Savanții francezi se vor fi mirat de această aserțiune a autorului Ioan Berbec, un tânăr matematician român, cu studii doctorale la Berkeley. Ei nu aveau de unde să știe că, la data la care apărea teza, el îmbrățișase deja calea monahală, devenind părintele Ieremia. Drumul lui prin viață trece printre formule algebrice complicate, în care a întrezărit, paradoxal, frumusețea existenței dumnezeiești.
"Matematica este extraordinar de frumoasă! Sunt adevărate minunății în ea, pe care nu le poți explica. Am mai încercat să le povestesc și altora din afară, dar nu prea ai cum. E ca și cum ai fi explorator și ai ajunge într-o țară exotică unde ai vedea flori pe care nu le-ai mai întâlnit nicăieri pe pământ. Când te întorci înapoi de acolo, le povestești celor de acasă și poți să le transmiți experiențele tale, însă doar în parte. Poate le desenezi acele flori, dar cum să le reproduci mireasma? Că să le înțelegi splendoarea, trebuie să mergi acolo, să le vezi cu ochii tăi și să te minunezi de ele. Personal, în matematică am deschis niște uși și am văzut o lume extraordinară. Am putut face asta pentru că am studiat la Berkeley, în Statele Unite, și am avut contact cu avangarda matematicii mondiale, cu mari savanți, care mi-au folosit mult. A fost un mare privilegiu pentru mine și îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar".
Părintele Ieremia este înalt, are o barbă lungă, roșcată, și privire adâncă. Zâmbește mereu. E bucuria călugărilor noștri, pe care lumea nedusă la mânăstiri îi crede îmbufnați și triști. De fapt, ei nu sunt așa niciodată. Mai degrabă vii, sprinteni, deschiși la suflet. Și, mulți dintre ei, tobă de carte.
Un bunic venit din război cu Maica Domnului în inimă
Părintele Ieremia a crescut la umbra luminoasă a unui bunic trecut prin urgiile războiului. În copilărie, îl asculta adeseori povestind de bătăliile prin care trecuse și din care fusese salvat doar cu ajutorul Maicii Domnului. În inima lui de copil s-au imprimat adânc aceste două realități - grozăvia războiului și dragostea caldă, învăluitoare, a Prea Curatei.
"Înainte de a pleca pe front, bunicul a mers și s-a închinat la Patriarhie, la Sfântul Dimitrie Basarabov, iar acolo, un părinte i-a dat o icoană cu Maica Domnului: «Uite, ține-o și Ea te va păzi!» Și așa a fost. Murea lumea în jurul lui, iar el, în urgia aceea a luptei, printre obuzele care explodau lângă el și gloanțele care-i șuierau pe la urechi, scotea icoana, o săruta și se ruga fierbinte Maicii Domnului. Ne povestea că nu mai știa ce să facă, era o groază așa de mare, încât îți venea să sapi cu mâinile goale o gaură și să te bagi în pământ! Odată s-a întâmplat să moară un soldat în dreapta lui și altul în stânga lui, loviți de schije, dar el se ruga Maicii Domnului și a scăpat. S-a întors sănătos acasă. N-a avut nimic. Atunci s-a întărit în credință și a rămas credincios pentru toată viața. Dar a rămas marcat de această experiență. Ne povestea mereu despre război și despre ajutorul Maicii Domnului. Iar poveștile lui m-au marcat și pe mine". Au trecut anii și peste evlavia bunicului s-a așezat nepăsarea. Părintele Ieremia îmi spune că nu a ajuns niciodată ateu. Doar nepăsător față de credință și față de cei care merg la biserică.
"Eram chiar puțin disprețuitor. Încă din clasa a patra am început să merg la olimpiadele de matematică, am avut și rezultate și am căpătat un orgoliu. Aveam o părere foarte proastă despre nivelul intelectual al celor din Biserică. Îi vedeam foarte simpli".
Cheia succesului
În clasa a IX-a, la faza națională a olimpiadei de matematică, a luat locul I. Reușise să fie cel mai bun dintre cei buni, chiar dacă pe primul loc al podiumului au urcat și alții. Era în pragul adolescenței, iar în față i se deschidea viața, cu toate promisiunile ei. Apoi a venit eșecul, primul, cel mai amar.
"După acel premiu I din clasa a IX-a, am mai participat și la alte concursuri, unde m-am clasat foarte bine, dar aproape imediat, în clasa a X-a, la faza națională a olimpiadei de matematică, am avut o cădere față de anul anterior: de abia am luat premiul trei. În condițiile în care fiecare treaptă a podiumului era ocupată de mai mulți elevi, premiul al treilea a însemnat că sunt de abia al treizecilea. Era o mare dezamăgire pentru mine. După aceea, în a XI-a, m-am ridicat din nou și am luat locul I, dar în a XII-a a urmat din nou căderea - premiul doi.
