Urme româneşti: Vlahii, stăpânii Munţilor Tatra

Argumente pentru o idee

Mergând, cum o face cu consecvenţă de-atâţia ani, în căutarea urmelor româneşti din lumea largă, "For­mula AS" a desco­perit toamna aceasta, în mijlocul Europei, la graniţa dintre Ce­hia, Slovacia şi Po­lonia, puternice co­munităţi de valahi, ce îşi revendică stră­mo­şii în ciobanii care, veniţi din Carpaţii noştri, au colonizat cele mai înalte pis­curi ale Munţilor Ta­tra, la mijlocul mile­niului trecut. Încet-încet, vreme de sute de ani, păstorii por­niţi de pe teritoriul actual al ţării noastre (unii cercetători spun că dinainte de anul 1000, în orice caz, nu mai târziu de secolul XIV), au dus tradiţia şi civilizaţia lor peste tot, în mun­ţii Bătrânului Continent. Istorici, antropologi, etno­grafi, ghizi turistici şi, cel mai important, oamenii simpli, cei care se consideră, cu mândrie, valahi, la mii de kilometri de graniţele României - cu toţii sunt de acord, în aceste ţări din centrul Europei, că marea civilizaţie montană a continentului li se datorează cio­banilor veniţi din România şi temerarelor lor ex­pediţii de colonizare a zonelor mon­tane nelo­cuite, mai întâi din apro­pierea Carpa­ţilor, iar apoi, pas cu pas, a altor munţi, tot mai îndepărtaţi de locul lor de obârşie.
Exodul progresiv al ciobanilor va­lahi până la capătul Carpaţilor, în zona Moraviei (Cehia din zilele noastre), cu opriri succesive, vreme de gene­raţii, prin munţii Ucrainei, apoi prin cei ai Poloniei sau ai Slovaciei este, azi, recunoscut oficial de istorici, la fel ca şi influenţa puternică pe care civilizaţia montană a păstorilor veniţi din Carpaţi a avut-o asupra populaţiei băştinaşe, care trăia în zonele joase de câmpie. Tiparele tradiţiei pastorale pot fi văzute, şi azi, peste tot, din Slo­vacia, Cehia şi până în Polonia, şi anu­me - nu doar în muzee, ci chiar pe viu, în viaţa de azi a urmaşilor păsto­rilor vlahi. Această demonstraţie e un argument în plus că urmele vlahilor găsite de "Formula AS", în anii tre­cuţi, în munţii din Austria, Elveţia şi Italia, în insu­lele croate sau în alte zone din Balcani sunt veritabile urme româneşti. Ceea ce părea o simplă aventură a unor reporteri-amatori de "iluzii" patriotice, s-a dovedit a fi o realitate istorică. Iar drumul nostru de anul acesta ne-a adus, iată, dove­zile cele mai solide: ceea ce am intuit şi am căutat în toţi aceşti nouă ani este întocmai ceea ce azi, specialiştii din Europa Centrală numesc, inclusiv pe baza unor testări ADN de dată recentă, "marea colo­nizare valahă a ciobanilor veniţi din Carpaţii româ­neşti"! Da, avem de-a face cu o uriaşă comunitate valahă, despre care, cu excepţia câtorva istorici şi etno­grafi din trecut, nu ştie nimeni în România şi care, şi mai trist, nu interesează pe cei meniţi să o cerceteze prin profesia lor: istoricii.

"Bine aţi venit în Vallachia!"

