Mergând, cum o face cu consecvență de-atâția ani, în căutarea urmelor românești din lumea largă, "Formula AS" a descoperit toamna aceasta, în mijlocul Europei, la granița dintre Cehia, Slovacia și Polonia, puternice comunități de valahi, ce își revendică strămoșii în ciobanii care, veniți din Carpații noștri, au colonizat cele mai înalte piscuri ale Munților Tatra, la mijlocul mileniului trecut. Încet-încet, vreme de sute de ani, păstorii porniți de pe teritoriul actual al țării noastre (unii cercetători spun că dinainte de anul 1000, în orice caz, nu mai târziu de secolul XIV), au dus tradiția și civilizația lor peste tot, în munții Bătrânului Continent. Istorici, antropologi, etnografi, ghizi turistici și, cel mai important, oamenii simpli, cei care se consideră, cu mândrie, valahi, la mii de kilometri de granițele României - cu toții sunt de acord, în aceste țări din centrul Europei, că marea civilizație montană a continentului li se datorează ciobanilor veniți din România și temerarelor lor expediții de colonizare a zonelor montane nelocuite, mai întâi din apropierea Carpaților, iar apoi, pas cu pas, a altor munți, tot mai îndepărtați de locul lor de obârșie.
Exodul progresiv al ciobanilor valahi până la capătul Carpaților, în zona Moraviei (Cehia din zilele noastre), cu opriri succesive, vreme de generații, prin munții Ucrainei, apoi prin cei ai Poloniei sau ai Slovaciei este, azi, recunoscut oficial de istorici, la fel ca și influența puternică pe care civilizația montană a păstorilor veniți din Carpați a avut-o asupra populației băștinașe, care trăia în zonele joase de câmpie. Tiparele tradiției pastorale pot fi văzute, și azi, peste tot, din Slovacia, Cehia și până în Polonia, și anume - nu doar în muzee, ci chiar pe viu, în viața de azi a urmașilor păstorilor vlahi. Această demonstrație e un argument în plus că urmele vlahilor găsite de "Formula AS", în anii trecuți, în munții din Austria, Elveția și Italia, în insulele croate sau în alte zone din Balcani sunt veritabile urme românești. Ceea ce părea o simplă aventură a unor reporteri-amatori de "iluzii" patriotice, s-a dovedit a fi o realitate istorică. Iar drumul nostru de anul acesta ne-a adus, iată, dovezile cele mai solide: ceea ce am intuit și am căutat în toți acești nouă ani este întocmai ceea ce azi, specialiștii din Europa Centrală numesc, inclusiv pe baza unor testări ADN de dată recentă, "marea colonizare valahă a ciobanilor veniți din Carpații românești"! Da, avem de-a face cu o uriașă comunitate valahă, despre care, cu excepția câtorva istorici și etnografi din trecut, nu știe nimeni în România și care, și mai trist, nu interesează pe cei meniți să o cerceteze prin profesia lor: istoricii.
"Bine ați venit în Vallachia!"
Era pe la mijlocul secolului al XIX-lea când distinsul domn D. P. Marțian trecea, prima oară, prin orășelul Meziriciul valah (Valasske Mezirici sau Valahisch-Mezeritsch, cum îi ziceau hărțile în limba germană). Se grăbea spre Roznov, îngrijorat și nerăbdător, căci acolo, în Moravia (Cehia de azi), se făceau cele mai bune cure de zer din lapte de oaie, care l-ar fi putut ajuta să-și amelioreze boala ce nu-i mai dădea pace. Era prea prins cu ale sale ca să dea mare atenție detaliilor din jur. Nu era în vacanță, ci la capătul unui istovitor drum, spre băile de sănătate din Roznov... Dar, chiar și așa, unele lucruri i-au rămas, cumva ciudat, lipite de suflet. Întâi de toate, forma aceasta stranie, a numelui localității, "Valahisch - Valasske", care l-a trimis de îndată cu gândul la strămoșii săi valahi de acasă. Apoi, casele din bârne groase, de lemn, îi păreau atât de familiare, de parcă nu se afla în mijlocul Imperiului Habsburgic. Erau, pur și simplu, aidoma celor din munții noștri! Ce să fi căutat valahii prin Munții Moraviei, s-a mirat, o mirare care a devenit și mai mare, atunci când, ajuns în Roznov, a fost întâmpinat cu cuvintele: "Bine ați venit la noi, în Vallachia!". "Cum se poate una ca asta? Cum se face că am nimerit în Vallachia, că doar de acolo vin?", s-a mirat domnul Marțian. Răspunsul l-a uluit: e cât se poate de firesc ca țara în care a ajuns să se cheme Vallachia, de vreme ce ei se numesc valahi și sunt stăpânii acelor locuri din capătul de sus al Carpaților, de sute și sute de ani, de când ciobanii din părțile României au venit și s-au oprit acolo cu oile și cu caprele lor... Întors acasă, impresionat de extraordinara experiență trăită