O leliţă semeaţă
Venise iarna. O iarnă albă ca o bunică. Zăpada căptuşise cald şi moale străzile cetăţii. Nămeţii înălţaţi la marginea oraşului, până aproape de coviltirele bordeielor, erau, chiar şi în inima lui trepidantă, greu de biruit şi trecătorii încotoşmănaţi, dacă nimereau în afara pârtiei, se înfundau până la brâu în omăt.
Luminile însă nu-şi feriseră ochii de prăpădul coborât din cer. Ferestrele luminau ninsoarea, ca vitrinele cu jucării în ajunul Crăciunului. Şi fiecare edificiu era un transatlantic strălucitor, plutind în largul speranţelor feerice ale vieţii, de după ghergheful sticlos al florilor de gheaţă...
Cu vârf şi îndesat - până la ziuă - localurile ilustrau huzur şi belşug românesc. Neobosite, uşile se deschideau şi se închideau, ascultând de năvala noctambulilor, dăruind legănării fulgilor de-afară acordul viorilor înstrunite. Eram atunci, după apariţia ei în cântecul românesc, singurul din Bucureşti şi printre cei câţiva din ţară care n-o auziseră pe Maria Tănase, nici măcar la radio. Socoteam că se vorbeşte de ea prea mult, când, într-o noapte aidoma cu cetatea aflată în sarabandă orbitoare şi zăpadă strălucitoare până la fereşti, prietenul care mă însoţea pe uliţele îngropate în omăt, pretextând că nu mai putem înfrunta urgia crivăţului, şi prin apropiere nu există o cârciumă pe placul sufletului meu, mă împinge din spate în restaurantul luxos unde se "produce" Maria Tănase. Localul ne înghite strident şi asurzitor.
Primul simptom: larma ascuţită moare la apariţia ei. E o leliţă semeaţă. În deschizătura sânilor poartă garoafe albe. Ochii îi are închişi, la o palmă deasupra şi cam în faţa microfonului. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă. Se pierde, intră în transă. Plesneşte cuvintele bărbăteşte. Convinsă, nu ia în râs, ca ceilalţi, aleanul tânguirilor ăstea cu "frunză verde", "mers legănat", "buzele picur de sânge". Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să freamăte cu codrul. Monotonia ţărănească e fără dor orăşenesc, de efect. Modulaţiile aduc ecoul pădurilor... Doinitoarea are colnice şi vâlcele în glas. Acum, vocea-i joacă într-un picior, bătuta şi ţambalul abia se ţin după ea... Hotărât, Maria Tănase are soare în glas, deşi cântă noaptea.
În grădină, la tata
- Maria neichii, Marie, cum ţi s-a înfăţişat întâia oară viaţa şi în ce fel a crescut copilăria ta?
- Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care, ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi... Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau, pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Odată s-a iscat o bătaie, pentru că unul din ei făcea prea mare haz de o scenă care surprinsese cu şoalda amoroasă pe femeia celuilalt... Scena, totuşi, era foarte pilduitoare.
Copilărie fără răsfăţ
Ion Coandă Tănase, tatăl Mariei
Casa din Livada cu Duzi
Cântecul cu doar două versuri
- Cum ţi-a sunat primul cântec auzit şi ce simţăminte ai încercat?
- Am fost furată de o melodie a unui ardelean din Turda, fugit din Transilvania robită, care se rătăcise să robotească la noi. Mi-aduc aminte că era şchiop. Cântecul turdeanului avea doar două versuri.
Frunză verde, frunză galbenă,
Tu mă saltă, tu mă leagănă.
Patru ani a cântat numai asta.
(Maria Tănase îmi cântă melodia, cu privirea oprită departe,
Ana Muntean, mama Mariei
Cânta câte o zi întreagă. Singur îşi bătea cu piciorul măsura şi de unul singur cânta. Când găsea de cuviinţă că a repetat de prea multe ori cele două versuri, dădea într-o arie porcoasă. Îl ştiam vesel, după această a doua parte:
Mă dusei la şezătoare,
La scaun cu trei chicioare
Scaunul căzu de-a dura,
Fetele... căscară gura.
Cânta aşa de frumos, că-mi plăcea totdeauna să-l aud. Parcă înadins venea să complecteze atmosfera din jur. Nu supăra pe nimeni. Şi niciodată n-a fost auzit să cânte vesel când lumea era tristă sau să se tânguie când ceilalţi erau bucuroşi.
