Au sosit turmele din Carpaţi!

Vlahii din Cehia şi Polonia

Plouă mocăneşte pe vârful dealului Becva din ograda muzeului vlăhesc în aer liber din Roz­nov, cel mai mare muzeu etnografic din Vala­hia Moravă (Cehia). Jurnalişti, fotoreporteri şi operatori de televiziune stau la pândă cu privirile aţintite spre cărarea ce iese dintr-o văioagă, pe unde ar trebui, dintr-o clipă în alta, să-şi facă apariţia oile din Car­paţi, imediat după ce au traversat gra­niţa polono-cehă, din­spre Baranjia Gora. Unul dintre reporteri vorbeşte la telefon: "Velky den: prijezd ovce v Kar­patech" ("E o zi mare: sosesc oile din Carpaţi"). Este vorba de turma de oi din Rotbav, Braşov, pornită la drum în luna mai, pen­tru a reface traseul generaţiilor de păstori români plecaţi în pribegie la începutul secolului al XIV-lea (sau, după unii isto­rici, în jurul anului 1000). Dacă prin se­cole, tur­mele au purtat după ele, pe apa nesfârşită a timpului, nea­muri de oieri, fiu, tată, bunici, străbunici, păstori care au colonizat zonele montane ale Europei Cen­trale, pas cu pas şi generaţie după generaţie, oile ce stau să-şi facă apariţia de sub poala pădurii vin acum direct din Carpaţi, cu "viteza" normală a transhu­manţei, adică vreo 1400 de kilo­metri în decurs de 100 de zile... Ca nişte adevă­raţi "vlaşini", bacii români şi po­lonezi, ini­ţia­torii acestui spectaculos proiect european, au uluit presa şi tele­viziunile, prin curajul şi tăria lor de su­flet. Să mergi atâta drum, zi şi noapte, pe văi şi pe creste, să dormi ciobăneşte, în cojocul miţos, întins pe iarbă, în­conjurat de dulăi şi mânzări, ca să refaci, în mod sim­bolic, un traseu al identităţii mio­ritice, mi se pare un act de eroism şi, dacă nu spun prea mult, un contract cu... eternitatea, năs­cută, cum ar spune Blaga, la sat.

"Întâlnire de gradul III" cu oile şi păstorii din România

Prin ploaia măruntă, sâcâitoare, se zăreşte, în sfârşit, o mică pată albă, care creşte încet. Se declanşează apa­ratele de fotografiat, televiziunile încep transmi­sia. "Prijde ovce", se aude glasul unei ti­nere reporteriţe de la televiziunea na­ţio­nală cehă. "Vine turma", vrea să zică frumoasa corespondentă, cu o puternică solemni­tate în glas. Şi e explicabil: o astfel de "întâlnire de gradul III" cu oile şi păstorii din România n-a mai avut loc în epoca modernă. Este pen­tru prima dată în multe secole sau chiar un mileniu, când fraţii înstrăinaţi, păstorii din Carpaţi şi urmaşii urma­şilor lor din Tatra îşi dau mâna frăţeşte, ca membrii aceleiaşi familii, despărţită de soartă şi regăsită printr-o minune, după îndelungi căutări, abia în zilele noastre. Despre organizarea acestei transhu­manţe s-a scris în multe ziare şi s-a văzut la multe televiziuni din Româ­nia. Doar noi, "Formula AS", am avut norocul să fi fost de faţă la evenimentul unic al sosirii turmei, în punctul final din Roznov. Tocmai căutam, în Cehia şi Polonia... urme vlăheşti. În spatele oilor, urcă agale doi ciobani călare, unul român şi unul polonez: Cris­tian Su­ciu şi Piotr Kohut. Zâmbesc destinşi, oboseala dru­mului nu pare a-i fi afectat prea tare. Familia lui Kohut, soţia şi doi copii, îmbrăcaţi ciobăneşte, se bucură, ţinându-se de mână: "Vítejte, tati", "bine ai venit, tată". O atmosferă de sărbătoare, înveselită de talăngile agăţate de gâtul oilor "con­du­cătoare", învă­luie poieniţa. Oile sunt duse într-un ţarc, reporterii îşi fac interviurile, fotografii şioperatorii TV caută cu fe­bri­litate scenele cele mai potrivite. Roznovul şi Muzeul vlăhesc în aer liber ("Valasske muzeum v prirode") sunt parte din triunghiul magic numit "Vala­hia", la inter­secţia graniţelor Cehiei, Slo­vaciei şi Polo­niei. Magia acestor munţi, chemarea depărtărilor şi misterul zărilor străbune au fost descrise şi de poetul valah Metodej Jahn (Ion Metodiu), un nostalgic al mun­telui "pri­mor­dial", în poemul "Va­lassko". Iată cum visează Ion Me­to­diu: "Văi, munţi care se unduiesc în zare,/ Lumi­nişuri tămăduitoare, arbori prăbuşiţi la pă­mânt,/ Proaspete imagini, stropite cu roua răşinei,/ Spa­ţiul respiră marile depărtări...". Este spaţiul stră­bătut acum, conform unui legământ ancestral, de oile din Rotbav. Cu bâtele pe umeri şi de­sa­gii atârnând pe şold, bacii "transhumanţei 2013" devin iute personajele vedete ale muzeului, tezaure uma­ne vii, care fac eve­nimentul acestei toamne în mun­ţii Europei Centrale. Ca un ecou al istoriei carpa­tine comu­ne, trecerea lor peste munţii "care se unduiesc în zare" găseşte lumea din Roznov în sărbă­toare. De fapt, acest oraş de la periferia Valahiei Morave gravitea­ză în jurul muzeului, şi tot ce are mai important în sfera turistică şi culturală de aici vine. Din încherbarea aces­tui muzeu. Jos, la han, un taraf îi zice cu foc, melodii săltăreţe, rupte parcă din câmpia Ardealului. Câteva pe­rechi în costume tradiţio­nale îşi saltă picioarele în ritmul muzicii, pe care cehii de rând, oricât s-ar strădui, n-o pot per­cepe ca parte a filonului prin­cipal al folclo­rului lor. Şi atunci o as­cultă ca pe o mare bogăţie "străi­nă" a tezau­rului muzical ceh, cu o gene­ro­zitate şi o toleranţă admirabile.

