult, pentru că a mers înaintea lor, unind cartea cu rugă­ciunea. E dru­mul pe care se străduieşte să meargă şi părintele Iere­mia. Multe probleme se pot limpezi aici, printre sfinţii Putnei. Ei răspund, tocmai pentru că nu sunt morţi, ci vii, dar în alt fel. Au strâns harul o viaţă întreagă, ca albinele, şi acum îl revarsă din crisalidele acestea de piatră şi flori în care s-au înveşnicit, ca să guste deplin din dragostea Domnului. Cine are ochii interiori des­chişi cred că vede lumina revăr­sându-se din mor­min­tele Putnei.
Părintele Ieremia a ajuns la Put­na la sfatul părintelui Arsenie Papacioc, duhovnicul de a cărui pulpană s-a ţinut, ca să urce trep­tele încrederii în Dumnezeu. Îl pomeneşte mereu.
"La Berkeley mi-a venit gân­dul călugăriei şi, când l-am între­bat pe părinte în ce mânăstire să merg, mi-a spus direct - Putna. Şi m-a bucurat, pentru că aici am devenit ucenic al Domnului". Îl întreb cum se face că în zilele noastre sunt atâţia călugări învă­ţaţi. Oameni cu una sau două fa­cultăţi, unii chiar cu doctorate în varii domenii, lasă totul şi apucă pe calea monahală.
"Cred că e vorba de o cău­tare care a ajuns până la capăt. Oame­nii care studiază mult au mai mari şanse să se apropie de Dumnezeu, decât cei care se opresc la jumătatea drumului. Când acu­mulezi sufi­cientă cultură, inevita­bil ajungi să îţi pui problema credinţei, iar dacă eşti un om sincer, atunci răspunsul este pozitiv. În plus, cred că spre deosebire de alte perioade din istoria recentă a Bise­ricii, în ultimul timp s-a scris mult despre mo­nahi, dizolvându-se astfel multe prejudecăţi ale inte­lectua­lilor".
Îl întreb dacă nu i-a fost dor de lume, de când a in­trat în mânăstire. Nu de volup­tatea ei, ci de lucrurile ei bune, de un concert de muzică clasi­că, de un spectacol de teatru.
"Nu simt nicio durere după nimic din ceea ce aveam în lu­me, pentru că tot ce am găsit aici îmi este foarte împlinitor.Căutarea lui Dumnezeu în mânăstire este o aventură in­te­rioară, care nu-ţi mai dă răgaz să cauţi nimic din cele pe care le-ai avut sau pe care le puteai avea înainte. Nu mai simţi nevoia de ele. E o depă­şire a lor, dar nu prin anulare, ci printr-o completare în care eventualele lipsuri sunt su­pli­nite de Hristos. Bucuria vie­ţii unui matematician este mare, dar bucuria vieţii unui călu­găr este şi mai mare!".

(Fotografiile autorului)