Călugărul matematician

Cristian Curte
În anul 2009, Annales de L'Institut Fourier publica o teză de doctorat în matematică având o notă de subsol stranie - "Autorul dorește să mulțumească Sfintei Mânăstiri Putna pentru asigu­rarea celor mai bune condiții de muncă, în timpul cât acest articol a fost revizuit".

Savanții francezi se vor fi mirat de această aserțiune a autorului Ioan Berbec, un tânăr matematician român, cu studii doc­torale la Ber­keley. Ei nu aveau de unde să știe că, la data la care apă­rea teza, el îm­bră­ți­șase deja calea mo­nahală, deve­nind părintele Iere­mia. Dru­mul lui prin viață trece prin­tre formule algebrice compli­ca­te, în care a întreză­rit, para­doxal, fru­mu­sețea exis­tenței dumne­zeiești.
"Matematica es­te extraordinar de fru­moasă! Sunt ade­vărate minu­nă­ții în ea, pe care nu le poți explica. Am mai în­cercat să le poves­tesc și altora din afară, dar nu prea ai cum. E ca și cum ai fi explo­rator și ai ajunge într-o țară exotică unde ai ve­dea flori pe care nu le-ai mai întâlnit ni­că­ieri pe pământ. Când te întorci îna­­­poi de acolo, le po­vestești celor de aca­să și poți să le trans­miți experiențele tale, însă doar în parte. Poate le de­senezi acele flori, dar cum să le re­produci mireas­ma? Că să le în­țelegi splendoarea, trebuie să mergi acolo, să le vezi cu ochii tăi și să te minunezi de ele. Personal, în matematică am deschis niște uși și am văzut o lume extraordinară. Am putut face asta pentru că am studiat la Berkeley, în Statele Unite, și am avut contact cu avangarda matematicii mondiale, cu mari savanți, care mi-au folosit mult. A fost un mare privi­legiu pentru mine și îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar".
Părintele Ieremia este înalt, are o barbă lungă, roș­cată, și privire adâncă. Zâmbește mereu. E bucuria călugărilor noștri, pe care lumea nedusă la mânăstiri îi crede îmbufnați și triști. De fapt, ei nu sunt așa nicio­dată. Mai degrabă vii, sprinteni, deschiși la suflet. Și, mulți dintre ei, tobă de carte.

Un bunic venit din război cu Maica Domnului în inimă

Părintele Ieremia a crescut la umbra luminoasă a unui bunic trecut prin urgiile războiului. În copilărie, îl asculta adeseori povestind de bătăliile prin care trecuse și din care fusese salvat doar cu ajutorul Maicii Dom­nului. În inima lui de copil s-au imprimat adânc aceste două realități - grozăvia războiului și dragostea caldă, învăluitoare, a Prea Curatei.
"Înainte de a pleca pe front, bunicul a mers și s-a închinat la Patriarhie, la Sfântul Dimitrie Basarabov, iar acolo, un părinte i-a dat o icoană cu Maica Dom­nului: «Uite, ține-o și Ea te va păzi!» Și așa a fost. Mu­rea lumea în jurul lui, iar el, în urgia aceea a luptei, prin­tre obuzele care explodau lângă el și gloanțele care-i șuierau pe la urechi, scotea icoana, o săruta și se ruga fierbinte Maicii Domnului. Ne povestea că nu mai știa ce să facă, era o groază așa de mare, încât îți venea să sapi cu mâinile goale o gaură și să te bagi în pământ! Odată s-a întâmplat să moară un soldat în dreapta lui și altul în stânga lui, loviți de schije, dar el se ruga Maicii Domnului și a scăpat. S-a întors sănă­tos acasă. N-a avut nimic. Atunci s-a întărit în credință și a rămas credincios pentru toată viața. Dar a rămas marcat de această experiență. Ne povestea mereu despre război și despre ajutorul Maicii Domnului. Iar poveștile lui m-au marcat și pe mine". Au trecut anii și peste evlavia bunicului s-a așezat nepăsarea. Părintele Ieremia îmi spune că nu a ajuns niciodată ateu. Doar nepăsător față de credin­ță și față de cei care merg la biserică.
"Eram chiar puțin disprețuitor. Încă din cla­sa a patra am început să merg la olimpiadele de matematică, am avut și rezultate și am căpătat un orgoliu. Aveam o pă­rere foarte proastă des­pre nivelul intelectual al celor din Biserică. Îi ve­deam foarte simpli".