în călătoria sa, de întâlnirea cu vlahii moravi, despre care nu se știa nimic prin țările române, D. P. Marțian avea să scrie, într-un număr din 1864 al foii "Buciumul", o emoționantă relatare despre frumusețea Valahiei Morave și despre oamenii minunați pe care i-a întâlnit acolo. Publicul larg afla, după nedrept de multă vreme, despre existența în Munții Tatra a unei mari comunități de frați valahi ce se consideră, cu mândrie, urmași ai păstorilor din Carpații românești. Descoperirea lui D. P. Marțian e imediat preluată de lumea științifică internațională și face, doi ani mai târziu, obiectul unor valoroase cercetări, semnate de eminentul specialist Hyde Clarke, în "Jurnalul Societății de Antropologie" din Londra. Fabulosul drum prin Carpați al ciobanilor români, din Ardeal până în Moravia, și felul în care ei și-au conservat, vreme de sute de ani, obiceiurile și stilul de viață originare, în ciuda slavizării lor treptate, primeau, în fine, recunoașterea internațională.
Cu "Doina" printre ciobani
Teodor Burada avea 25 de ani când poveștile extraordinare ale lui D. P. Marțian vedeau lumina tiparului. Le-a citit pe nerăsuflate și și-a promis chiar atunci că, dacă Dumnezeu îl va ajuta, va ajunge și el, negreșit, prin Moravia, să-i vadă cu ochii lui pe frații valahi de acolo. Aveau să treacă trei decenii până când, în 1893, entuziastul etnograf și muzicolog ieșean refăcea traseul lui D. P. Marțian, într-una dintre nenumăratele sale călătorii pe urmele lăsate de români în lume, din Rusia și Asia Mică, până departe, în insulele croate. Convins de spectaculoasele însemnări ale lui Marțian, Burada s-a documentat temeinic înainte de plecarea spre Moravia. Așa a aflat că, la vremea aceea, se găseau în regiune nu mai puțin de 150.000 de valahi, din totalul unei populații de 2 milioane de locuitori! Mari erudiți ai Europei acelui timp, dr. Franz Miklosich, H. Jiricek, Fr. Bartose, aduseseră, deja, contribuții științifice importante privind originea românească a slavilor moravi. La rândul său, B. P. Hasdeu scria, la 1892, că "astăzi nimenea nu se mai îndoiește că valahii din Moravia sunt adevărați români", venirea lor din Carpați suprapunându-se "din punct în punct" cu năvălirea ungurilor în Panonia (sfârșitul secolului IX).
Nerăbdător să lase deoparte munca de bibliotecă și să descopere pe viu această veritabilă enclavă valahă din centrul Europei, Teodor Burada a pornit spre Ostrava, înarmat cu recomandări primite de la înalți funcționari ministeriali de la București. Gazdele l-au îndrumat, dintru început, spre un mic muzeu găzduit de școala din localitate. Acolo se găseau, din belșug, obiecte lucrate, în vechime, de valahii moravi: bâte ale "pastirilor", frumoasele "fuiare" ciobănești, cum li se spuneau pe acolo fluierelor, fuse, vârtelnițe, cosoare, toate foarte asemănătoare cu cele din România. Apoi, în Meziriciul valah, capitala Valahiei Morave, Burada găsește și el casele acelea muntenești care îl uimiseră, câteva decenii în urmă, pe D. P. Marțian. "Intrând în acest oraș, ce m-a impresionat mai mult au fost casele de bârne de lemn, cu prispe și cu fereștile mici, cu ogrăzi îngrădite, unele cu zaplaz de scânduri, altele cu gard, având și portiță, întocmai ca și casele românilor noștri de la munte. Întrebând în limba germană pe hamalul ce-mi ducea bagajele că ce case sunt acele, el mi-a răspuns că sunt casele vechi ale valahilor. Mergând tot înainte înspre centrul orașului, casele nu mai aveau aceeași construcție; ele erau de zid, fără prispe și cu ferestre mari, de o arhitectură modernă. În acele case locuiau străinii", povestește Teodor Burada, care, pe timpul șederii sale în regiunea Vallachia din Moravia, a strâns cu acribie o sumedenie de detalii legate de portul, obiceiurile, tradițiile și stilul de viață al valahilor din acele locuri. A stat zile întregi în mijlocul lor, i-a însoțit duminicile, îmbrăcați în straie de sărbătoare, la biserică, i-a căutat în zile de târg, le-a povestit despre strămoșii lor, români și, la insistențele lor, le-a cântat la vioară doinele noastre, horele, bătutele și învârtitele românești. A înmuiat Burada, cu doinele sale, inimile atâtor străini, mulți dintre ei reprezentanți ai unor autorități dușmănoase, prin toate părțile Europei pe unde a umblat, cum să nu-i atingă la suflet pe valahii din Mezirici, uimiți să descopere, la rândul lor, ce mult aduceau cu cântece lor doinele valahilor "de acasă", din România!...