De atunci am rămas cu această frământare - «Care e cheia succesului? Cum reușești și, odată ce reușești, cum te menții acolo?» În viața interioară, duhovnicească, problema s-ar pune: «Cum dobândești harul? Și odată ce l-ai dobândit, cum îl păstrezi?».
E greu, pentru că mie, cel puțin, mi-a rămas această meteahnă și acum; imediat mă vedeam sus și după aceea, invariabil, urma și căderea. Era o străfulgerare de moment în care mă și vedeam la final și ziceam: «Gata, am reușit», deși eu eram de fapt abia la început. Când ai succes, intervine o anumită relaxare și o anumită orbire, de aia urmează căderea - pentru că acest tip de gând te plasează într-o realitate care nu există de fapt, este doar în capul tău, generată de o părere bună despre sine. Ești orbit de orgoliu și începi să faci greșeli: nu mai vezi bine pe unde mergi, nu te mai concentrezi, nu mai dai totul din tine, și atunci, invariabil, pierzi... Invariabil! Lecția asta a fost destul de dureroasă pentru mine, dar am învățat mult din ea.
Dacă e să mă gândesc bine, ambele mi-au fost necesare. Dacă insuccesul mi-a arătat că orgoliul e nociv, succesul m-a învățat să am încredere. Nu acea încredere oarbă în tine, propovăduită des de americani, «noi, prin noi înșine», care e asociată cu multă mândrie și în care nu cred. Nu, ci încrederea pozitivă, de care îmi vorbea des părintele Arsenie Papacioc - încredere în calea pe care te poartă Dumnezeu în lume, în talanții pe care ți i-a dat, în vocația ta, în drumul tău. Dar pe acest drum nu mergi automat, ci e nevoie și de conlucrarea noastră liberă. Ca să pășești pe el, ai nevoie de curaj. Și, mergând pe drumul tău, trebuie să ai mereu încredere în Hristos, chiar dacă e greu, chiar dacă îți consumă toate resursele și chiar dacă ai, la un moment dat, un eșec. Să ai încredere că poți ieși oricând la liman, căci Hristos este mereu acolo, gata oricând să ne ridice, dacă Îi cerem ajutorul. Întotdeauna! Întreabă-L și El îți va arăta o cale. Numai să nu te întorci din drum. Pentru un creștin nu există deznădejde".
Chemarea
Drumul către Dumnezeu este chiar drumul existenței concrete, de zi cu zi. În cazul părintelui, dragostea și preocuparea pentru matematică îl vor conduce spre situații în care a fost nevoit să își pună acut întrebări importante despre om, viață, Dumnezeu. Pasul decisiv a venit după ce, în clasa a XI-a, a reușit să ia din nou premiul I pe țară, la olimpiada de matematică. A simțit atunci că reușise, că revenise pe culme și a vrut să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru asta. Apoi a venit întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol - "Prezența lui era copleșitoare. Era ca o mărturie mută a existenței lui Dumnezeu. Emana ceva indescriptibil din toată persoana lui... Îmi aduc aminte că, redescoperind credința, aveam deseori conflicte în mintea mea, un noian de întrebări. Și mă duceam la părintele cu gândurile acestea, să mi le lămurească, dar când ajungeam la el, se topeau toate. Pur și simplu îți topea îndoielile cu prezența lui. Părintele avea pe atunci 60 de ani de călugărie și era foarte luminos, fericit chiar, cu niște ochi mereu sclipitori. Când l-am întâlnit, mi-am spus că dacă omul ăsta nu e nebun (și era limpede că nu era), atunci el singur e dovada vie a faptului că Dumnezeu există! Așa am ajuns în Biserică".
Ioan și-a luat credința în serios. A început să se roage și să se spovedească regulat. Întâlnirile cu părintele Arsenie i-au așezat temeliile vieții duhovnicești. Dar momentul decisiv a venit tot în urma unei crize, consfințind parcă felul său propriu de a înainta, mereu la extreme. Trecuseră deja câțiva ani de când pășise pe drumul credinței. Și, într-una din zile, una la fel ca celelalte, a îngenuncheat în fața icoanei Mântuitorului, dar nu a simțit nimic. Era gol, așa cum fusese cu ani în urmă.