Era pe la mijlocul seco­lului al XIX-lea când dis­tin­sul domn D. P. Marţian trecea, prima oară, prin oră­şelul Meziriciul valah (Valasske Mezirici sau Va­lahisch-Mezeritsch, cum îi ziceau hărţile în limba germană). Se grăbea spre Roz­nov, îngrijorat şi nerăbdător, căci acolo, în Moravia (Cehia de azi), se făceau cele mai bune cure de zer din lapte de oaie, care l-ar fi putut ajuta să-şi amelioreze boala ce nu-i mai dădea pace. Era prea prins cu ale sale ca să dea mare atenţie detaliilor din jur. Nu era în vacanţă, ci la capătul unui istovitor drum, spre băile de sănătate din Roznov... Dar, chiar şi aşa, unele lucruri i-au rămas, cumva ciudat, lipite de suflet. Întâi de toate, forma aceasta stranie, a numelui localităţii, "Valahisch - Valasske", care l-a trimis de îndată cu gândul la stră­moşii săi valahi de acasă. Apoi, casele din bârne groa­se, de lemn, îi păreau atât de familiare, de parcă nu se afla în mijlocul Imperiului Habsburgic. Erau, pur şi simplu, aidoma celor din munţii noştri! Ce să fi căutat valahii prin Munţii Moraviei, s-a mirat, o mirare care a devenit şi mai mare, atunci când, ajuns în Roznov, a fost întâmpinat cu cuvintele: "Bine aţi venit la noi, în Vallachia!". "Cum se poate una ca asta? Cum se face că am nimerit în Vallachia, că doar de acolo vin?", s-a mirat domnul Marţian. Răspunsul l-a uluit: e cât se poate de firesc ca ţara în care a ajuns să se cheme Vallachia, de vreme ce ei se numesc va­lahi şi sunt stăpânii acelor locuri din capătul de sus al Carpaţilor, de sute şi sute de ani, de când ciobanii din părţile Ro­mâ­niei au venit şi s-au oprit acolo cu oile şi cu caprele lor... Întors acasă, impresionat de extra­ordinara expe­rienţă trăită în călătoria sa, de întâlnirea cu vlahii mo­ravi, despre care nu se ştia nimic prin ţă­rile române, D. P. Marţian avea să scrie, într-un număr din 1864 al foii "Buciu­mul", o emoţionantă relatare despre fru­museţea Vala­hiei Morave şi despre oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit acolo. Publicul larg afla, după nedrept de mul­tă vreme, despre existenţa în Munţii Tatra a unei mari comunităţi de fraţi valahi ce se consideră, cu mândrie, urmaşi ai păstorilor din Carpaţii româneşti. Desco­perirea lui D. P. Marţian e imediat preluată de lumea ştiinţifică internaţională şi face, doi ani mai târziu, obiectul unor valoroase cer­cetări, semnate de eminen­tul specialist Hyde Clarke, în "Jurnalul Societăţii de Antropologie" din Londra. Fabulosul drum prin Car­paţi al ciobanilor români, din Ardeal până în Moravia, şi felul în care ei şi-au con­servat, vreme de sute de ani, obiceiurile şi stilul de viaţă originare, în ciuda slavi­zării lor treptate, pri­meau, în fine, recunoaşterea inter­naţională.