Surpriza din Munții Tatra
Am pornit, la rândul nostru, după mai bine de 100 de ani, prin Vallachia Moravă, bătută de D. P. Marțian și Teodor Burada. Aveam, cumva, inima îndoită. Făcuserăm același lucru, cu doi ani înainte, în insulele croate, locuite înainte vreme de păstorii valahi. Burada mai găsise acolo, el însuși, vagi urme vlăhești, la finele secolului al XIX-lea. Pe când am ajuns noi, planul de anihilare a identității vechilor vlahi fusese pus în faptă cu desăvârșire. Doar rânduri ascunse prin arhivele din biblioteci, câte o fotografie răzleață prin muzee, doar câte o șoaptă temătoare a vreunui savant și doar mormintele vlăhești, cu cruci semețe, pe care nici vremea și nici vremurile nu le-au putut îngenunchea, mai aminteau de urmele pașilor fanaticului căutător de români Teodor Burada. Ne temeam că va fi la fel și în Cehia de azi. Ne temeam ca nu cumva, ceea ce la 1890 era "marea comunitate valahă din Moravia" să fie azi doar o amintire trecută la indexul vreunei istorii triumfaliste, fără nuanțe, pe modelul noilor istorii naționaliste din Balcani.
Ce am descoperit, însă, alături de colegii mei, în Cehia, Slovacia și Polonia, a bătut cele mai optimiste așteptări. Spre deosebire de Balcani, în Europa Centrală se vorbește cu stimă despre valahii autohtoni și despre legăturile lor cu spațiul românesc. În Cehia, lumea e mândră de moștenirea culturală pe care valahii au adus-o cu ei în Munții Tatra, iar Valahia Moravă, această insulă de spiritualitate și de tradiție străveche românească, e printre cele mai căutate obiective turistice ale țării. Dovadă stă marele Muzeu Valah de la Roznov, care, de la începutul secolului trecut, găzduiește cele mai importante repere ale vieții păstorilor din regiunea Vallachia și cultivă, în continuare, tradițiile și obiceiurile pe care ciobanii porniți din România le-au adus cu ei în Moravia.
Marea capitală valahă
Muzeul valah din orașul ceh Roznov este o adevărată minune. Găzduit într-un parc uriaș, el reface, cu o acuratețe de excepție, un sat valah, în mijlocul căruia tronează turla înaltă a unei biserici de lemn. De jur-împrejur, câteva replici ale unor clădiri de pe la 1700, care pot fi văzute și în zilele noastre, perfect conservate, în satele Cehiei: o primărie, cu magazin și oficiu poștal, casa primarului și, cum altfel, crâșma satului. Sus, pe deal, peste drum de Parcul Central, muzeul continuă cu un cătun în toată puterea cuvântului, așa cum trebuie să fi fost toate cătunele valahe prin partea locului, cu moară pe apă, cu poieți și țarcuri pentru oi și vite, cu porumbare pentru grâne, cu stupi de albine, cu mici grădinuțe de legume pe lângă casă, cu căpițe de fân pe răzoare și cu mușcate vesele în ferestrele, de-abia mijind, ale caselor.
