Pe urmele Părintelui Arsenie Boca: Calvarul Mitropolitului Nicolae Mladin

- Mărturia preotului IOAN PEANĂ -

La Gura Râului, localitatea sibiană cu nume nemaiîntâlnit, l-am căutat iar pe Părintele Ioan Peană, pentru a ne mai dezvălui din cele trăite în anii petrecuţi în calitate de şofer, diacon şi preot, alături de Înalt Preasfinţitul Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardea­lului (1967-1981) şi ca om de legă­tură tainică între Vlădica de la Sibiu şi Părintele Arsenie Boca.
Fiu de miner din Munţii Apuseni, născut la 18 decembrie 1914 la A­brud, Nicolae Mladin a făcut studii de Teologie la Oradea, Chişinău şi Bu­cureşti. Pe 1 mai 1940, s-a închi­noviat alături de fericitul Părinte Arsenie la Mânăstirea Brâncoveanu. Profesor la Aca­de­mia Teologică "An­dreiană" din Sibiu, din 1943, a fost unul dintre stâlpii mişcării du­hov­niceşti de la Sâm­băta. În 1947, la praz­nicul "Adormirii Maicii Dom­nu­lui", a fost tuns în monahism. Ie­romonah din 15 au­gust 1949, în 1967 a fost ales Mitropolit al Ardea­lului.
Părintele Arsenie l-a iubit pentru sufletul său bun, i-a apreciat cultura teologică şi l-a admirat ca mare pre­dicator. Între cei doi călugări cu care a reînceput viaţa monahală la Sâm­băta a rămas o prietenie statornică.

Şofer la Mitropolia Ardealului

"În 1972, încă student la «Teolo­gia» din Sibiu, am fost angajat ca şofer la Mitropolia Ardealului", îşi aminteşte Părintele Ioan Peană. "Din 1973, când îm­preună cu Iero­monahul Nicodim Zaharie (1915-1998) am fost la Bucureşti şi l-am cunoscut pe Părin­tele Arsenie, am mers de zeci de ori la Drăgănescu şi Bucureşti, trimis de Înaltul Nicolae Mladin, care avea în mine încredere deplină. Dorea să afle părerea Părintelui Arsenie, într-o chestiune sau alta. Îl avea astfel sfetnic «din umbră».
Prin 1995-'96, la Mânăstirea Prislop, unde a trăit ultimii săi ani, Părintele Nicodim mi-a dat un caiet cu pre­dici şi învăţături scrise de mână, fru­mos, de acest uriaş al duhului, Părintele Arsenie Boca. La scurt timp după ce l-am dus înapoi la Prislop, Părintele Nico­dim a murit. Ucenic al Părintelui Arsenie, Părin­tele Nico­dim Zaharie a fost o vreme şi duhovnicul Părin­telui Arsenie.
Şofer al consilierilor de la Mitropolie, la început, am devenit apoi şoferul Epis­copului-Vicar Visarion Aşti­leanu. Un om impozant, înalt de peste 1,90 m. Pe car­tea de muncă eram încadrat ca funcţionar principal. Îmi spunea Preasfinţitul Visa­rion:
«- Tu eşti şofer teolog sau teolog şofer?!...»
În 1974, am fost făcut diacon, la Catedrala Mitro­politană din Sibiu, de către PS Visarion. Am fost îm­preună de câteva ori la Mânăstirea Prislop, care atunci era desfiinţată. Îi plăcea foarte mult locul ace­la. Şi Preasfinţitul spunea: «Aici trebuie să facem ceva! Dacă putem, să facem ceva!». Şi aşa a lucrat Dum­ne­zeu, încât după ce a ajuns Episcop de Arad, în 1973, a înlesnit redeschiderea Mânăstirii Prislop, în 1976. În perioada aceea, judeţul Hune­doara apar­ţinea de Episcopia Aradului. Odată, prin 1974, şofe­rul Mitropolitului Nicolae Mladin trebuia să fie pre­zent la un proces de divorţ al fiicei sale şi nu putea să-l însoţească pe Înalt Preasfinţia Sa la Bucureşti, unde se întrunea Sinodul. M-a recomandat pe mine. A fost primul meu drum cu Mitro­politul Nicolae Mla­din. La Bucureşti, în faţa Palatului Patriarhal, m-am dat jos ca să-i deschid uşa maşinii. Stătea mereu în spate. Coborând, l-a zărit pe Preasfin­ţitul Antonie Plămă­deală, care atunci era Episcop-Vicar pa­triar­hal, şi mi-a zis: «Îl vezi?... Va fi Mitropolitul Ardealului. Să nu uiţi!...».
Ce premoniţie! Se întâmpla cu opt ani înainte ca Înaltul An­tonie să ajungă, într-adevăr, Mitropolit al Ardealului! Cred că acei primi călugări de la Mânăs­tirea Sâmbăta, între care a fost şi Nicolae Mladin, au avut toţi un dar al înainte-vederii.
Din ianuarie 1976, am ră­mas ca şofer al Mitropolitului Nicolae Mla­din. Conduceam un automobil Volga. Erau foarte puţine pe atunci. Mai avea câte un prim-secretar de partid, câte un şef de la Securitate. Când treceam pe lângă un miliţian, acela lua poziţia de drepţi şi saluta cu mâna la chipiu. Nu se punea problema să mă opreas­că. Zicea Înaltul Nicolae, râ­zând cu poftă: «Vai, de-ar şti el că salută un Mitro­polit!».