Cu "Doina" printre ciobani

Teodor Burada avea 25 de ani când poveştile ex­tra­ordinare ale lui D. P. Marţian vedeau lumina tiparului. Le-a citit pe nerăsu­flate şi şi-a promis chiar atunci că, dacă Dumnezeu îl va ajuta, va ajunge şi el, negreşit, prin Moravia, să-i vadă cu ochii lui pe fraţii valahi de acolo. Aveau să treacă trei decenii până când, în 1893, entuziastul etnograf şi muzicolog ieşean refăcea traseul lui D. P. Marţian, într-una dintre nenumăratele sale călă­torii pe urmele lăsate de români în lu­me, din Rusia şi Asia Mică, până de­par­te, în insulele croate. Convins de spec­taculoasele însemnări ale lui Mar­ţian, Burada s-a documentat temeinic înainte de plecarea spre Moravia. Aşa a aflat că, la vremea aceea, se găseau în regiune nu mai puţin de 150.000 de valahi, din totalul unei populaţii de 2 milioane de locuitori! Mari erudiţi ai Europei acelui timp, dr. Franz Mik­losich, H. Jiricek, Fr. Bartose, adu­seseră, deja, contribuţii ştiinţifice im­por­tante privind originea românească a slavilor mo­ravi. La rândul său, B. P. Hasdeu scria, la 1892, că "astăzi nimenea nu se mai îndoieşte că valahii din Moravia sunt adevăraţi români", venirea lor din Car­paţi suprapunându-se "din punct în punct" cu năvăli­rea ungurilor în Panonia (sfârşitul secolului IX).
Nerăbdător să lase deoparte munca de bibliotecă şi să descopere pe viu această veritabilă enclavă valahă din centrul Europei, Teodor Burada a pornit spre Os­tra­va, înarmat cu recomandări primite de la înalţi func­ţionari ministeriali de la Bucureşti. Gazdele l-au îndru­mat, dintru început, spre un mic muzeu găzduit de şcoala din localitate. Acolo se găseau, din belşug, obiec­te lucrate, în vechime, de valahii moravi: bâte ale "pastirilor", frumoasele "fuiare" ciobăneşti, cum li se spuneau peacolo fluierelor, fuse, vârtelniţe, co­soare, toate foarte asemănătoare cu cele din Româ­nia. Apoi, în Meziriciul valah, capitala Valahiei Mora­ve, Burada găseşte şi el casele acelea munteneşti care îl uimiseră, câteva decenii în urmă, pe D. P. Marţian. "Intrând în acest oraş, ce m-a impresionat mai mult au fost casele de bârne de lemn, cu prispe şi cu fereş­tile mici, cu ogrăzi îngrădite, unele cu zaplaz de scânduri, altele cu gard, având şi portiţă, întocmai ca şi casele românilor noştri de la munte. Întrebând în limba germană pe hamalul ce-mi ducea bagajele că ce case sunt acele, el mi-a răspuns că sunt casele vechi ale valahilor. Mergând tot înainte înspre centrul ora­şului, casele nu mai aveau aceeaşi construcţie; ele erau de zid, fără prispe şi cu ferestre mari, de o arhi­tec­tură modernă. În acele case locuiau străinii", po­vesteşte Teodor Burada, care, pe timpul şederii sale în regiunea Vallachia din Moravia, a strâns cu acribie o sumedenie de detalii legate de portul, obiceiurile, tradiţiile şi stilul de viaţă al valahilor din acele locuri. A stat zile întregi în mijlocul lor, i-a însoţit duminicile, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, la biserică, i-a căutat în zile de târg, le-a povestit despre strămoşii lor, ro­mâni şi, la insistenţele lor, le-a cântat la vioară doinele noastre, horele, bătutele şi învârtitele româneşti. A înmuiat Burada, cu doinele sale, inimile atâtor străini, mulţi dintre ei reprezentanţi ai unor autorităţi duşmă­noase, prin toate părţile Europei pe unde a umblat, cum să nu-i atingă la suflet pe valahii din Mezirici, uimiţi să descopere, la rândul lor, ce mult aduceau cu cântece lor doinele valahilor "de acasă", din Româ­nia!...

Surpriza din Munţii Tatra

Am pornit, la rândul nostru, după mai bine de 100 de ani, prin Vallachia Moravă, bătută de D. P. Marţian şi Teodor Burada. Aveam, cumva, inima îndoită. Fă­cuserăm acelaşi lucru, cu doi ani înainte, în insu­lele croate, locuite înain­te vreme de păsto­rii va­lahi. Burada mai găsise acolo, el însuşi, vagi ur­me vlăheşti, la finele se­colului al XIX-lea. Pe când am ajuns noi, pla­nul de anihilare a identi­tăţii vechilor vlahi fusese pus în faptă cu desăvâr­şire. Doar rânduri ascun­se prin arhivele din bi­blioteci, câte o fotografie răzleaţă prin muzee, doar câte o şoaptă temătoare a vreunui savant şi doar mormintele vlăheşti, cu cruci semeţe, pe care nici vremea şi nici vremurile nu le-au putut îngenun­chea, mai aminteau de urmele paşilor fanaticu­lui căutător de români Teodor Burada. Ne te­meam că va fi la fel şi în Cehia de azi. Ne temeam ca nu cumva, ceea ce la 1890 era "marea comu­nitate valahă din Mora­via" să fie azi doar o amintire trecută la inde­xul vreunei istorii trium­faliste, fără nuanţe, pe modelul noilor istorii naţionaliste din Balcani.
Ce am descoperit, însă, alături de colegii mei, în Cehia, Slovacia şi Polonia, a bătut cele mai optimiste aşteptări. Spre deosebire de Balcani, în Europa Centrală se vorbeşte cu stimă despre valahii autohtoni şi despre legăturile lor cu spaţiul românesc. În Cehia, lumea e mândră de moştenirea culturală pe care valahii au adus-o cu ei în Munţii Tatra, iar Valahia Moravă, această insulă de spiritualitate şi de tradiţie străveche românească, e printre cele mai căutate obiective turistice ale ţării. Dovadă stă ma­rele Muzeu Valah de la Roznov, care, de la începutul secolului tre­cut, găzduieşte cele mai impor­tante repere ale vieţii păstorilor din regiunea Val­la­chia şi cultivă, în continuare, tra­diţiile şi obiceiu­rile pe care cio­banii porniţi din România le-au a­dus cu ei în Mo­ravia.

