Plouă mocănește pe vârful dealului Becva din ograda muzeului vlăhesc în aer liber din Roznov, cel mai mare muzeu etnografic din Valahia Moravă (Cehia). Jurnaliști, fotoreporteri și operatori de televiziune stau la pândă cu privirile ațintite spre cărarea ce iese dintr-o văioagă, pe unde ar trebui, dintr-o clipă în alta, să-și facă apariția oile din Carpați, imediat după ce au traversat granița polono-cehă, dinspre Baranjia Gora. Unul dintre reporteri vorbește la telefon: "Velky den: prijezd ovce v Karpatech" ("E o zi mare: sosesc oile din Carpați"). Este vorba de turma de oi din Rotbav, Brașov, pornită la drum în luna mai, pentru a reface traseul generațiilor de păstori români plecați în pribegie la începutul secolului al XIV-lea (sau, după unii istorici, în jurul anului 1000). Dacă prin secole, turmele au purtat după ele, pe apa nesfârșită a timpului, neamuri de oieri, fiu, tată, bunici, străbunici, păstori care au colonizat zonele montane ale Europei Centrale, pas cu pas și generație după generație, oile ce stau să-și facă apariția de sub poala pădurii vin acum direct din Carpați, cu "viteza" normală a transhumanței, adică vreo 1400 de kilometri în decurs de 100 de zile... Ca niște adevărați "vlașini", bacii români și polonezi, inițiatorii acestui spectaculos proiect european, au uluit presa și televiziunile, prin curajul și tăria lor de suflet. Să mergi atâta drum, zi și noapte, pe văi și pe creste, să dormi ciobănește, în cojocul mițos, întins pe iarbă, înconjurat de dulăi și mânzări, ca să refaci, în mod simbolic, un traseu al identității mioritice, mi se pare un act de eroism și, dacă nu spun prea mult, un contract cu... eternitatea, născută, cum ar spune Blaga, la sat.
"Întâlnire de gradul III" cu oile și păstorii din România
Prin ploaia măruntă, sâcâitoare, se zărește, în sfârșit, o mică pată albă, care crește încet. Se declanșează aparatele de fotografiat, televiziunile încep transmisia. "Prijde ovce", se aude glasul unei tinere reporterițe de la televiziunea națională cehă. "Vine turma", vrea să zică frumoasa corespondentă, cu o puternică solemnitate în glas. Și e explicabil: o astfel de "întâlnire de gradul III" cu oile și păstorii din România n-a mai avut loc în epoca modernă. Este pentru prima dată în multe secole sau chiar un mileniu, când frații înstrăinați, păstorii din Carpați și urmașii urmașilor lor din Tatra își dau mâna frățește, ca membrii aceleiași familii, despărțită de soartă și regăsită printr-o minune, după îndelungi căutări, abia în zilele noastre. Despre organizarea acestei transhumanțe s-a scris în multe ziare și s-a văzut la multe televiziuni din România. Doar noi, "Formula AS", am avut norocul să fi fost de față la evenimentul unic al sosirii turmei, în punctul final din Roznov. Tocmai căutam, în Cehia și Polonia... urme vlăhești. În spatele oilor, urcă agale doi ciobani călare, unul român și unul polonez: Cristian Suciu și Piotr Kohut. Zâmbesc destinși, oboseala drumului nu pare a-i fi afectat prea tare. Familia lui Kohut, soția și doi copii, îmbrăcați ciobănește, se bucură, ținându-se de mână: "Vítejte, tati", "bine ai venit, tată". O atmosferă de sărbătoare, înveselită de talăngile agățate de gâtul oilor "conducătoare", învăluie poienița. Oile sunt duse într-un țarc, reporterii își fac interviurile, fotografii și operatorii TV caută cu febrilitate scenele cele mai potrivite. Roznovul și Muzeul vlăhesc în aer liber ("Valasske muzeum v prirode") sunt parte din triunghiul magic numit "Valahia", la intersecția granițelor Cehiei, Slovaciei și Poloniei. Magia acestor munți, chemarea depărtărilor și misterul zărilor străbune au fost descrise și de poetul valah Metodej Jahn (Ion Metodiu), un nostalgic al muntelui "primordial", în poemul "Valassko". Iată cum visează Ion Metodiu: "Văi, munți care se unduiesc în zare,/ Luminișuri tămăduitoare, arbori prăbușiți la pământ,/ Proaspete imagini, stropite cu roua rășinei,/ Spațiul respiră marile depărtări...". Este spațiul străbătut acum, conform unui legământ ancestral, de oile din Rotbav. Cu bâtele pe umeri și desagii atârnând pe șold, bacii "transhumanței 2013" devin iute personajele vedete ale muzeului, tezaure umane vii, care fac evenimentul acestei toamne în munții Europei Centrale. Ca un ecou al istoriei carpatine comune, trecerea lor peste munții "care se unduiesc în zare" găsește lumea din Roznov în sărbătoare. De fapt, acest oraș de la periferia Valahiei Morave gravitează în jurul muzeului, și tot ce are mai important în sfera turistică și culturală de aici vine. Din încherbarea acestui muzeu. Jos, la han, un taraf îi zice cu foc, melodii săltărețe, rupte parcă din câmpia Ardealului. Câteva perechi în costume tradiționale își saltă picioarele în ritmul muzicii, pe care cehii de rând, oricât s-ar strădui, n-o pot percepe ca parte a filonului principal al folclorului lor. Și atunci o ascultă ca pe o mare bogăție "străină" a tezaurului muzical ceh, cu o generozitate și o toleranță admirabile.