Cheia succesului

În clasa a IX-a, la faza națională a olimpia­dei de matematică, a luat locul I. Reușise să fie cel mai bun dintre cei buni, chiar dacă pe primul loc al podiumului au urcat și alții. Era în pragul ado­lescenței, iar în față i se deschidea viața, cu toate promisiunile ei. Apoi a venit eșecul, primul, cel mai amar.
"După acel premiu I din clasa a IX-a, am mai participat și la alte con­cursuri, unde m-am cla­sat foarte bine, dar aproa­pe imediat, în clasa a X-a, la faza națională a olimpiadei de matematică, am avut o cădere față de anul anterior: de abia am luat premiul trei. În condi­țiile în care fiecare treaptă a podiumului era ocupată de mai mulți elevi, premiul al treilea a însemnat că sunt de abia al treizecilea. Era o mare dezamăgire pentru mine. După aceea, în a XI-a, m-am ridicat din nou și am luat locul I, dar în a XII-a a urmat din nou căderea - premiul doi.
De atunci am rămas cu această frământare - «Care e cheia succesului? Cum reușești și, odată ce reușești, cum te menții acolo?» În viața interioară, duhovni­cească, problema s-ar pune: «Cum dobândești harul? Și odată ce l-ai dobândit, cum îl păstrezi?».
E greu, pentru că mie, cel puțin, mi-a rămas aceas­tă meteahnă și acum; imediat mă vedeam sus și după aceea, invariabil, urma și căderea. Era o străful­gerare de moment în care mă și vedeam la final și ziceam: «Gata, am reușit», deși eu eram de fapt abia la început. Când ai succes, intervine o anumită rela­xare și o anu­mită orbire, de aia urmează căderea - pentru că acest tip de gând te plasează într-o realitate care nu există de fapt, este doar în capul tău, generată de o părere bună despre sine. Ești orbit de orgoliu și începi să faci greșeli: nu mai vezi bine pe unde mergi, nu te mai concentrezi, nu mai dai totul din tine, și atunci, inva­riabil, pierzi... Invariabil! Lecția asta a fost destul de dureroasă pentru mine, dar am învățat mult din ea.
Dacă e să mă gândesc bine, ambele mi-au fost nece­sare. Dacă insuccesul mi-a arătat că orgoliul e nociv, succesul m-a învățat să am încredere. Nu acea încredere oarbă în tine, propovăduită des de ameri­cani, «noi, prin noi înșine», care e asociată cu multă mândrie și în care nu cred. Nu, ci încrederea pozitivă, de care îmi vorbea des părintele Arsenie Papacioc - încredere în calea pe care te poartă Dumnezeu în lume, în talanții pe care ți i-a dat, în vocația ta, în drumul tău. Dar pe acest drum nu mergi automat, ci e nevoie și de conlucrarea noastră liberă. Ca să pășești pe el, ai nevoie de curaj. Și, mergând pe drumul tău, trebuie să ai mereu încredere în Hristos, chiar dacă e greu, chiar dacă îți consumă toate resursele și chiar dacă ai, la un moment dat, un eșec. Să ai încredere că poți ieși oricând la liman, căci Hristos este mereu acolo, gata oricând să ne ridice, dacă Îi cerem ajutorul. Întotdeau­na! Întreabă-L și El îți va arăta o cale. Numai să nu te întorci din drum. Pentru un creștin nu există deznă­dejde".