Marea capitală valahă

Muzeul valah din oraşul ceh Roz­nov este o adevărată minune. Găz­duit într-un parc uriaş, el reface, cu o acurateţe de excepţie, un sat valah, în mijlocul căruia tronează turla înal­tă a unei biserici de lemn. De jur-îm­prejur, câteva replici ale unor clădiri de pe la 1700, care pot fi văzute şi în zilele noastre, perfect conservate, în satele Cehiei: o primă­rie, cu magazin şi oficiu poştal, casa primarului şi, cum altfel, crâşma sa­tului. Sus, pe deal, peste drum de Parcul Central, muzeul continuă cu un cătun în toată puterea cuvântului, aşa cum trebuie să fi fost toate cătu­nele valahe prin partea locului, cu moară pe apă, cu poieţi şi ţarcuri pentru oi şi vite, cu porumbare pentru grâne, cu stupi de albine, cu mici grădinuţe de legume pe lângă casă, cu căpiţe de fân pe răzoare şi cu muş­cate vesele în ferestrele, de-abia mijind, ale ca­selor.
Datând de la 1793, casa prima­ru­lui vlah e mai se­meaţă chiar decât primăria! "Primarul unui sat valah era şi cel mai bun gospodar", îmi explică ghidul muzeului, ară­tând spre o mândreţe de casă din lemn cu două etaje. Parterul nu e cu nimic diferit de cel al vechilor case "găzdăceşti" din România. Îmi aminteşte, chiar, de casa în care a copilărit Avram Iancu, din Munţii Apuseni. Un cuptor mare, în centrul camerei principale, care comunică cu bucătăria, laviţe de jur împrejur, făcute în aşa fel încât copiii săpoată dormi acolo, un pat mare pentru cei doi soţi şi o masă sănătoasă, de lemn gros, lângă geam. În rest, ciubere, coveţi, ulcele, întreg instru­mentarul vie­ţii domestice de la ţară. Sus, în schimb, la etaj, totul are un aer ceremonios: o cameră pentru oaspeţii care trăgeau peste noapte la casa "primarelui" valah, o că­meruţă pentru bunici şi, întinsă peste încă­perea cea mare de jos, o sală de întruniri, unde pri­marul şi ai lui făceau şi desfăceau treburile aplicând "Jus Valahicum" în satele vlăheşti din Moravia. Potretele străbunilor valahi încojoară pereţii, ca nişte icoane sfinte...
După ce-mi face turul, doamna ghid mă conduce, complice, spre o măsuţă dosită într-un colţ de casă. "O să îţi arăt ceva deosebit", îmi spune, căutând de­desubt câteva bucăţi de lemn subţire. Le mângâie uşor şi mi le arată. "Vezi lemnele astea? Uite, ele se potri­vesc în felul ăsta, unul într-altul, şi astfel sunt aco­perite casele valahe. E o tehnică extraordinară, toţi vizitatorii din străinătate sunt uimiţi să descopere acest vechi meşteşug valah", îmi spune ea, încântată. Îi spun că ştiu despre ce e vorba: e şiţă şi se foloseşte, şi astăzi, prin satele de munte din România. Mă pri­veşte cumva intrigată, bucuroasă să afle că în România şiţa nu e doar obiect de muzeu, dar şi încurcată, că nu mi-a putut oferi porţia de uimire promisă...