"Flacăra vieţii din Carpaţi se va reaprinde şi în Tatra"

Piotr Kohut, goral din Koniacov, Polonia, este un cioban cu opt sute de oi, iniţiatorul proiectului "Trans­hu­manţa 2013". I-a cunoscut pe bacii români din Rot­bav la Torino, cu oca­zia festivalului anual "Terra Ma­dre". Atunci au pus la cale evenimentul is­toric la care suntem martori. Pri­mirea turmei la muzeul valah este împlinirea unui vis străbun. Toate strădaniile ulti­milor ani n-au fost în zadar. În familie, Piotr trăieşte ciobă­neşte, păs­trează tra­diţia bătrânească în toate, de la sti­lul casei, la mâncare şi îmbră­că­minte. Din păcate, este printre ultimii păs­tră­tori ai tradiţiei. Goralii vorbesc polo­neza, şi-au pierdut dialectul. Doar cio­banii valahi din Cehia îşi mai ştiu graiul strămoşesc (valassko) pe care, din ambiţie naţională, îl mai vorbeşte şi Piotr. Ceea ce l-a ajutat să înveţe binişor româneşte! E trist că toate mor în Polonia: "Ciobănia moare; trans­humanţa moa­re; păşunatul pe munţi moare; obiceiurile mor". De aceea este fericit că a reuşit să aducă Rot­ba­vul la Roz­nov. "Este ultima încer­care de a reînvia transhumanţa în munţii Tatra", spune gânditor. "Ulti­ma zvâc­nire cio­bănească româno-po­lono-ceho-slovacă. Din munţii vii ai Ro­mâ­niei, oiţele şi bacii lor au ajuns direct în mu­zeul Roznovului. Din stâ­nă, direct într-un ţarc din lemn proas­păt. Din ciobănie vie, lucrativă, într-un ta­blou pus pe perete... Ăsta-i tra­seul oilor noastre; l-am conceput cu gândul că fla­căra vieţii din Carpaţi se va reaprinde şi în Tatra. De altfel, transhu­manţa are probleme numai în Slo­vacia, Cehia, Polonia şi Româ­nia. În ţări indus­triali­zate ca Franţa, Italia sau Germa­nia, în mod para­doxal, ea este permisă, chiar încura­jată. Cred că eve­nimentul actual va trezi multe întrebări autorităţilor noastre şi vor fi mai cooperante pe viitor. Mulţumim fraţilor ro­mâni pentru asta".
Şi Michal Milers, goral polonez, trăind în Cehia, la Midek, face parte dintre organizatori. Are acasă o turmă proprie, câţiva dulăi ciobăneşti, un ţarc amenajat după învăţătura părintească şi o familie frumoasă. Spre noro­cul lui, soţia, Danuta Milerska, deşi nu este valahă, a adoptat cu bucurie noua viaţă, alături de baciul ei de bărbat. Copiii lor, Anjia, Jahn şi Mateus sunt şi ei mân­dri de a face parte dintre "crăişorii" munţilor. Au în ladă costume păstoreşti, comandate special unui meşter go­ral din zona Cesin. Danuta Milerska îşi va aminti toată viaţa de nunta sa pastorală când, mireasă fiind, a fost "furată" şi au urmat apoi obiceiurile valahe, diferite de ale cehilor, slovacilor şi polonezilor. "Ciobănia", spune ea cu mândrie, "este viaţa noastră. Prin soţul meu am devenit eu însămi o goralkă. El vorbeşte în dialect aca­să, aşa am învăţat şi eu şi copiii vorbirea valahă speci­fică regiunii Valahia. Copiii sunt fericiţi că, la şcoală, pot vorbi între ei fără a fi înţeleşi de ceilalţi".
Mulţimea de curioşi creşte, în ciuda ploii. Mioarele rumegă în ţarc, aparatele de luat imagini sunt ţintite asupra lor. Sunt destui tineri care par să nu fi văzut oi de aproape în ultima vreme sau, poate, niciodată. Ciobanii sunt asaltaţi de nesfârşitul cor de reporteri. Din grupul oierilor din Rotbav, foarte solicitat este Cristian Suciu, căpetenia turmelor venite din România. Parcur­gând pe jos atâţia kilometri, îşi povesteşte aventura ca pe un zbor pe lună. "Am dormit pe cojoc, unde a dat Dum­­nezeu... Ciobănaş cu trei sute de oi, cum spune cân­tecul. Când venea noaptea, ne puneam lângă ele, fă­ceam focul, ne culcam... N-am avut probleme cu ni­meni că-i călcăm proprietatea, din Ucraina, Polonia, Slo­va­cia şi Cehia. Am avut însă probleme în România, acolo am fost întâmpinaţi cu scandal. Abia am aşteptat să trecem graniţa. Dintre toate, Polonia ne-a primit cel mai frumos. Când treceam prin sate, ieşea lumea la poartă şi ne omenea cu mâncare şi băutură. Mulţi ne-au arătat acte, cum că familiile lor au venit din Ro­mâ­nia în urmă cu patru-cinci sute de ani".