"Și atunci am spus: «Doamne, eu nu știu de ce stau în fața icoanei Tale, pentru că de simțit nu simt nimic. Și nici nu știu de ce mă rog Ție, pentru că, de fapt, eu nu știu dacă exiști sau nu. Poate că sunt aici, în fața icoanei, pentru că părintele Arsenie, la care țin mult, spune că Tu exiști. Și dacă el spune, o fi adevărat. Dar eu, unul, nu sunt convins de existența Ta...» Nu mai știu exact cuvintele, dar știu că a fost în esență un dialog negativ. Atunci a fost un nou început. Dar, e o vorbă a părintelui Sofronie Saharov: «Dumnezeu nu te așteaptă cu politețuri. El vrea să fii sincer». Acum fusesem sincer. Îi pusesem înainte toate negările mele. Iar El le-a primit ca pe un început de dialog, care continuă și astăzi și, nădăjduiesc, va continua și în veșnicie. Dacă ar fi să dau un sfat, acesta ar fi să ne apropiem de Dumnezeu sincer, chiar punându-I înainte necredința și neîncrederea noastră, și să-I cerem - «Doamne, arată-mi-Te și atunci Te voi sluji!» Sunt convins că Dumnezeu va răspunde. Negreșit!"
"Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!"
Ioan e singur în fața biroului. Din vârful creionului se ițesc, încârligate, complicatele lui formule matematice. Scrie la lucrarea lui de licență cu înfrigurare și, deodată, se oprește. Tot castelul construit cu migală se năruie. Crezuse că mai are puțin și îi poate așeza cupola, dar, pe negândite, s-au surpat temeliile care fuseseră de la început șubrede. Dar nu deznădăjduiește. În față are o icoană a Maicii Domnului. Și, la fel ca și bunicul său odinioară, în bătălie, începe și el să o strige. Îi vorbește așa cum i-a vorbit Domnului cu ani în urmă - sincer, direct, fără ocolișuri inutile. Îi spune de problema lui, de hățișul algebrei din care nu poate ieși nicicum. În decurs de o lună, pe nesimțite, problema și-a găsit rezolvarea.
"De la părintele Arsenie mi-a rămas în minte evlavia la Maica Domnului și această rugăciune: «Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!» Rugăciunea aceasta nu are un capăt. Pentru că dacă te ajută Maica Domnului să fii copilul ei, atunci ajungi fratele Mântuitorului Iisus Hristos. Eu aș vedea-o ca cea mai frumoasă și mai ușoară cale de a fi creștin".
Doctoratul în matematică la Berkeley
Universitatea Berkeley din California este între primele cinci din lume în domeniul matematicii. A ajuns acolo prin absolvenții și profesorii ei excepționali, din care 20 sunt laureați ai Premiului Nobel. Între cei care îi călcau pragul în urmă cu mai bine de 10 ani era și acest tânăr din România. Slăbuț, cu o barbă care atunci mijea, venea aici pentru un doctorat în matematică și ca să se cunoască pe sine. Aplicase pentru studii și la Harvard sau Princeton, dar de primit, îl primiseră cei de la Berkeley. Poate că a fost la mijloc și rânduiala lui Dumnezeu, pentru că, aproape de facultate, tronează impunătoarea catedrală ortodoxă din San Francisco, unde se adăpostesc moaștele Sfântului Ioan Maximovici, un episcop smerit, care a trăit în secolul XX într-o sărăcie lucie, încreștinând nu doar America, ci și China. Aici avea să petreacă nenumărate duminici, închinându-se la racla binemirositoare. Dar nu doar catedrala și prezența sfântului l-au ajutat spiritual, ci și profesorii săi, care, deși nu erau oameni evlavioși, erau "foarte modești. Foarte inteligenți, sclipitori chiar, dar și foarte modești. Noi, studenții, care aveam enorm de învățat de la ei, eram mai îngâmfați decât ei. Matematica parcă te și îndeamnă la smerenie, pentru că este foarte grea, dar și foarte sinceră. În matematică nu poți să minți. Îți dai seama destul de repede dacă și unde ai greșit. De asemenea, îți și vezi limitele. Un mare matematician, cum e Alain Connes, de pildă, a ținut o conferință ce se chema «Matematica, școala umilinței». Spunea el acolo că în momentul în care ești în fața lucrului nou de descoperit, ești pur și simplu ca un învățăcel. O iei din nou de la capăt. Și această stare de necunoaștere este greu de suportat pentru tine, marele medaliat Fields - care este echivalentul premiului Nobel în matematică - cu multele și marile tale descoperiri. Practic, orice om de știință, când este pus în fața situației de a crea ceva nou, trebuie să se facă din nou mic, pentru a putea smulge taina creației.