Rudenie de sânge, cu atestat ADN

Valahii din Moravia erau foarte prosperi după 1600. Au ocupat primii zonele montane, pe care doar ei le ştiau munci, şi, neîngrădiţi de nimeni, vreme de sute de ani, au ajuns la o dezvoltare extraordinară. Aveau oi şi capre, cultivau şi pământul, erau meşteri neîntrecuţi în prelucrarea lemnului, iar poziţionarea în inima Europei Centrale, în apropierea unor mari oraşe comerciale, le-a priit de minune urmaşilor cio­banilor plecaţi din Carpaţii româneşti. Aşa se explică impresionantele clădiri din lemn din parcul Rozno­vului. În puţine alte locuri din Europa, o comunitate valahă, originară din ţara noastră, a atins un nivel de dezvoltare atât de ridicat! De altfel, forţa şi statutul privilegiat al acestor valahi e dovedit, pe de o parte, prin faptul că aveau primari proprii, se administrau singuri, iar, pe de altă parte, prin aceea că se supu­neau propriului set de legi, vestitul "Jus Valahicum", pe care organizările statale ce încorporau teritoriile ocupate de păstorii valahi îl acceptau ca atare. Bogaţi, independenţi şi puternici, gata, la o adică, să pună mâna pe celebra lor "valaska", baltagul specific valah, şi să se ridice la luptă împotriva oricui le neso­cotea drepturile - aşa erau valahii moravi! Aşa sunt şi azi, independenţi şi mândri, ca Lukas Spitzer, tână­rul cercetător care se oferă să ne îndrume prin secţia de istorie a Muzeului din Vsetin. Se declară valah, şi când vorbeşte despre colegii săi praghezi, care vin în vizită în Vallachia sa, îi numeşte "prietenii mei cehi", subliniind, de fiecare dată, diferenţa dintre cehi şi valahi. "De altfel, vorbim limbi diferite", îmi explică Lukas. "Deja când a ajuns în Moravia, ma­rea populaţie valahă pierduse, în sute de ani, con­tac­tul cu limba română şi adoptase graiul popu­laţiilor în mijlocul cărora trăise vreme de generaţii. Acum, limba valahă din Moravia are mai multe cuvinte din slovacă decât din cehă, de exemplu. Din română, s-au păstrat doar cele care se refereau la meseria lor de păstori şi la traiul la munte, cuvinte care nu aveau corespondent în slovacă sau în cehă. Acesta e un argument puternic pentru faptul că ne tragem din ciobanii veniţi din România. În plus, avem şi cercetări ADN care certifică asta", mă lă­mureşte Lukas.
Dar nu atât informaţiile istorice legate de valahi sau urmele etnografice din muzeele Cehiei impre­sionează în Vallachia Moravă. Impresionează faptul că vezi la tot pasul valahi vii, în carne şi oase, oa­meni bucuroşi să afle că eşti român din Carpaţii de unde au pornit strămoşii lor. Tineri bucuroşi să-şi împărtăşească tradiţiile, dispuşi să înve­ţe unii de la alţii pentru a duce mai de­parte extra­ordinara moştenire transmisă de la ve­chii ciobani români.