Cuget curat

Am devenit ceea ce sunt prin legătura pe care am avut-o cu Mitropolitul Nicolae Mladin şi mulţumită sfaturilor primite de la Părintele Arsenie. M-au ajutat să rămân în picioare. I-am ascultat. Altfel, ar fi fost sufi­ciente motive să cad. Ca preot tânăr, ţi se ofereau destule oca­zii. Mă refer la compromisurile pe care erai îmbiat să le faci şi chiar la căderea din credinţă. Era atâta sobrietate la Părintele Arsenie şi atâta bună­tate la Mitropolitul Nicolae! Cu compromisurile care s-au făcut în timpurile acelea n-am fost niciodată de acord. Un preot nu are dreptul să trădeze pe Hristos şi Biserica Sa. Legat de acest lucru, Părintele Arsenie spunea aşa:
«Mă, zice omul: ce să fac? Până trec puntea, mă fac frate cu dracul. Dau mâna şi cu ăla cu coarne. Da, dai mâna cu dracul ca să treci puntea. Ai trecut. Dar ai trecut de partea lui».
Ferice de cei care au avut puterea de a se stăpâni! Mai ales cei care au fost în preaj­ma ierarhilor. Era impo­sibil ca, lucrând în anturajul unui arhiereu, să nu fii contactat de Securita­te. Şi eu am fost solicitat să dau informaţii. Am fost chemat la secretariatul Mitropoliei, unde era secretarul Mitropolitului, Dan - Dumnezeu să-i dea sănătate, că-i infirm -, era inspectorul de Culte Constantin Frâncu şi un secu­rist care se ocupa de Facultatea de Teologie şi de Mi­tropolie. Mi-au cerut să le dau informaţii despre Mitro­polit: «Asta nu pot să fac, domnule Frâncu, când eraţi consilier la Mitropolie, aţi avut încredere în mine şi aţi ştiut că ceea ce-mi spuneţi nu se află în altă parte. Nici Mitropolitului nu-i spuneam unde am fost, dacă mi-aţi cerut să nu ştie nimeni. Aşa cum atunci n-am zis nimic mai departe, nici acum nu pot. Mai bine, de mâine nu mai vin. Înaltul Nicolae are încredere în mine şi eu să-l trădez şi să dau informaţii?!... Nu pot face aşa ceva! Mai bine plec!».
Îl aveam duhovnic şi pe Părintele Grigore Marcu, profesor de Noul Testament la Institutul Teologic din Sibiu. El mi-a zis: «Vezi ce spune Mitropolitul!». I-am spus imediat Înaltului Nicolae că mi s-a cerut să dau informaţii:
- «Mă, putem face şi aşa: dă-le, dar să ştim tot. Să ştim ce vor să ştie şi le dai informaţiile pe care le vrem noi.
- Nu! Nu pot! Mă retrag. Rămân preot la parohia mea şi atât!», am răspuns.
Am refuzat categoric. Ştiam că e ceva care mă înlănţuie, îmi ia libertatea. Şi n-a fost nevoie să plec de la Mitropolie. M-au lăsat în pace. Mitropolitul avea încrede­re totală în mine. Aveam cheia de la reşedinţa sa. Marea mea mulţu­mire e că am fost în postul în care am fost şi n-am făcut ceva de care să-mi fie ruşine, care să-mi dea mustrări de conştiinţă, vreun păcat major.

