Ruxandra Ilfoveanu s-a instalat de ani buni în elita picturii românești. Ea a fost prezentă în expoziții de prestigiu, în țară și în străinătate, din Franța și Germania, până în Olanda și Norvegia. La 66 de ani, artista lucrează mai departe cu frenezie și imaginație. Și pentru că mai are ceva de spus, dar și pentru că simte că ora afirmării internaționale a României în artă se apropie. Ruxandra Ilfoveanu este, de asemenea, un caz foarte rar de artist, care face parte dintr-o familie de artiști plastici de o valoare excepțională. Soțul ei, Sorin Ilfoveanu, este unul dintre marii maeștri de azi ai picturii românești. Nici cei doi băieți n-au sărit departe de trunchi. Fiul cel mare, Adrian Ilfoveanu (cu care "Formula AS" a realizat deja un amplu interviu) este azi unul dintre cei mai promițători sculptori ai României, iar Nicu Ilfoveanu este un artist foto-video afirmat și el, cu brio, pe plan internațional. Unul dintre secretele familiei Ilfoveanu se află la Rădești, în Argeș, "gura de Rai" în care cei patru artiști se duc de mult timp verile, să lucreze. Despre toate acestea și despre destule altele, aveam să aflu într-un captivant dialog cu Ruxandra Ilfoveanu.
O lume mirifică
Atunci când am intrat în atelierul de pictură al Ruxandrei Ilfoveanu, o adiere seducătoare m-a prins repede, ca un abur de esențe magice. Odată cu ea, în atelierul de pe bulevardul Ion Mihalache din București, m-a cuprins liniștea... Forfota abrazivă a orașului se oprise la ușa atelierului, absorbită de forța închipuirilor din tablourile pictoriței, care stăteau aliniate cuminți, pe lângă pereți, așezate într-o ordine a sufletului numai de ea știută. Și din ele, explodau niște forme surprinzătoare, în culori puternice, la întretăierea dintre suprarealism și expresionism, făcută după o rețetă proprie artistei. În mijloc trona șevaletul și, lângă el, o masă pentru desenat plină de tușuri, baițuri, creioane cu grafitul moale și o prețioasă colecție de hârtii de desen. Și lângă ele, cărți. M-am așezat într-un colț, cu o ceașcă de cafea în față, gata de interviu. Dar tot nu-mi puteam desprinde ochii de pe închipuirile magnetice care mă înconjurau.
Ruxandra Ilfoveanu este o apariție gracilă, poate doar profunzimea privirii ei îi trădează forța creatorului. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, pictorița a început să-mi vorbească despre tabourile ei. "Vedeți, eu desenez și pictez între real și imaginar. Încerc să fac o istorie a spectaculosului, pentru că lumea, pentru mine, a fost și este un spectacol. Un spectacol pe care-l descopăr mereu, plină de uimire. Dacă mă gândesc la ceva care a fost cândva, desenul meu merge mai ușor. Dacă mă gândesc la acum, desenul merge mai greoi. «Cândva» are ceva din imaginația bogată a copilului. «Acum» are tristețea vârstei în fața urâtului care guvernează, adesea, lumea. Și totuși, în «acum» există uimirea și înțelegerea în fața schimbării necontenite a lumii. De aceea, pregătesc pentru 2014 o carte-obiect, care se va numi Scurta istorie a lumii mele. Poate că va fi viața mea pictată, așa cum vom încerca să o povestim în parte, împreună".
Decorațiile bunicului
- D-nă Ruxandra Ilfoveanu, copilăria este, pentru toți creatorii, determinantă pentru drumurile de mai târziu. Cât îi datorează copilăriei pictorul din dvs.?
- Eu m-am născut în Ploiești, în anul 1947, pe 5 decembrie, luna în care Regele a abdicat și destinul României se schimba radical. Oricum, am avut o copilărie destul de liberă, chiar și sub noul regim, fiindcă vacanțele le făceam la țară, la bunicul meu. Mă duceam la Podenii Vechi, în Prahova. Mai târziu, am pictat și câteva peisaje acolo. La țară nu prea se schimbaseră multe, fiindcă țăranii de acolo încă nu pierduseră pământul. Așa că tihna patriarhală dintre războaie s-a păstrat acolo, o vreme. Asta, până a început și aici colectivizarea. Bunicul a pătimit și el, a făcut pușcărie și, până la urmă, tot a dat pământul, iar asta l-a terminat. Dar noi eram copii, făceam tot felul de trăsnăi, trăiam în aer liber, citeam, visam, mai desenam. Citeam cărți vechi ale bunicului, scotoceam după tot felul de relicve pe care el le păstra din vremuri ce păreau atât de departe și care pe noi ne fermecau, cu magia lor simplă, cum au fost acele cutii de tutun regal găsite în pod. Bunicul meu fusese țărănist și îl iubea pe rege. Fiindcă așa știa el. Făcuse primul război mondial și avea decorații de la Mărășești. Pe mine, copilăria la țară, alături de el, m-a marcat frumos. Aveam o libertate deplină. Ce putea fi mai frumos?
Întâlnirea cu Gopo
- Când v-ați descoperit talentul pentru pictură?
- Din primele clase. Am avut norocul ca la Casa Pionierului să fie un Cerc de desen foarte bun. Și acolo am desenat încă din clasele primare. Și tot acolo mi s-a mai întâmplat ceva care a contat mult pentru mine. Într-o zi, a venit la noi Ion Popescu-Gopo (marele cineast, autorul "omulețului" din filmele de desene animate). Și după ce ne-a vorbit, s-a interesat cine e cel mai talentat copil la desen. M-au pus pe mine în față, lângă el, am făcut și poze cu Gopo. Iar el ne-a povestit atunci, în amănunt, despre omulețul lui cosmic: cum l-a făcut, ba ne-a învățat și pe noi cum să-l facem. Pentru mine a fost un imbold extraordinar atunci, la cei nici 10 ani ai mei. Ei, și după ani de zile, Adi, băiatul meu, a câștigat concursul pentru sculptura-simbol a Festivalului de film Gopo, și statueta Premiilor Gopo, care li se decernează actorilor, a fost realizată de el. Curioasă coincidență.