Datând de la 1793, casa primarului vlah e mai semeață chiar decât primăria! "Primarul unui sat valah era și cel mai bun gospodar", îmi explică ghidul muzeului, arătând spre o mândrețe de casă din lemn cu două etaje. Parterul nu e cu nimic diferit de cel al vechilor case "găzdăcești" din România. Îmi amintește, chiar, de casa în care a copilărit Avram Iancu, din Munții Apuseni. Un cuptor mare, în centrul camerei principale, care comunică cu bucătăria, lavițe de jur împrejur, făcute în așa fel încât copiii să poată dormi acolo, un pat mare pentru cei doi soți și o masă sănătoasă, de lemn gros, lângă geam. În rest, ciubere, coveți, ulcele, întreg instrumentarul vieții domestice de la țară. Sus, în schimb, la etaj, totul are un aer ceremonios: o cameră pentru oaspeții care trăgeau peste noapte la casa "primarelui" valah, o cămeruță pentru bunici și, întinsă peste încăperea cea mare de jos, o sală de întruniri, unde primarul și ai lui făceau și desfăceau treburile aplicând "Jus Valahicum" în satele vlăhești din Moravia. Potretele străbunilor valahi încojoară pereții, ca niște icoane sfinte...
După ce-mi face turul, doamna ghid mă conduce, complice, spre o măsuță dosită într-un colț de casă. "O să îți arăt ceva deosebit", îmi spune, căutând dedesubt câteva bucăți de lemn subțire. Le mângâie ușor și mi le arată. "Vezi lemnele astea? Uite, ele se potrivesc în felul ăsta, unul într-altul, și astfel sunt acoperite casele valahe. E o tehnică extraordinară, toți vizitatorii din străinătate sunt uimiți să descopere acest vechi meșteșug valah", îmi spune ea, încântată. Îi spun că știu despre ce e vorba: e șiță și se folosește, și astăzi, prin satele de munte din România. Mă privește cumva intrigată, bucuroasă să afle că în România șița nu e doar obiect de muzeu, dar și încurcată, că nu mi-a putut oferi porția de uimire promisă...
Rudenie de sânge, cu atestat ADN
Valahii din Moravia erau foarte prosperi după 1600. Au ocupat primii zonele montane, pe care doar ei le știau munci, și, neîngrădiți de nimeni, vreme de sute de ani, au ajuns la o dezvoltare extraordinară. Aveau oi și capre, cultivau și pământul, erau meșteri neîntrecuți în prelucrarea lemnului, iar poziționarea în inima Europei Centrale, în apropierea unor mari orașe comerciale, le-a priit de minune urmașilor ciobanilor plecați din Carpații românești. Așa se explică impresionantele clădiri din lemn din parcul Roznovului. În puține alte locuri din Europa, o comunitate valahă, originară din țara noastră, a atins un nivel de dezvoltare atât de ridicat! De altfel, forța și statutul privilegiat al acestor valahi e dovedit, pe de o parte, prin faptul că aveau primari proprii, se administrau singuri, iar, pe de altă parte, prin aceea că se supuneau propriului set de legi, vestitul "Jus Valahicum", pe care organizările statale ce încorporau teritoriile ocupate de păstorii valahi îl acceptau ca atare. Bogați, independenți și puternici, gata, la o adică, să pună mâna pe celebra lor "valaska", baltagul specific valah, și să se ridice la luptă împotriva oricui le nesocotea drepturile - așa erau valahii moravi! Așa sunt și azi, independenți și mândri, ca Lukas Spitzer, tânărul cercetător care se oferă să ne îndrume prin secția de istorie a Muzeului din Vsetin. Se declară valah, și când vorbește despre colegii săi praghezi, care vin în vizită în Vallachia sa, îi numește "prietenii mei cehi", subliniind, de fiecare dată, diferența dintre cehi și valahi. "De altfel, vorbim limbi diferite", îmi explică Lukas. "Deja când a ajuns în Moravia, marea populație valahă pierduse, în sute de ani, contactul cu limba română și adoptase graiul populațiilor în mijlocul cărora trăise vreme de generații. Acum, limba valahă din Moravia are mai multe cuvinte din slovacă decât din cehă, de exemplu. Din română, s-au păstrat doar cele care se refereau la meseria lor de păstori și la traiul la munte, cuvinte care nu aveau corespondent în slovacă sau în cehă. Acesta e un argument puternic pentru faptul că ne tragem din ciobanii veniți din România. În plus, avem și cercetări ADN care certifică asta", mă lămurește Lukas.
Dar nu atât informațiile istorice legate de valahi sau urmele etnografice din muzeele Cehiei impresionează în Vallachia Moravă. Impresionează faptul că vezi la tot pasul valahi vii, în carne și oase, oameni bucuroși să afle că ești român din Carpații de unde au pornit strămoșii lor. Tineri bucuroși să-și împărtășească tradițiile, dispuși să învețe unii de la alții pentru a duce mai departe extraordinara moștenire transmisă de la vechii ciobani români.
