Când moţii coboară din munţi: Marea Adunare de la Câmpeni

E 19 octombrie şi vreau să aflu ce înseamnă să fii moţ, de la oamenii care au venit cu vitele şi caii lor, la Marea Adunare de la Câmpeni.

Sunt cocoţată în căruţa lui nenea Dorel care, îmbrăcat de sărbătoare, îndeamnă câmpenarii de pe stradă să vină la "sfânta adunare". Moţul acesta este membru în "Asociaţia Crescătorilor de Taurine Arieşul Câmpeni" şi a coborât din vârf de munte ca să le arate tuturor că agricultura merge bine pe munţii lui. Îl întreb ce înseam­nă a fi moţ şi îmi spune că moţul este acel om hotărât şi incoruptibil. Îşi propteşte bine căciula pe creştet, ridică bărbia şi mă întreabă dacă mai "îs cu­rioasă de ceva". Mai sunt, vreau să ştiu ce-ar zice calul lui despre lupta asta, dacă ar putea să vorbească. Tu­şeşte, strânge hamul şi-mi spune: "Dacă animalele astea ar vorbi, ar zice ele, săracele, multe, să le lase să trăiască, nu să le dea cianură. Noi le ţinem pe păşu­nate, la doar 3-4 kilometri de Roşia Montană. Vă daţi seama? Politicienii chiar nu se gândesc că avem şi noi copii, nepoţi? La prima lor gură de aer, cum scot capul din pântecul mamei, să tragă cianuri? Noi i-am pus sus, să ne conducă ţara, şi ei ne pun la doi metri sub pământ?" Opreşte căruţa cu "No, stai, hoo" şi conti­nuă: "Dacă ne necăjesc tare, punem cauciucuri de iarnă pe furgon, potcoave pe cai şi mergem la găgău­zele astea, la Bucureşti, să stăm cu ei de vorbă. Că şi Cloşca şi Crişan au mers. Suntem moţi de-ai lor!"

Solidaritatea de la Câmpeni

S-a făcut ora 14, adică ora oficială a începerii manifestaţiei de la Câmpeni. Îi mulţumesc pen­tru plimbare lui nea Dorel, sar pe asfaltul plin de mii de picioare şi încep să explorez forfota pro­testatară. Sunt înconjurată de oameni din toate regiunile României. Peste tot, cerul toamnei e plin de lozinci: Turda luptă pentru Roşia Mon­tană. La fel, şi Oradea. Sibiul vrea să salveze şi el. Oltenia este în frunte. Şi Iaşiul. Vasluiul este solidar şi speră ca acest capital civic să foloseas­că şi în problema gazelor de şist. Recunosc oa­meni din Bucureşti, Timişoara, Deva, Cluj, iar re­gă­sirea asta începe să aducă a reuniune de fa­milie. A reuniune de ţară. "Toate categoriile de cetăţeni sunt reprezentaţi azi, de la studenţi la profesori, apicultori, artişti, activişti, crescători de vaci, preoţi, copii, tot! Toţi sunt aici ca să-şi exprime solidaritatea cu Revolta moţească", spune muzicianul Bogdan Rakolckza, venit de la Cluj.
Din boxele date (foarte) tare, se aude noul şlagăr al Apusenilor, o compoziţie muzicală sem­nată de Nicoară Nicolae Horea, din Soho­dol, pe versuri de Andone din Abrud. Refrenul este "Uniţi, salvăm Roşia Montană! Uniţi, sal­văm Munţii Apuseni". Între ele, cele mai multe versuri rimează cu "Iancu" şi "solidaritate". Iden­­titatea manifestaţiei se conturează tot mai clar, într-un spirit tipic moţesc, parcă reînviat după zeci de ani de aşteptare. Senzaţia este cu atât mai puternică atunci când privesc dincolo de nucleul protestului, spre margini, unde câteva zeci de vite şi cai sunt înhămate la căruţe. Toate animalele sunt împodobite cu fâşii tricolore. Până şi de calul care nu stă în rând cu ele, calul de piatră al statuii lui Iancu, au fost lipite două steaguri: al României şi al Roşiei Montane. Mă uit la uriaşa frunză pictată în verde şi roşu şi simt că toamna asta e singura care nu se veştejeşte.