Curaj şi demnitate

Din patru în patru ani, când erau alegerile de pre­şe­dinte al Republicii Socialiste România, ierarhii Bise­ricii erau chemaţi la Bucureşti, la Comitetul Central al Partidului. Acolo făceau o scrisoare către "cel mai iubit fiu al poporului". În 1979, Mitropolitul Nicolae Mladin n-a vrut să mai scrie ceva la adresa lui Nicolae Ceau­şescu. Se săturase. Când a ieşit de la Comitetul Central, mi-a zis: «N-am scris nimic».
Eu n-am înţeles la ce se referea. Preasfinţitul Vasile Coman, Episcop de Oradea, mi-a spus: «Mă, Ionică, ai grijă de Înaltul, că n-o scris nimic!».
Mi-a zis că fiecare ierarh trebuia să scrie nişte cu­vinte de laudă la adresa lui Ceauşescu, şi Mitropolitul Nicolae Mladin n-a vrut. Patriarhul Iustin Moisescu s-a enervat, a vorbit dur cu el, dar nu l-a înduplecat. De la acest gest i s-a tras sfârşitul. A fost începutul căderii lui din scaunul de Mitropolit. Pe seama sa au început să fie puse fel de fel minciuni. Cu­noscuta dezinformare a Securităţii. Într-o zi, inspec­torul de Culte de la Sibiu, Frâncu, mi-a zis: «Mă, Ionică, noi ştim că acum la el în apartament e o femeie. Noi ştim tot, mă! De ce nu vrei să ne spui ce face mitropolitul?
«- Domnule Frâncu, nu pot. Nu-mi stă în caracter».
Era vorba de o călugăriţă, dar nu era nimic adevărat din ce voiau să insinueze ei. Securitatea şi Partidul căutau să compromită ierarhii Bisericii. Şi pe Preasfin­ţitul Visarion Aştileanu au vrut să-l discrediteze tot cu o femeie, dar n-au reuşit. Mi-a spus când i-am fost şofer. Voiau să le păteze reputaţia, să-i aibă la mână, cum se spune. Să aibă cu ce să-i şantajeze. Aşa era siste­mul de atunci: diavolesc. Toate problemele pe care le avea de înfruntat Mitropolitul le spuneam Părintelui Arsenie. Desigur, numai ceea ce-mi cerea Înaltul Nico­lae să întreb. Despre atitudinea pe care a avut-o Vlădica Nicolae la Comitetul Central, când n-a vrut să scrie nimic, Părintele Arsenie a spus: «Mă, acuma intră în lup­tă directă cu ei. Ori renunţă, ori se bate şi moare!».
Aşa a fost. Părintele Nicolae Mladin a dus o rezis­tenţă paşnică. N-a vrut să intre în conflict cu ni­meni. Părintele Arsenie îmi spunea: «Mă, Mitropolitul n-are stofă de luptător. El are stofă de scriitor, de orator».
Într-adevăr, predica impecabil. Cât de frumos vor­bea! Regret că n-am cerut măcar o casetă. Avea un case­tofon mic, cu care îl înregistram când vorbea la sfinţiri de biserici sau la alte sărbători bisericeşti. Copiam de pe casetă predica, şi apoi textul era dat spre publicare ori la Mitropolia Ardealului, ori la Telegraful român. Vorbea liber. Nu erau microfoane, boxe şi staţii de amplificare. Începea să vorbească încet, cu voce scăzută şi mergea în crescendo, până ajungea să strige: «Aşa să facem pentru Hristos!... Căci El e Învierea şi Viaţa, El e biruitorul morţii: cel ce crede într-Însul viu va fi!».
Eu am avut o reticenţă faţă de sistemul comunist. Mitropolitul m-a simţit şi îi plăcea asta. Am slujit de multe ori împreună. De la Înaltul Nicolae am învăţat mai mult decât la Teologie. În primul rând, bunul simţ în relaţia cu oamenii. Pe vremea aceea, îmi ieşeam din pepeni când vedeam cu ce absurdităţi veneau unii, cu ce pretenţii fără noimă, fără acoperire. Şi dacă voiam să le zic ceva, Înaltul Nicolae îmi zicea uşor: «Taci, mă...». Şi atunci mă minunam. Iată un Mitropolit care nu-şi pierdea cumpătul! Avea răbdare şi era mereu smerit. De o smerenie desăvârşită.