Chemarea

Drumul către Dumnezeu este chiar drumul existen­ței concrete, de zi cu zi. În cazul părintelui, dragostea și preocuparea pentru matematică îl vor conduce spre situații în care a fost nevoit să își pună acut întrebări importante despre om, viață, Dumnezeu. Pasul decisiv a venit după ce, în clasa a XI-a, a reușit să ia din nou premiul I pe țară, la olimpiada de matematică. A simțit atunci că reușise, că revenise pe culme și a vrut să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru asta. Apoi a venit întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol - "Pre­zența lui era copleșitoare. Era ca o mărturie mută a existenței lui Dumnezeu. Emana ceva indescriptibil din toată persoana lui... Îmi aduc aminte că, redescoperind credința, aveam deseori conflicte în mintea mea, un no­ian de întrebări. Și mă duceam la părintele cu gân­durile acestea, să mi le lămurească, dar când ajun­geam la el, se topeau toate. Pur și simplu îți topea în­do­ie­lile cu prezența lui. Părintele avea pe atunci 60 de ani de călugărie și era foarte luminos, fericit chiar, cu niște ochi mereu sclipitori. Când l-am întâlnit, mi-am spus că dacă omul ăsta nu e nebun (și era limpede că nu era), atunci el singur e dovada vie a faptului că Dumnezeu există! Așa am ajuns în Biserică".
Ioan și-a luat credința în serios. A început să se roa­ge și să se spovedească regulat. Întâlnirile cu părintele Arsenie i-au așezat temeliile vieții duhovnicești. Dar momentul decisiv a venit tot în urma unei crize, con­sfin­țind parcă felul său propriu de a înainta, mereu la extreme. Trecuseră deja câțiva ani de când pășise pe drumul credinței. Și, într-una din zile, una la fel ca cele­lalte, a îngenuncheat în fața icoanei Mântuitorului, dar nu a simțit nimic. Era gol, așa cum fusese cu ani în urmă.
"Și atunci am spus: «Doamne, eu nu știu de ce stau în fața icoanei Tale, pentru că de simțit nu simt nimic. Și nici nu știu de ce mă rog Ție, pentru că, de fapt, eu nu știu dacă exiști sau nu. Poate că sunt aici, în fața icoanei, pentru că părintele Arsenie, la care țin mult, spune că Tu exiști. Și dacă el spune, o fi adevărat. Dar eu, unul, nu sunt convins de existența Ta...» Nu mai știu exact cuvintele, dar știu că a fost în esență un dia­log negativ. Atunci a fost un nou început. Dar, e o vor­bă a părintelui Sofronie Saharov: «Dumnezeu nu te așteaptă cu politețuri. El vrea să fii sincer». Acum fusesem sincer. Îi pusesem înainte toate negările mele. Iar El le-a primit ca pe un început de dialog, care con­tinuă și astăzi și, nădăjduiesc, va continua și în veș­ni­cie. Dacă ar fi să dau un sfat, acesta ar fi să ne apro­piem de Dumnezeu sincer, chiar punându-I înainte necredința și neîncrederea noastră, și să-I cerem - «Doamne, arată-mi-Te și atunci Te voi sluji!» Sunt convins că Dumnezeu va răspunde. Negreșit!"

"Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!"