"Ad-o pe aia mică"
- În acel început a existat ceva care să anticipeze cântecul care avea să te nască?
- Cine a anticipat cântecul a fost tata. Când petrecea mai târziu, noaptea, trimitea pe mama să mă trezească: "Ad-o pe aia mică". Nu-l ducea la culcare până nu mă sculam să-i cânt. Aveam şase, şapte ani, şi cântam ce învăţam de la ţărani. Auzeam într-o zi un cântec, a doua zi cântecul se repeta şi eu îl ţineam minte. De fiecare dată când îi cântam nopţii lui petrecăreţe, îmi dădea 20 de lei de hârtie, bani pe care-i băgam sub pernă şi pe care, bineînţeles, nu-i mai găseam a doua zi... Era foarte drăguţ Moş Tănase. Frumuseţea era însă că n-aveam glas. În schimb, sora mea avea o voce splendidă, de-o rară puritate, iar fratele meu cânta iarăşi foarte frumos. Eu cântam cu respiraţia tăiată, mă opream la jumătatea cuvântului să mi-o reiau, loveam cuvintele unul într-altul, neavând altă grijă decât să scap mai repede şi să mă duc să mă culc. De câte ori trimetea după mine, mama o propunea pe sora mea: "Lasă că-ţi cântă Aurica". Răspunsul lui Moş Tănase era acelaşi: "Ad-o pe aia mică". Pe jumătate adormită, mă înfăţişam. Mă punea pe genunchi. Începeam să cânt...
O fată cântă după mort...
"Cine iubeşte şi lasă..."
- Eram la înmormântarea unei mătuşi. Servitoarea care-o slujise cu credinţă patru ani, o ardeleancă de şaisprezece ani, pe care aveam s-o întâlnesc acum, în urmă, în Făgăraş, pe nume Maria Murariu, se ţinea după răposata şi cânta de mama focului... Eram contrariată, fiindcă o ştiam supusă şi îndurerată. Eram jenată, gândind la ce zice mahalaua. În acelaşi timp, îmi şi plăcea. Nu ştiam că aşa este ticluiala de jale a ardelenilor. Fata, suferind, făcuse un bocet, care era o melopee extraordinară.
Când a murit această mătuşă, sora mamei, nea Fane, bărbatul ei, care fusese cam poamă, n-a plâns. Lumea era indignată: "Iote, soro, Fănică nu plânge deloc după Ileana..." Cei trei copii rămaşi fără mamă i-am luat să crească la noi. Seara, târziu, nea Fane rămânea să-şi vadă copiii adormind. Şi peste somnul liniştit al ţâncilor, cânta tânguitor:
Geaba mă mai duc acasă,
Că n-am nevastă frumoasă;
Nici nevastă, nici copii,
Sunt om fără căpătâi...
Ca mai apoi, sufletu-i întristat să stăruie, impresionându-mă, într-un alt cântec:
În căsuţa mititică,
Cu pereţii reci ca gheaţa,
Zace-n pat biata femeie
Vai!... ce tristă-mi este viaţa.
Trecută în cântec, atitudinea asta de viaţă avea ecoul singurătăţii care-mi copleşea inima. Inima care ar fi tot atât de larg deschisă, ca şi-atunci, pentru nea Fane, omul deştept şi cu pitoresc, singurul din familia mea pe care-l regret şi pe care aş vrea să-l văd şi astăzi.
Intermezzo
Impecabilă şi când bea ceai
Despre bunătatea Mariei Tănase s-a dus vestea ca de popă tuns. Numai astfel se justifică soneria repetat încălecată de cei care, voind recomandări, ajutoare, intervenţii, îi întrerup cântecul picurat în plumb, prin plaivasul meu. În afara acestora, aş zice, loiali (cer ca să-şi poată încăputa viaţa şi apoi pleacă), mai sunt câţiva prieteni care rămân. Fără flori, deşi e primăvară, însă îndrăgostiţi.
Maria Tănase, să continuăm!
"Vai!... ce frumos e!"...
- Cine ţi-a călăuzit primii paşi şi cuvântul decisiv al cui a fost în începuturile carierei tale?
- Esenţialul a fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry Brauner. Pe urmă s-a adăugat încurajarea unanimă a celorlalţi prieteni: Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Ghiţă Roll şi alţi câţiva pe care nu i-am uitat. Veneau la mine, cu băutura după ei. Cântau ei, mă puneau şi pe mine. Mi-era ruşine. Cântecul pe care acceptam să-l cânt nu-l terminam niciodată. Îl duceam până la jumătate şi retezându-l, spuneam: "Vai! ... ce frumos e!". Repertoriul, pe care-l întorceam în fel şi chip, mi-l formau trei cântece: "Of.... zac!", "Geaba mă mai duc acasă" şi "Târâişul şarpelui", cules din Făgăraş.