Dumnezeu, înainte şi după toate

Pe scena pregătită ca de concert urcă Ioan Uţiu, colonel în rezervă, decorat acum cu efigia lui Avram Iancu şi o eşarfă-n trei culori. Cu o oră înainte, îmi ar­gumentase de ce nu este proiectul de la Roşia Montană bun pentru Apuseni: "Oare fericirea stă într-un lac de cianuri, explozii zilnice, ape poluate, câteva sute de locuri de muncă şi în ceea ce nu putem controla? Eu cred că fericirea stă în cei o sută de mii de oameni care locuiesc aceşti munţi, în inima lor curată şi în moşte­nirea pe care o lăsăm copiilor noştri: viaţa şi bucuria de a trăi în aceste locuri, pe care abia acum învăţăm să le apreciem la justa lor valoare".
Ioan Uţiu anunţă începerea protestului cu o rugă­ciune. Mă uit în jur să văd dacă şi alţii trăiesc mirarea acestui neaşteptat protocol. O trăiesc câţiva, obişnuiţi, ca şi mine, cu manifestaţiile de stradă ce debutează cu pro­teste indignate. Dar moţii nu par surprinşi. Ei sunt primii care îşi pun linişte pe chipuri, închid ochii, îşi împreunează mâinile şi ascultă. Pe scenă, deasupra me­sajului "Guvernul trădării a pus capăt răbdării", doi preoţi rostesc Tatăl Nostru şi binecuvântează Marea Adunare de la Câmpeni. Ţin apoi o scurtă slujbă, în care-i pomenesc pe cei care au murit pentru ca Româ­nia să fie o ţară liberă. Ceremonia religioasă ia sfârşit cu o depunere de coroane, la statuia lui Avram Iancu.

Uniţi, salvăm toată România!

La o margine a mulţimii, Vasile Gheorghe Ursu îşi mângâie vaca portocalie, în timp ce ascultă Procla­ma­ţia de la Câmpeni. Are obrajii rumeniţi şi e îmbrăcat în hainele de câmp. Peste umeri îşi ţine biciul. E atent la fiecare virgulă căreia i se dă citire pe scenă şi aprobă din cap textul care începe aşa: "Noi, locuitorii Mun­ţilor Apuseni, adunaţi astăzi, 19 octombrie 2013 la Câmpeni, ne afirmăm dreptul de a ne decide singuri soar­ta". Cuvintele Proclamaţiei ţintesc din prima propoziţie în inimile miilor de iubitori de democraţie aflaţi aici. Îl privesc pe moţ cât durează lectura celor 12 revendicări. Aplaudă şi zâmbeşte. Mă apropii încă un pas de el şi-l întreb ce-l mână în luptă. Îmi spune: "Sunt fermier şi sunt direct afectat, la fel ca mulţi din zona asta. Dacă începe proiectul, nu ne mai cumpără nimeni carnea şi produsele lactate. Am 15 capete de vită. Oricum ne descurcăm greu, pentru că nu avem o piaţă sigură de desfacere şi suntem la mila samsarilor. Dacă se pune ştampila că e zonă poluată, nu ne mai cumpără nimeni produsele". Mă uit în ochii lui badea Vasile şi-mi vin în minte, ca o glumă proastă, minerii care plâng de mila Apusenilor, în reclamele proaspăt interzise ale companiei Roşia Montană Gold Corpo­ration. Realizez că milioanele de dolari pe care le-au investit în argumentul locurilor de muncă au prostit o ţară, că munţii ăştia sunt plini doar de aur, în niciun caz de viaţă şi rod.