Aria colomniei

În 1980, pe seama Mitropolitului Nicolae Mladin s-au lansat tot felul zvonuri, mai ales că ar avea proble­me de sănătate mintală. Nu credeam aşa ceva, pentru că era coerent, lucid, nu avea scăpări de memorie. Doar când mergea la Bucureşti, la Sinod, avea emoţii. Îmi spunea:
- «Aşa nu m-aş duce, aşa n-aş pleca... Ce să fac?
- Să nu mergem».
Totuşi, ne duceam. De câteva ori am fost de la Bucureşti la Drăgănescu, pe ascuns. De la Mihăileşti, o luam pe jos, printre trestii şi sălcii, urcam printr-o grădină şi ieşeam la biserică. Ce vremuri! Aşa era ne­voit să meargă un Mitropolit, ca să-l întâlnească pe Părintele Arsenie Boca!
I-am spus Înaltului Nicolae ce se vorbeşte, că ar avea probleme cu sănătatea minţii. Am căzut de acord că e bine să facă un consult medical la Cluj. A vorbit cu doamna doctor Aurelia Sârbu de la Neuropsihiatrie, cu doctorul Emil Câmpeanu, de la Neurologie, şi cu doctorul Cuatu. S-au oferit imediat să-l primească. Am fost împreună la Cluj.
Concluzia analizelor medicale a fost că Mitropolitul era perfect sănătos mintal. Doctoriţa Aurelia Sârbu a venit la Mitropolie şi a adus rezultatele investigaţiilor. Du­pă masă, când am condus-o cu maşina la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu, mi-a zis: «Părinte, te felicit că eşti lângă un aşa om mare! Să fii liniştit, că Înaltul Nicolae mai poate fi mult şi bine Mitropolit».
Aveam o fină în Bucureşti, Ghiocela, fiica unui ge­neral, Vasiliu, prieten cu Ştefan Voitec, care era atunci preşedintele Marii Adunări Naţionale. I-am povestit generalului despre problemele pe care le are Mitropo­litul Nicolae. A vorbit cu Ştefan Voitec şi mi-a dat tele­fonul său, pentru a stabili o întâlnire. L-a sunat Vlădica în prezenţa mea, dar nu l-a găsit. Mitropolitul n-a reve­nit cu un alt telefon.
După vreo lună de zile, când am fost la Bucureşti, la Sinod, preşedintele Departamentului Cultelor, unul Roşianu, l-a luat la întrebări pe Înaltul Nicolae Mladin, de faţă fiind şi Patriarhul Iustin Moisescu. Îi interesa ce a vrut să vorbească cu Ştefan Voitec. Am avut încă o dată confirmarea că telefoanele erau ascultate. Aflând că prin mine a făcut rost de telefonul lui Voitec, am fost chemat noaptea, de la căminul preoţesc unde dormeam, la reşedinţa patriarhală. Patriarhul m-a întrebat direct:
«- De unde-l cunoşti pe Ştefan Voitec?
- Printr-o fină de-a noastră.
- Ce-aţi vrut să vorbiţi cu el?
- Înaltul Nicolae e foarte necăjit, are multe proble­me şi m-am gândit să-i spună lui Ştefan Voitec.
- Ieşi afară!»
Atât a fost dialogul. Totuşi, ştiind despre această po­sibilă legătură cu Ştefan Voitec, au evitat să ia mă­suri ferme contra Înaltului Nicolae.
Despre problemele aces­tea vorbeam cu Părintele Ar­se­nie, care-mi spunea ce să-i transmit: «Să fie tare! Să stea pe poziţie». La un moment dat, însă, Părintele Arsenie mi-a spus: «Să se retragă». Înaltul Nicolae a fost de a­cord. Voia să urmeze acest sfat şi să se retragă din scau­nul mitropolitan al Sibiului.

"Pe mine m-au terminat"