Așa că pentru mine, doctoratul la Berkeley nu a fost doar un drum intelectual, ci și o cale prin care m-am apropiat de Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc chiar mi-a spus când l-am întrebat ce să fac eu acolo pentru suflet - «Să te cunoști pe tine însuți!». Și să știți că vecinătatea unor mari savanți m-a ajutat mult la asta. M-a ajutat să-mi văd și limitele mele, dar și limitele științei. În zilele noastre există un mit cum că știința e atotputernică și că ar putea explica totul. De aici și un fals război al ei cu credința, întreținut de unii intelectuali atei. În fapt, ele nu pot intra în conflict, pentru că știința ține doar de universul văzut, nu și de veșnicie. Se pot sprijini, însă, și rezultatele sunt foarte bune. Părerea mea este că niciun savant sincer cu el însuși nu poate crede în mitul atotputerniciei științei. Și dacă așa stau lucrurile cu creația, ce poți să mai spui despre Dumnezeu? El transcende cu mult fizica, matematica și întreaga creație. Eu sunt extraordinar de recunoscător pentru acest dar al matematicii. Sunt niște corespondențe care par de necrezut, adevărate minunății: cum de-i așa? Te gândești că le-a pus Dumnezeu acolo. Matematica poate să te trimită spre o altă lume. Ea te invită să descoperi ceva mai mult, acele rațiuni ale universului de care vorbesc sfinții, rațiuni pe care se bazează întreaga creație. Și când ajungi să le întrezărești, aruncând spre ele o ocheadă prin intermediul formulelor, dobândești un respect pentru taină, și asta te apropie mult de Dumnezeu. Einstein spunea: «Mă închin în fața misterelor universului!»".
Călugăria
Ne plimbăm prin cimitirul Mânăstirii Putna. Cruci drepte, de piatră, sunt aici parcă de când lumea. Mormântul maicii Benedicta, fostă Zoe Dumitrescu-Bușulenga, este îngrijit și înflorat. Monahii de aici o iubesc mult, pentru că a mers înaintea lor, unind cartea cu rugăciunea. E drumul pe care se străduiește să meargă și părintele Ieremia. Multe probleme se pot limpezi aici, printre sfinții Putnei. Ei răspund, tocmai pentru că nu sunt morți, ci vii, dar în alt fel. Au strâns harul o viață întreagă, ca albinele, și acum îl revarsă din crisalidele acestea de piatră și flori în care s-au înveșnicit, ca să guste deplin din dragostea Domnului. Cine are ochii interiori deschiși cred că vede lumina revărsându-se din mormintele Putnei.
Părintele Ieremia a ajuns la Putna la sfatul părintelui Arsenie Papacioc, duhovnicul de a cărui pulpană s-a ținut, ca să urce treptele încrederii în Dumnezeu. Îl pomenește mereu.
"La Berkeley mi-a venit gândul călugăriei și, când l-am întrebat pe părinte în ce mânăstire să merg, mi-a spus direct - Putna. Și m-a bucurat, pentru că aici am devenit ucenic al Domnului". Îl întreb cum se face că în zilele noastre sunt atâția călugări învățați. Oameni cu una sau două facultăți, unii chiar cu doctorate în varii domenii, lasă totul și apucă pe calea monahală.
"Cred că e vorba de o căutare care a ajuns până la capăt. Oamenii care studiază mult au mai mari șanse să se apropie de Dumnezeu, decât cei care se opresc la jumătatea drumului. Când acumulezi suficientă cultură, inevitabil ajungi să îți pui problema credinței, iar dacă ești un om sincer, atunci răspunsul este pozitiv. În plus, cred că spre deosebire de alte perioade din istoria recentă a Bisericii, în ultimul timp s-a scris mult despre monahi, dizolvându-se astfel multe prejudecăți ale intelectualilor".
Îl întreb dacă nu i-a fost dor de lume, de când a intrat în mânăstire. Nu de voluptatea ei, ci de lucrurile ei bune, de un concert de muzică clasică, de un spectacol de teatru.
"Nu simt nicio durere după nimic din ceea ce aveam în lume, pentru că tot ce am găsit aici îmi este foarte împlinitor. Căutarea lui Dumnezeu în mânăstire este o aventură interioară, care nu-ți mai dă răgaz să cauți nimic din cele pe care le-ai avut sau pe care le puteai avea înainte. Nu mai simți nevoia de ele. E o depășire a lor, dar nu prin anulare, ci printr-o completare în care eventualele lipsuri sunt suplinite de Hristos. Bucuria vieții unui matematician este mare, dar bucuria vieții unui călugăr este și mai mare!".
(Fotografiile autorului)