Cinste lor: câmpenarilor, roşienilor, tuturor

Pe acoperişul blocu­lui pe care tronează frunza cauzei Salvaţi Roşia Montană, câteva zeci de tineri din Câm­peni, alături de jurna­lişti, fotografiază şi numără protestatarii. Urc alături de ei, cu tea­mă de înălţime, trag câ­teva poze şi cobor feri­cită că trăiesc în direct primul protest, cu atâta mulţime de oameni, la poalele Apusenilor, munţii pe care îi apă­răm. Despre ei vorbeşte şi jurnalistul Mihai Go­ţiu, care spune, emo­ţionat, pe scenă: "Una dintre cele mai mari minciuni pe care le-am auzit cu toţii este aceea că locuitorii din Apu­seni susţin proiectul minier. Priviţi în jur cum se susţine acest pro­iect!" Oamenii flu­ieră, strigă, se bucură. "La Cluj, la Bucureşti şi în alte oraşe din străinătate, oamenii vă susţin. Voi sunteţi cei mai importanţi, peste voi nu poate trece nicio voinţă politică. Voi sunteţi cei care decideţi viito­rul Munţilor Apuseni. Azi, pe 19 octombrie, este doar începutul trezirii Apusenilor. Fiţi pregătiţi să vă întoar­ceţi de fiecare dată la Roşia Montană sau în Apuseni, dacă va fi nevoie. Sunt convins că 19 octombrie va de­veni sărbătoarea Munţilor Apuseni!" Mihai zâmbeşte şi primeşte, surprins, o diplomă de onoare, din partea cetăţenilor din Câmpeni. E semn de recunoştinţă pentru susţinerea jurnalistică pe care le-o oferă de 11 ani încoace.
Aceeaşi diplomă îi este înmânată şi preşedintelui Asociaţiei Alburnus Maior, Eugen David. Şi el este fermier şi mărturiseşte, cât de des poate, că are "un simţ al proprietăţii foarte dezvoltat" şi că poate face "orice" ca să şi-l apere. Se uită la diplomă, pe sub co­zorocul albastru al şepcii, cugetă şi spune că diploma este a tuturor, nu doar a lui. "Nu voi ceda o palmă de pământ din Roşia Montană! Noi nu ne putem trăda. Nici eu pe voi, nici voi pe mine. Pentru că suntem legaţi unul de altul, ori murim toţi, ori trăim toţi! Să vă fie clar!" Mie mi-e clar că omul ăsta e un munte care apără munţi. "Dacă proiectul ăsta, Roşia Montană, se va face, voi fi şi eu vinovat, şi voi. Şi cel care va fi ruşinea naţiunii va fi Avram Iancu, pentru că l-am trădat toţi! Asta vreţi?" Un fior se împrăştie în mii de oameni deodată şi Eugen David adaugă: "Roşia Montană este doar temporar sub asediul lui Ponta şi al companiei. În curând, o vom recupera! Victorie! Vic­torie! Victorie!" Lumea aclamă. "Îmi place extraor­dinar că văd aici nişte fiinţe nobile: vacile. Da, eu sunt un fermier care are în dotare aceste fiinţe nobile. Dacă Guvernul vrea să facă bani, să ajute oamenii să crească animale. Cât va fi lumea, va fi nevoie de mân­care. Aurul merge în bănci şi atât". Acum 13 ani, Eu­gen David şi ceilalţi roşieni care şi-au scris pe case că nu sunt de vânzare erau doar oameni hotărâţi să nu renunţe. Acum, uitându-mă cum îl privesc oamenii din jur, realizez că ei sunt modelele de care ducea lipsă generaţia noastră.
Îl recunosc în mulţime şi pe domnul Zeno Cornea. Pare emoţionat. Îl întreb ce simte. Mă prinde de umeri, zâmbeşte tăcut secunde lungi şi-mi spune: "În primul rând, sunt mândru că sunt român. În al doilea rând, sunt mândru că sunt moţ. În urmă cu 10 ani, am reuşit să adun aici doar 100 de oameni. Acum, când mă uit în jur, sunt fericit". Fericit pare şi consăteanul său, Sorin Jurcă. El îmi spune că a venit la Marea Adunare de la Câmpeni ca să îşi ia energie. "Mai am, dar e nevoie de multă energie pentru a lupta mai departe. Faptul că sunt oameni pe care i-am văzut doar o dată sau niciodată, care ne zâmbesc şi ne îmbrăţişează, e semn că apărăm o cauză dreaptă". Îl îmbrăţişez şi-mi doresc să mă molipsesc şi eu de hotărâre, pentru totdeauna.

Împreună

Printre oamenii adunaţi în Câmpeni, întâlnesc o fată din Ţara Bascilor. O întreb ce vânt o aduce aici şi-mi spune: "Studiez în Cluj şi am participat mereu la pro­testele de acolo. Cred că este importantă lupta voastră şi merită să ne exprimăm, de oriunde am fi, solida­ritatea". Între timp, pe scenă se urcă un domn care trans­mite, în limba franceză, un îndemn pentru Rezis­tenţă. Solidaritatea internaţională se manifestă, încăr­cată de emoţie, şi în mesajul jurnalistului turc, care le citeşte tuturor, într-o română surprinzător de clară, ceea ce am auzit şi într-un protest din Cluj. E mesajul pe care Piaţa Taksim, locul celor mai intense mişcări civi­ce din Turcia anului 2013, îl transmite celor care vor să salveze Roşia Montană: "Peste tot e Tak­sim, peste tot e Rezistenţă, peste tot e Roşia Montană". Surprinşi, câmpenarii aplaudă şi strigă "So-li-da-ri-ta-te! So-li-da-ri-ta-te!"

"Vă întreb atunci: Horea, Cloşca şi Crişan au fost extremişti?"