Epilog

E zi de mare sărbătoare la muzeul din Roznov. Trei ciobani români din Car­paţi au venit în transhumanţă cu oile după ei, pentru a se întâlni cu ceilalţi ciobani valahi din Cehia, Slovacia şi Polonia, refăcând drumul vechilor va­lahi de acum 1000 de ani. Întreg cătu­nul de pe dealul Roznovului vuieşte. Mii de vizitatori sunt prezenţi, în ciuda ploii. În pragul fiecărei căsuţe din sătuc, câte o fa­milie de valahi te în­tâmpină zâmbitoare. Unii curăţă lâna, alţii tund oile, un bărbat învârte de zor la ma­giunul de prune. Mi­roase a pâine caldă şi a brânză proaspătă. Nici muzica nu poate lipsi! Câteva case mai încolo, în faţa cârciu­mii din că­tunul valah, e cântec, joc şi voie bună. Jozef Gulas şi prietenii săi din Ter­chovej cântă de ma­ma focu­lui o învâr­tită, mai ceva ca cele de pe Câmpia Tran­sil­vaniei. Ritmul se îndrăceşte cu fiecare acord, iar ce­te­raşii au pe chipuri o bucurie cum rar mai vezi. Din când în când, viorile tac, ca să lase loc vocilor pu­ternice ale celor patru băr­baţi, care cutremură tot satul. Strigă­turile lor nu sunt atât de as­cuţite ca ţipuriturile maramureşene, dar bu­cu­ria cu care sunt spuse te unge la inimă. Rastislav Gulas, un alt ceteraş din grup, acceptă bu­curos să stea de vorbă cu noi, într-o pauză de cântat. Moşteneşte, ca şi prietenii săi, o vioară veche de pes­te 100 de ani, pe care bunicul său i-a pus-o prima oară în mână. De atunci nu s-a mai putut despărţi de ea şi cântă, de câte ori are prilejul, la spectacolele folclorice din Cehia şi Slovacia, la nunţi, botezuri şi alte sărbători ale satelor valahe din re­giune. Cântă despre viaţa lor, des­pre ţara lor, Vallachia, despre tra­diţiile lor. Când aud că suntem români, ne oferă pe loc câte un CD cu mu­zica lor. Vrem să le plătim, dar refuză categoric şi ne spun, veseli şi plini de viaţă, că singura răsplată este să "dăm un rând", să bem, adică, împreună, la o poveste, un păhărel de şli­boviţă. "Şliboviţa ne-a învăţat să cântăm aşa fru­mos", glu­mesc cei patru, la despărţire, apoi ne petrec cu un cân­tec nostalgic, pe care îl auzim până ne pier­dem prin ploaia toamnei.

O lume întreagă într-un cuvânt: "Karpate!"

Urc pe cărare, printre frumoasele case de lemn, ascunse într-un pâlc de stejari, ale căror rădăcini bă­trâne sunt scări spre vârful dealului. Sus de tot, îl întâlnesc pe Jozef Vaniek. E dulgher, la fel ca şi tatăl său, şi trage la rindea nişte bucăţi de şiţă, pe prispă, spre încântarea turiştilor, care fulgeră bliţuri spre el prin ploaia deasă. Nu ştie limbi străine Jozef, doar ceha şi valaha, dar insistă, din semne, să mă pună pe locul lui, să mă înveţe munca lemnului, aşa cum bă­trânii ciobani valahi i-au învăţat pe băştinaşiislavi, după ce au ajuns în Moravia. Îmi explică pe fugă, din trei mişcări, apoi îşi ia o poziţie profesorală, cu mâi­nile pe piept şi cu zâmbetul deja mijind în colţul ochi­lor albaştri. Aşteaptă să mă poticnesc, ca să aibă motiv să mă corecteze. E bucuria lui de fiecare zi asta, să dea mai departe din ce a învăţat din moşi-stră­moşi. Încerc să-i explic că sunt din România. Ochii lui albaştri se înseninează şi mai tare. Ar vrea să-mi vorbească, dar nu poate, se poticneşte în jumă­tăţi de frază, până când, strângându-mă în braţe, îmi strigă, eliberat că şi-a găsit cuvintele potrivite: "Ru­munia? Karpate! Karpate! Karpate!". Un singur cu­vânt i-a trebuit acestui om simplu, să mă facă să înţe­leg că aceşti Carpaţi din care au venit vechii valahi şi în care trăiesc acum valahii din Cehia reprezintă lucrul cel mai important care ne uneşte pe noi, pe el, dulgherul valah din Roznov, şi pe mine, reporterul român de la "Formula AS"...

Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU
şi CIPRIAN RUS