"Flacăra vieții din Carpați se va reaprinde și în Tatra"
Piotr Kohut, goral din Koniacov, Polonia, este un cioban cu opt sute de oi, inițiatorul proiectului "Transhumanța 2013". I-a cunoscut pe bacii români din Rotbav la Torino, cu ocazia festivalului anual "Terra Madre". Atunci au pus la cale evenimentul istoric la care suntem martori. Primirea turmei la muzeul valah este împlinirea unui vis străbun. Toate strădaniile ultimilor ani n-au fost în zadar. În familie, Piotr trăiește ciobănește, păstrează tradiția bătrânească în toate, de la stilul casei, la mâncare și îmbrăcăminte. Din păcate, este printre ultimii păstrători ai tradiției. Goralii vorbesc poloneza, și-au pierdut dialectul. Doar ciobanii valahi din Cehia își mai știu graiul strămoșesc (valassko) pe care, din ambiție națională, îl mai vorbește și Piotr. Ceea ce l-a ajutat să învețe binișor românește! E trist că toate mor în Polonia: "Ciobănia moare; transhumanța moare; pășunatul pe munți moare; obiceiurile mor". De aceea este fericit că a reușit să aducă Rotbavul la Roznov. "Este ultima încercare de a reînvia transhumanța în munții Tatra", spune gânditor. "Ultima zvâcnire ciobănească româno-polono-ceho-slovacă. Din munții vii ai României, oițele și bacii lor au ajuns direct în muzeul Roznovului. Din stână, direct într-un țarc din lemn proaspăt. Din ciobănie vie, lucrativă, într-un tablou pus pe perete... Ăsta-i traseul oilor noastre; l-am conceput cu gândul că flacăra vieții din Carpați se va reaprinde și în Tatra. De altfel, transhumanța are probleme numai în Slovacia, Cehia, Polonia și România. În țări industrializate ca Franța, Italia sau Germania, în mod paradoxal, ea este permisă, chiar încurajată. Cred că evenimentul actual va trezi multe întrebări autorităților noastre și vor fi mai cooperante pe viitor. Mulțumim fraților români pentru asta".
Și Michal Milers, goral polonez, trăind în Cehia, la Midek, face parte dintre organizatori. Are acasă o turmă proprie, câțiva dulăi ciobănești, un țarc amenajat după învățătura părintească și o familie frumoasă. Spre norocul lui, soția, Danuta Milerska, deși nu este valahă, a adoptat cu bucurie noua viață, alături de baciul ei de bărbat. Copiii lor, Anjia, Jahn și Mateus sunt și ei mândri de a face parte dintre "crăișorii" munților. Au în ladă costume păstorești, comandate special unui meșter goral din zona Cesin. Danuta Milerska își va aminti toată viața de nunta sa pastorală când, mireasă fiind, a fost "furată" și au urmat apoi obiceiurile valahe, diferite de ale cehilor, slovacilor și polonezilor. "Ciobănia", spune ea cu mândrie, "este viața noastră. Prin soțul meu am devenit eu însămi o goralkă. El vorbește în dialect acasă, așa am învățat și eu și copiii vorbirea valahă specifică regiunii Valahia. Copiii sunt fericiți că, la școală, pot vorbi între ei fără a fi înțeleși de ceilalți".