Epilog
E zi de mare sărbătoare la muzeul din Roznov. Trei ciobani români din Carpați au venit în transhumanță cu oile după ei, pentru a se întâlni cu ceilalți ciobani valahi din Cehia, Slovacia și Polonia, refăcând drumul vechilor valahi de acum 1000 de ani. Întreg cătunul de pe dealul Roznovului vuiește. Mii de vizitatori sunt prezenți, în ciuda ploii. În pragul fiecărei căsuțe din sătuc, câte o familie de valahi te întâmpină zâmbitoare. Unii curăță lâna, alții tund oile, un bărbat învârte de zor la magiunul de prune. Miroase a pâine caldă și a brânză proaspătă. Nici muzica nu poate lipsi! Câteva case mai încolo, în fața cârciumii din cătunul valah, e cântec, joc și voie bună. Jozef Gulas și prietenii săi din Terchovej cântă de mama focului o învârtită, mai ceva ca cele de pe Câmpia Transilvaniei. Ritmul se îndrăcește cu fiecare acord, iar ceterașii au pe chipuri o bucurie cum rar mai vezi. Din când în când, viorile tac, ca să lase loc vocilor puternice ale celor patru bărbați, care cutremură tot satul. Strigăturile lor nu sunt atât de ascuțite ca țipuriturile maramureșene, dar bucuria cu care sunt spuse te unge la inimă. Rastislav Gulas, un alt ceteraș din grup, acceptă bucuros să stea de vorbă cu noi, într-o pauză de cântat. Moștenește, ca și prietenii săi, o vioară veche de peste 100 de ani, pe care bunicul său i-a pus-o prima oară în mână. De atunci nu s-a mai putut despărți de ea și cântă, de câte ori are prilejul, la spectacolele folclorice din Cehia și Slovacia, la nunți, botezuri și alte sărbători ale satelor valahe din regiune. Cântă despre viața lor, despre țara lor, Vallachia, despre tradițiile lor. Când aud că suntem români, ne oferă pe loc câte un CD cu muzica lor. Vrem să le plătim, dar refuză categoric și ne spun, veseli și plini de viață, că singura răsplată este să "dăm un rând", să bem, adică, împreună, la o poveste, un păhărel de șliboviță. "Șlibovița ne-a învățat să cântăm așa frumos", glumesc cei patru, la despărțire, apoi ne petrec cu un cântec nostalgic, pe care îl auzim până ne pierdem prin ploaia toamnei.
O lume întreagă într-un cuvânt: "Karpate!"
Urc pe cărare, printre frumoasele case de lemn, ascunse într-un pâlc de stejari, ale căror rădăcini bătrâne sunt scări spre vârful dealului. Sus de tot, îl întâlnesc pe Jozef Vaniek. E dulgher, la fel ca și tatăl său, și trage la rindea niște bucăți de șiță, pe prispă, spre încântarea turiștilor, care fulgeră blițuri spre el prin ploaia deasă. Nu știe limbi străine Jozef, doar ceha și valaha, dar insistă, din semne, să mă pună pe locul lui, să mă învețe munca lemnului, așa cum bătrânii ciobani valahi i-au învățat pe băștinașii slavi, după ce au ajuns în Moravia. Îmi explică pe fugă, din trei mișcări, apoi își ia o poziție profesorală, cu mâinile pe piept și cu zâmbetul deja mijind în colțul ochilor albaștri. Așteaptă să mă poticnesc, ca să aibă motiv să mă corecteze. E bucuria lui de fiecare zi asta, să dea mai departe din ce a învățat din moși-strămoși. Încerc să-i explic că sunt din România. Ochii lui albaștri se înseninează și mai tare. Ar vrea să-mi vorbească, dar nu poate, se poticnește în jumătăți de frază, până când, strângându-mă în brațe, îmi strigă, eliberat că și-a găsit cuvintele potrivite: "Rumunia? Karpate! Karpate! Karpate!". Un singur cuvânt i-a trebuit acestui om simplu, să mă facă să înțeleg că acești Carpați din care au venit vechii valahi și în care trăiesc acum valahii din Cehia reprezintă lucrul cel mai important care ne unește pe noi, pe el, dulgherul valah din Roznov, și pe mine, reporterul român de la "Formula AS"...
Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU
și CIPRIAN RUS