Profesorul Ioan Piso, care a fost directorul Mu­zeului de Istorie a Transilvaniei între anii 1997 şi 2011, a venit de la Cluj, cu tricoloru-n piept şi lumină în pri­vire. Zâmbeşte calm, ca un ardelean liniştit, şi vorbeşte despre fericire: "Fericirea este un drept sfânt lăsat de Dumnezeu omului pe pământ, dar este şi un drept scris în toate constituţiile civilizate, inclusiv în cea a Româ­niei. Cu toate acestea, cei care îşi apără pământul, puritatea aerului şi a apei, au fost făcuţi extremişti, neo-legionari. Vă întreb atunci: Horea, Cloşca şi Cri­şan au fost extremişti? Avram Iancu a fost extremist? Simeon Balint, în faţa Bisericii căruia, la Roşia Montană, s-a născut rezistenţa armată pentru apăra­rea Apusenilor, a fost extremist? Doamna de la Roşia Montană, care are aproape 80 de ani şi pe care o văd la fiecare demonstraţie, este o extremistă? Aceste fru­moase fete, îmbrăcate româneşte, au figuri de extre­mis­te? Nu! Adevărul e că i-am prins pe guvernanţi cu ocaua mică şi nu mai ştiu pe unde să îşi scoată că­maşa. Moţii dau o lecţie de democraţie şi învăţăm că democraţia nu este posibilă doar la Bucureşti, Cluj sau Bruxelles. Noi trebuie să ştim că bogăţiile acestei ţări nu aparţin guvernanţilor, aparţin acestei naţiuni, aces­tui popor. Dacă ei ne trădea­ză, în numele democraţiei directe, avem dreptul să-i dăm jos! Va trebui ca fiecare dintre noi să facă un legământ cu sine însuşi, că nu va pleca acasă până când această pro­clamaţie nu va fi pusă în apli­care. Iar dacă va fi să fie care pe care, cine va părăsi Apu­senii? Moţii sau hoţii?". Mul­ţimea strigă, tare, foarte tare: "Ho-ţii! Ho-ţii! Ho-ţii!"
Fetele îmbrăcate româ­neş­te, despre care vorbeşte Ioan Piso, sunt tulnicăresele care duc mai departe o tradiţie an­cestrală, prin care ţin în viaţă cântecul buciumului. Ele stau pe scenă tot timpul în care, diferiţi şi de peste tot, oamenii îşi spun argumentele pentru salvarea Roşiei Montane. În mijlocul mulţimii, arhitectul Ştefan Bîlici flutură un clo­poţel în loc de-aplauze. Îl în­treb ce simte şi cum arată cei din jurul lui, din punct de vedere... arhitectural. "Simt ce-am simţit şi la celelalte proteste la care am fost. Vreau să-i cunosc pe toţi oamenii ăştia din jurul meu. E o lume extraordinară, vie, adevărată, cu atât mai mult cu cât fie­care ne arătăm cea mai bună parte, încercând să contri­buim la binele Roşiei Mon­tane şi al României. Cum ara­tă, din punct de vedere arhi­tectural? Arată ca tot ce în­seamnă arhi­tectura tradiţio­nală româneas­că, pe care o plângem şi spu­nem că dis­pare. Arhitectura aia care arată bun simţ, chib­zuinţă, înţelepciune, linişte şi legă­tură cu locul. Dar uite că nu dispare, renaşte".

Hai să-ntindem marşul mare

Plecăm din locul în care s-au ţinut discursurile protes­tatare, în marş, prin oraşul care-şi spune "inima Apuse­nilor". Înaintea noastră au trecut, spre casele şi grajdurile lor, ţăranii care mi-au povestit de ce nu e bun, pentru ei, proiectul de minerit. Au plecat mai devreme, să nu-i prindă noaptea pe drum, mai ales că unii veniseră de la 10 kilometri, călare. Brusc, la poarta lui Ioan Călin Andreş, primarul din Câmpeni, care susţine public proiectul de minerit de la Roşia Montană, mulţimea strigă: "Ieşi afară, javră ordinară".
Marşul se sfârşeşte după mai puţini paşi decât cei pe care-i numărăm la protestele din celelalte oraşe mari. Câmpeniul e mic (deşi foarte mare în istorie) şi străzile ne-ntorc repede în centru. În drumul de-ntoar­cere, pe strada Libertăţii prindem închiderea pieţei, care-i mereu plină de roadele pământului moţilor din Câmpeni.
Suntem iarăşi în faţa scenei. Un băieţel mărunt, nu mai mare de 7 ani, binecuvântează, cu voce subţire, Ma­rea Adunare de la Câmpeni. În tăcerea tuturor, spu­ne "Tatăl nostru". Tatăl lui spune: "Doamne-ajută!". Se strigă din nou: "Uniţi, salvăm Munţii Apuseni" şi se-ntinde o horă mare, care încheie ziua asta, aşa cum a fost anunţată din căruţa lui badea Dorel: o sărbătoare a Moţilor.