Ioan e singur în fața biroului. Din vârful creionului se ițesc, încârligate, complicatele lui formule matema­tice. Scrie la lucrarea lui de licență cu înfrigurare și, deodată, se oprește. Tot castelul construit cu migală se năruie. Crezuse că mai are puțin și îi poate așeza cu­pola, dar, pe negândite, s-au surpat temeliile care fuse­seră de la început șubrede. Dar nu deznădăjduiește. În față are o icoană a Maicii Domnului. Și, la fel ca și bunicul său odinioară, în bătălie, începe și el să o strige. Îi vorbește așa cum i-a vorbit Domnului cu ani în urmă - sincer, direct, fără ocolișuri inutile. Îi spune de pro­blema lui, de hățișul algebrei din care nu poate ieși nicicum. În decurs de o lună, pe nesimțite, problema și-a găsit rezolvarea.
"De la părintele Arsenie mi-a rămas în minte evla­via la Maica Domnului și această rugăciune: «Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!» Rugăciunea aceasta nu are un capăt. Pentru că dacă te ajută Maica Domnului să fii copilul ei, atunci ajungi fratele Mân­tuitorului Iisus Hristos. Eu aș vedea-o ca cea mai frumoasă și mai ușoară cale de a fi creștin".

Doctoratul în matematică la Berkeley

Universitatea Berkeley din California este între primele cinci din lume în domeniul matematicii. A ajuns acolo prin absolvenții și profesorii ei excepțio­nali, din care 20 sunt laureați ai Premiului Nobel. Între cei care îi călcau pragul în urmă cu mai bine de 10 ani era și acest tânăr din România. Slăbuț, cu o barbă care atunci mijea, venea aici pentru un doctorat în mate­matică și ca să se cunoască pe sine. Aplicase pentru studii și la Harvard sau Princeton, dar de primit, îl primiseră cei de la Berkeley. Poate că a fost la mijloc și rânduiala lui Dumnezeu, pentru că, aproape de fa­cultate, tronează impunătoarea catedrală ortodoxă din San Francisco, unde se adăpostesc moaștele Sfântului Ioan Maximovici, un episcop smerit, care a trăit în se­colul XX într-o sărăcie lucie, încreștinând nu doar America, ci și China. Aici avea să petreacă nenumărate dumi­nici, închinându-se la racla bi­nemirositoare. Dar nu doar ca­te­drala și prezența sfântului l-au ajutat spiritual, ci și profe­sorii săi, care, deși nu erau oa­meni evlavioși, erau "foarte mo­dești. Foarte inteligenți, scli­pitori chiar, dar și foarte mo­dești. Noi, studenții, care aveam enorm de învățat de la ei, eram mai îngâmfați decât ei. Matematica parcă te și în­deamnă la smerenie, pentru că este foarte grea, dar și foarte sinceră. În matematică nu poți să minți. Îți dai seama destul de repede dacă și unde ai greșit. De asemenea, îți și vezi limite­le. Un mare matematician, cum e Alain Connes, de pildă, a ținut o conferință ce se chema «Matematica, școala umilin­ței». Spunea el acolo că în momentul în care ești în fața lucrului nou de descoperit, ești pur și simplu ca un învă­țăcel. O iei din nou de la ca­păt. Și această stare de necu­noaștere este greu de supor­tat pentru tine, marele meda­liat Fields - care este echiva­lentul premiului Nobel în ma­tematică - cu multele și marile tale descoperiri. Prac­tic, orice om de știință, când este pus în fața situației de a crea ceva nou, trebuie să se facă din nou mic, pentru a putea smulge taina creației.
Așa că pentru mine, doc­toratul la Berkeley nu a fost doar un drum intelectual, ci și o cale prin care m-am apro­piat de Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc chiar mi-a spus când l-am întrebat ce să fac eu acolo pentru suflet - «Să te cunoști pe tine însuți!». Și să știți că vecinătatea unor mari savanți m-a ajutat mult la asta. M-a ajutat să-mi văd și limitele mele, dar și limi­tele științei. În zilele noastre există un mit cum că știința e atotputernică și că ar putea explica totul. De aici și un fals război al ei cu credința, întreținut de unii intelectuali atei. În fapt, ele nu pot intra în conflict, pentru că știința ține doar de universul văzut, nu și de veș­nicie. Se pot sprijini, însă, și rezultatele sunt foarte bune. Părerea mea este că niciun savant sincer cu el însuși nu poa­te crede în mitul atotputerniciei științei. Și dacă așa stau lucrurile cu creația, ce poți să mai spui despre Dumnezeu? El transcende cu mult fizica, matematica și întreaga creație. Eu sunt extraordinar de recunoscător pentru acest dar al matematicii. Sunt niște corespondențe care par de necre­zut, adevărate minunății: cum de-i așa? Te gândești că le-a pus Dumnezeu aco­lo. Matematica poate să te trimită spre o altă lume. Ea te invită să descoperi ceva mai mult, acele rațiuni ale univer­sului de care vorbesc sfinții, rațiuni pe care se bazează întreaga creație. Și când ajungi să le întrezărești, aruncând spre ele o ocheadă prin intermediul formulelor, dobândești un respect pen­tru taină, și asta te apropie mult de Dumnezeu. Einstein spunea: «Mă în­chin în fața misterelor universului!»".