De câţiva ani, Înaltul Ni­co­lae obişnuia să meargă două săptămâni, în iulie-au­gust, la Oradea, ca să facă băi termale la Felix. În vara lui 1981, eu aveam acasă zidari care renovau casa şi l-am ru­gat să ia un alt şofer. Cu o zi înainte de plecarea la Oradea, mi-a dat spre păstrare un cer­tificat medical şi un caiet de însemnări, spunându-mi:
«- Ţine-le, că cine ştie ce se va întâmpla cu mine.»
În răstimpul cât Înaltul Nicolae a fost la Oradea, a mu­rit Ştefan Voitec. Imediat au acţionat împotriva sa. În lipsa lui, încuietorile de la uşi­le reşedinţei episcopale au fost schimbate şi i-au scos un fir de la telefon, încât după ce a revenit la Sibiu, n-a mai putut lua legătura cu mine. Văzând că nu mă sună, m-am dus la reşedinţa episcopală, unde secretarul Mitropo­liei mi-a zis: «Mă, Ioane, aici nu mai ai ce căuta!».
Timp de câteva luni, n-am putut lua legătura cu Înaltul Nicolae. Când îl sunam, tele­fonul nu mergea. La fel, când mă suna el pe mine. Mitro­politul era izolat în reşedinţa mitropolitană. L-au dus la Bucureşti, l-au pus să facă o cerere de demisie şi apoi l-au dus la Mânăstirea Brânco­vea­nu de la Sâmbăta. Despre cum era supravegheat şi izo­lat Înaltul Nicolae la Sâmbăta mi-a povestit Părintele Ghe­rontie, care trăia acolo şi era foarte pornit împotriva auto­rităţilor comuniste. Nu după multă vreme, Părintele Ghe­rontie a fost găsit mort, în chilia lui. Şi era mai tânăr ca mine cu vreo trei-patru ani. Avea vreo 35 de ani.
Pe stareţul de atunci al Mâ­năstirii Brâncoveanu, Ar­hi­mandritul Veniamin Tohă­nea­nu, îl cunoşteam bine. Când am fost la Sâmbăta ca să-l caut pe Înaltul Nicolae, mi-a spus:
- «Părinte Ioan, nu ai voie să intri în contact cu Mitropolitul.
- Cum, părinte Venia­min?!...
- Nu-i voie. Înţelegi?...».
Am priceput că i se pusese în vedere să nu-i lase pe cei care fuseseră apropiaţi de Înaltul Nicolae să ia legătura cu el. L-am rugat pe părintele Iustinian Stoica - acum e la Schitul Prodromu, în Sfântul Munte Athos - să mă anunţe dacă se iveşte vreo ocazie şi aş putea să-l revăd pe Înaltul Nicolae. La un moment dat, Părin­tele Iustinian m-a anunţat că Părintele stareţ e plecat în Germania, pentru o expoziţie de icoane pe sticlă. De praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, după-amiază, am plecat către Sâmbăta, cu părintele Gheor­ghe Şpan şi preotesele noastre. Îmbrăcaţi civil, fără reverendă. Am călătorit pe ploaie şi am ajuns pe un soare blând. În mânăstire era linişte deplină, călugării erau retraşi la chiliile lor şi am ajuns până la Înaltul Nicolae. Când m-a văzut, a exclamat: «Mă, ploaia bine­făcătoare te-a adus!».
I-am spus că am vrut să-l văd, dar nu mi s-a per­mis. A înţeles şi a zis: « Lasă, Ionică ne face clătite».
Fratele Ionică de atunci e astăzi Preasfinţitul Irineu Duvlea, Episcop-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Româ­ne din America, stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, între 1993 şi 2000. Pe vremea aceea, avea grijă, la Sâmbăta, de Înaltul Nicolae. La plecare, Mitropolitul Mladin mi-a zis: «Mă, pe mine m-au terminat comuniştii! Ai grijă de tine, ai grijă de parohie şi apără-ţi Biserica. Pe mine m-au terminat. Ai grijă!».
M-am bucurat că în ultimii ani i s-au republicat câteva cărţi: «Hristos - viaţa noastră: asceza şi mis­tica paulină», «Prin zbuciumul vremii - predici», «Pre­legeri de mistică ortodoxă», «Poruncă şi libertate - prelegeri de morală orto­doxă».
În 1982, Înaltul Antonie Plămădeală a fost ales Mitropolit al Ardealului. A vrut să mă readucă la Sibiu, la Mitro­polie, dar am refuzat. Am fost prea apropiat de Înalt Preasfinţitul Nicolae Mladin. Pe 1 iunie 1986, a plecat la Dom­nul şi este înmormântat la Mânăs­tirea Brâncoveanu, pe care a iubit-o mult. Am aflat că laslujba de înmor­mântare de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost prezent, foarte discret, aproape neob­servat, Părintele Arsenie Boca.
Noi, cei care am avut mai multe tangenţe cu Părintele Arsenie în acele vremuri, ştim ce ocrotitor a avut ţara noastră, ce rugător pentru poporul nostru. Au fost timpuri grele pentru creştini, pentru Biserică. Să dea Domnul ca iubirea pe care o revarsă peste întreaga ţară să fie răsplătită printr-o hotărâre sinodală! Ori va fi, ori nu va fi canonizat, Părintele Arsenie e un sfânt."