Mulțimea de curioși crește, în ciuda ploii. Mioarele rumegă în țarc, aparatele de luat imagini sunt țintite asupra lor. Sunt destui tineri care par să nu fi văzut oi de aproape în ultima vreme sau, poate, niciodată. Ciobanii sunt asaltați de nesfârșitul cor de reporteri. Din grupul oierilor din Rotbav, foarte solicitat este Cristian Suciu, căpetenia turmelor venite din România. Parcurgând pe jos atâția kilometri, își povestește aventura ca pe un zbor pe lună. "Am dormit pe cojoc, unde a dat Dumnezeu... Ciobănaș cu trei sute de oi, cum spune cântecul. Când venea noaptea, ne puneam lângă ele, făceam focul, ne culcam... N-am avut probleme cu nimeni că-i călcăm proprietatea, din Ucraina, Polonia, Slovacia și Cehia. Am avut însă probleme în România, acolo am fost întâmpinați cu scandal. Abia am așteptat să trecem granița. Dintre toate, Polonia ne-a primit cel mai frumos. Când treceam prin sate, ieșea lumea la poartă și ne omenea cu mâncare și băutură. Mulți ne-au arătat acte, cum că familiile lor au venit din România în urmă cu patru-cinci sute de ani".
"Sunt la a 14-a generație de la sosirea strămoșilor valahi în acești munți"
O pată de culoare în plină forfotă ciobănească este uriașul cu plete albe, ochelari, cămașă lungă, albă, pălărie cu boruri largi și cizme negre cu carâmb înalt. Este valahul Traca Josef, cioban din zona graniței ceho-poloneze. Poartă o valașkă bine ascuțită pe umăr, numită în Polonia ciupagă, un soi de toporișcă devenită simbol al valahilor din Tatra. Râde puternic, atrăgând atenția reporterilor care-l asaltează cu camerele de filmat, ca pe o curiozitate montană. El poartă o roată de "cașcavaș", din care împarte cui vrea să guste. Alături, un domn distins, sobru, îmbrăcat într-un costum de dimie de culoarea tutunului, cu bordură roșie, cămașă albă cu "râuri" de mătase, purtând o pălărie mocănească cu boruri largi, râde voinicește pe sub mustața bogată. Este domnul Andrew Makovski, lider al goralilor din Tatra, partea poloneză, sosit din Zakopane. Întrebat ce semnificație găsește dânsul evenimentului aflat în desfășurare, a răspuns: "Acest eveniment simbolizează legătura strânsă dintre Carpați și Tatra, fiind o inițiativă cu largi perspective, cu mare viitor. Este o călătorie cu dublu sens: pe de o parte, Carpații își regăsesc fiii rătăciți prin veacuri, iar pe de alta, valahii din Tatra se întorc la rădăcini, acolo unde pastoralismul, peisajul și poezia munților sunt încă vii. Ca goral, sunt la a 14-a generație de la sosirea strămoșilor valahi în acești munți și sunt sigur că evenimentul de azi va interesa enorm tânăra generație din țările noastre, deoarece, mai devreme sau mai târziu, tinerii vor dori să afle de unde se trag familiile lor, unde le sunt rădăcinile etnice. UE va fi nevoită să-i ajute, să le asculte glasul, deoarece pastoralismul nu este doar trecutul, este și viitorul".
Se înserează și ploaia ia o pauză. Oile s-au culcat, parcă, la comanda baciului Suciu. Televiziunile au încheiat transmisiunile în direct, ziarele își așteaptă deja reporterii, cu cele din urmă informații. Muzica de la han nu se mai aude. Un lătrat obosit sparge tăcerea neașteptată. Pare a fi un avertisment pentru mioarele care se hârjonesc la marginea turmei adormite. Din peisaj lipsesc doar coșurile caselor, care să slobozească fuioare de fum peste sat. Peste toate veghează directorul muzeului, care vine în inspecție cu umbrela uitată deschisă. "Pentru mine", spune Andrus Indrich, "transhumanța este un proiect fantastic. Pune muzeul nostru în poziția de a participa la salvarea unei tradiții milenare, de a o pune în brațe unei noi generații. Suntem mândri de a fi parte la ceea ce se întâmplă între Carpați și Tatra".
Fotografii de Claudiu Târziu