Călugăria

Ne plimbăm prin cimitirul Mânăs­tirii Putna. Cruci drepte, de piatră, sunt aici parcă de când lumea. Mormântul maicii Bene­dicta, fostă Zoe Dumitrescu-Bușulenga, este îngrijit și înflorat. Monahii de aici o iubesc mult, pentru că a mers înaintea lor, unind cartea cu rugă­ciunea. E dru­mul pe care se străduiește să meargă și părintele Iere­mia. Multe probleme se pot limpezi aici, printre sfinții Putnei. Ei răspund, tocmai pentru că nu sunt morți, ci vii, dar în alt fel. Au strâns harul o viață întreagă, ca albinele, și acum îl revarsă din crisalidele acestea de piatră și flori în care s-au înveșnicit, ca să guste deplin din dragostea Domnului. Cine are ochii interiori des­chiși cred că vede lumina revăr­sându-se din mor­min­tele Putnei.
Părintele Ieremia a ajuns la Put­na la sfatul părintelui Arsenie Papacioc, duhovnicul de a cărui pulpană s-a ținut, ca să urce trep­tele încrederii în Dumnezeu. Îl pomenește mereu.
"La Berkeley mi-a venit gân­dul călugăriei și, când l-am între­bat pe părinte în ce mânăstire să merg, mi-a spus direct - Putna. Și m-a bucurat, pentru că aici am devenit ucenic al Domnului". Îl întreb cum se face că în zilele noastre sunt atâția călugări învă­țați. Oameni cu una sau două fa­cultăți, unii chiar cu doctorate în varii domenii, lasă totul și apucă pe calea monahală.
"Cred că e vorba de o cău­tare care a ajuns până la capăt. Oame­nii care studiază mult au mai mari șanse să se apropie de Dumnezeu, decât cei care se opresc la jumătatea drumului. Când acu­mulezi sufi­cientă cultură, inevita­bil ajungi să îți pui problema credinței, iar dacă ești un om sincer, atunci răspunsul este pozitiv. În plus, cred că spre deosebire de alte perioade din istoria recentă a Bise­ricii, în ultimul timp s-a scris mult despre mo­nahi, dizolvându-se astfel multe prejudecăți ale inte­lectua­lilor".
Îl întreb dacă nu i-a fost dor de lume, de când a in­trat în mânăstire. Nu de volup­tatea ei, ci de lucrurile ei bune, de un concert de muzică clasi­că, de un spectacol de teatru.
"Nu simt nicio durere după nimic din ceea ce aveam în lu­me, pentru că tot ce am găsit aici îmi este foarte împlinitor. Căutarea lui Dumnezeu în mânăstire este o aventură in­te­rioară, care nu-ți mai dă răgaz să cauți nimic din cele pe care le-ai avut sau pe care le puteai avea înainte. Nu mai simți nevoia de ele. E o depă­șire a lor, dar nu prin anulare, ci printr-o completare în care eventualele lipsuri sunt su­pli­nite de Hristos. Bucuria vie­ții unui matematician este mare, dar bucuria vieții unui călu­găr este și mai mare!".

(Fotografiile autorului)