"Sunt la a 14-a generaţie de la sosirea strămoşilor valahi în aceşti munţi"

O pată de culoare în plină forfotă ciobănească este uriaşul cu plete albe, ochelari, cămaşă lungă, albă, pălă­rie cu boruri largi şi cizme negre cu carâmb înalt. Este valahul Traca Josef, cioban din zona graniţei ceho-po­lo­neze. Poartă o valaşkă bine ascuţită pe umăr, numită în Polonia ciupagă, un soi de toporişcă devenită simbol al valahilor din Tatra. Râde puternic, atrăgând atenţia reporterilor care-l asaltează cu camerele de filmat, ca pe o curiozitate montană. El poartă o roată de "caşca­vaş", din care împarte cui vrea să guste. Alături, un domn distins, sobru, îmbrăcat într-un costum de dimie de culoarea tutunului, cu bordură roşie, cămaşă albă cu "râuri" de mătase, purtând o pălărie mocănească cu boruri largi, râde voiniceşte pe sub mustaţa bogată. Este domnul Andrew Makovski, lider al goralilor din Tatra, partea poloneză, sosit din Zakopane. Întrebat ce semni­ficaţie găseşte dânsul evenimentului aflat în desfăşu­rare, a răspuns: "Acest eveniment simbolizează legătura strânsă dintre Carpaţi şi Tatra, fiind o iniţiativă cu largi perspective, cu mare viitor. Este o călătorie cu dublu sens: pe de o parte, Carpaţii îşi regăsesc fiii rătăciţi prin veacuri, iar pe de alta, valahii din Tatra se întorc la rădăcini, acolo unde pastoralismul, peisajul şi poezia munţilor sunt încă vii. Ca goral, sunt la a 14-a gene­raţie de la sosirea strămoşilor valahi în aceşti munţi şi sunt sigur că evenimentul de azi va interesa enorm tâ­năra generaţie din ţările noastre, deoarece, mai devre­me sau mai târziu, tinerii vor dori să afle de unde se trag familiile lor, unde le sunt rădăcinile etnice. UE va fi nevoită să-i ajute, să le asculte glasul, deoarece pas­toralismul nu este doar trecutul, este şi viitorul".
Se înserează şi ploaia ia o pauză. Oile s-au culcat, parcă, la comanda baciului Suciu. Televiziunile au în­che­iat transmisiunile în direct, ziarele îşi aşteaptă deja reporterii, cu cele din urmă informaţii. Muzica de la han nu se mai aude. Un lătrat obositsparge tăcerea neaştep­tată. Pare a fi un avertisment pentru mioarele care se hârjonesc la marginea turmei adormite. Din peisaj lipsesc doar coşurile caselor, care să slobozească fu­ioare de fum peste sat. Peste toate veghează directorul muzeului, care vine în inspecţie cu umbrela uitată des­chisă. "Pentru mine", spune Andrus Indrich, "trans­humanţa este un proiect fantastic. Pune muzeul nostru în poziţia de a participa la salvarea unei tradiţii milenare, de a o pune în braţe unei noi generaţii. Suntem mândri de a fi parte la ceea ce se întâmplă între Carpaţi şi Tatra".

Fotografii de Claudiu Târziu