Tănase îi schimbă numele
Maria Tănase şi Mihail Sadoveanu, în 1956
- Trebuie să-ţi vorbesc de Tănase. Lui m-a recomandat Alfred Paximade, care nu mai putea după mine: "Ia fata asta; e veselă, dezgheţată, plină de talent". După ce, de formă, m-a întrebat: "Fă, fată, ce vrei tu să joci?", Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de seamă, într-un sextet. În a doua scenă, dădeam brânci celor ce stăteau... În acest timp, cea care cânta ariile româneşti era o rusoaică refugiată, care îl convinsese pe Tănase că fusese angajată la Opera ţarilor din Rusia... Pe afişele acestui spectacol am fost trecută sub numele de Elise Lamé.
Comicul...
În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struţ, sutien, pantofi de lamé şi o pălărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac aşa eu, care veneam dintre răzoare şi bibilici?... În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua şi am plecat. Pe afiş eram de astă dată: Mary Atanasiu. Mai târziu, am văzut spectacolul. Pe trepte, balerinele, cu derierele goale şi cu clopoţei, trăgeau dintre picioare un fel de eşarfă care, expusă, mână de la mână, la rampă, era pentru ochi şi suflete simbolul credinţei noastre naţionale. Acest magistral final, să-i zicem epopeic, îl încheia Tănase, care purta cămaşă naţională pe deasupra, iar pe sub ea, destul de vizibilă, o cămaşă cu "Bonjour" pe piept.
Evoluţie
Coperta cărţii
- Ce a urmat după plecarea-ţi de la Tănase?
- Un amic care cumpărase o fabrică de discuri m-a pus să fac o probă. Am făcut-o cu o bucată a lui Nelu Mânzatu, Mansarda. Reuşita a fost extraordinară, cu toate că, din punct de vedere tehnic, imprimarea lăsa de dorit. La scurt timp, am făcut o nouă imprimare, cu "Nunta ţigănească". Succesul a fost fantastic. Nu se mai făcea la fabrică decât discul ăsta. O singură faţă de placă a acoperit, în trei luni, o pierdere de 80.000 lei, sumă destul de serioasă pentru acel timp. După aceea, m-a angajat "Columbia", care m-a trimis la Viena, unde am imprimat noi discuri. Înapoindu-mă, m-am dus şi m-am propus să cânt la radio. Am avut succes. Cu zece mii de lei pe lună m-a angajat Vlădoianu; ca, de la el, să trec imediat la primul restaurant la care am cântat, plătită cu 2000 de lei pe seară. Ce a urmat se cunoaşte.
Miracolul muzicii
- Care a fost cea mai înaltă emoţie pe care ai trăit-o în legătură cu muzica?
- Cântam la Spitalul Polizu, pentru răniţi. Între cei evacuaţi din focul luptei, a căror sfântă jertfă făureşte dăinuirea eternă în lume a existenţei româneşti, se afla unul care-şi pierduse cunoştinţa, fiind de trei zile în transă. De tot atâtea zile nu scosese nicio vorbă... Dacă-i dădeai un hârdău cu mâncare, îl mânca... Avea o leziune la creier. Încep să cânt. Şi pe loc, pe fuiorul melodiei, îşi aminteşte... câţi ani are... că e din Dâmboviţa... că... Doctorii se crucesc în faţa miracolului.
Cântecul românesc
Maria Tănase a tăcut. Afară, vântul se înteţeşte râzându-şi, cu nori negri, de sulemeneala dimineţii de duminică. Pe pian existând flori, pagina aparţine lui Turgheniev... Numai că din nou soneria zbârnâie în ea, ca o păcălitoare de moşi. Ca s-o împrăştii, vorbesc:
- Spune-mi ceva despre cântecul românesc.
Gaby Michailescu
Continuarea povestei s-a ascuns în lujerul unui stânjenel din glastră. S-o căutăm altă dată, Maria Tănase...
Gaby Michailescu
(Fragment din cartea: "Maria cea fără de moarte" de Gaby Michailescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013. Comenzi la tel.: 0733/13.11.45, 0364/117.246; e-mail: eikondifuzare@yahoo. com)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