- Cum v-ați hotărât să urmați calea artei? Când s-a produs declicul decisiv?
- M-am apropiat lin de artă. Eram la un liceu teoretic din Ploiești, dar mergeam și la Școala Populară de Artă. Până să mă hotărăsc să dau la Belle-Arte, mă pasiona și geografia, drept să spun. Visam să călătoresc, visam să fiu cercetător prin Africa, să descopăr triburi. Mă pusesem cu burta pe învățat geografie, dar desenam în continuare. Și, până la urmă, am ales... Asta-i cu visele... Am ales artele plastice și am făcut pictura. Îmi plăcea enorm să desenez. Imediat ce am terminat, a trebuit să plec la post, undeva, pe Valea Doftanei. Dar eu voiam să mă duc în satul bunicului, era și foarte aproape de Ploiești. Am vrut să încerc la inspectorat să-mi schimb repartiția. Bunicul a ținut să vină și el cu mine, și și-a pus decorațiile pe piept, de la Mărășești. Rezultatul? Am fost dați afară imediat, amândoi, din clădire. Nici nu m-au lăsat să vorbesc. Nu le-au plăcut decorațiile bunicului.
- În anii facultății s-a petrecut și marea întâlnire a vieții dvs., l-ați cunoscut pe Sorin Ilfoveanu, marele pictor de azi. Cum a fost povestea dvs. de dragoste?
- A fost o poveste frumoasă. Eram colegi de facultate. Pe atunci eram foarte liberi, nonconformiști. Până a început, într-o zi, o razie printre studenții care aveau barbă. Ușile facultăților erau păzite și cei cu barbă și plete (așa cum era și Sorin) trebuiau, obligatoriu, să și le dea jos. Iar cel mai vânat era Institutul de arte plastice Ion Grigorescu, unde se făceau și întâlnirile studențești de sâmbătă seara, la care veneau și studenții de la arhitectură și de la alte facultăți. Erau petreceri frumoase, cu orchestră, cu dans. Atmosfera asta, de opresiune și nesupunere a creat multe solidarități. Și după ce s-a terminat facultatea, m-am căsătorit cu Sorin.
Apocalipsa
- Se spune că în ciuda culorii lor comuniste, anii '60 - '70 au însemnat pentru artiști o perioadă de libertate...
- Noi nu eram liberi decât în atelierele noastre. A fost un fel de boemie de mare ținută. Cum era un vernisaj, lumea venea, umplea sala, și cu toată sărăcia lucie în care trăiai, făceai acolo, o fasole bătută, și apoi urmau întâlnirile la atelier. Și dacă erau mai multe ateliere, toate erau deschise, pentru că toți ne sprijineam. Și, fiindcă se putea câștiga cu o lucrare o damigeană-două de vin, mai erau și discuțiile, ceva mai "libere". Apoi a venit, ca un trăsnet urât, sărăcia cruntă a anilor '80 -'90, de care îmi vine greu și azi să îmi amintesc. Atunci ne-am transformat toți în niște animale care alergau după mâncare pentru puiul lor, pentru copilul lor. Eu stăteam des la cozi, aveam doi copii de hrănit, pe urmă trebuia să mă duc la școală, și nu voiam să las nici atelierul. Iar umilințele la care eram supuși ca artiști au fost prea destule. Până în 1989, de pildă, era obligatoriu să ai o profesie. Și dacă te găseau pe stradă după 11 noaptea, te legitimau și te întrebau unde lucrezi. Pentru ei era nimic că ești artist și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Trezirea din starea asta aproape apocaliptică a venit după Revoluție. Atunci am redevenit din nou oameni. Pentru artiști, a fost o deschidere mare, după 1989, dar care n-a durat prea mult. La fel ca și scriitorii, și ei au avut mereu nevoie, ca să poată să trăiască și să creeze, de un sprijin financiar. Iar arta românească fusese lăsată de izbeliște. Cu Sorin a fost altfel, el era deja format la Revoluție, așa că a putut să iasă pe piață și să vândă. Eu, în schimb, pierdusem câțiva ani cu creșterea copiilor. Așa că, abia după 1989 m-am apucat mai intens de lucru.
- Cum se conturase, până atunci, drumul dvs. artistic, d-nă Ruxandra Ilfoveanu?
- Totul a început, pentru mine, prin 1977. Atunci m-am hotărât să mă pregătesc pentru admiterea în U.A.P. Pe atunci, era o treabă foarte serioasă să intri în Uniune, nu erai admis oricum. Și am pictat un an întreg, noapte de noapte, până la patru dimineața. Iar ziua mă duceam să predau elevilor, la școală. Citisem din Mircea Eliade, cum își proiectase el programul de studiu, mulțumindu-se cu doar patru ore de somn pe zi. Și am încercat să fac și eu la fel. Dar ajunsesem să dorm ziua pe catedră și m-am îmbolnăvit. Am intrat însă în Uniune și am făcut câteva expoziții bune. Dar dintre toate expozițiile mele de dinainte de '90, cel mai tare m-a marcat cea din toamna lui 1989, de la "Simeza", de pe bulevardul Magheru, în plin centrul Capitalei. Tocmai se pregătea ultimul congres al lui Ceaușescu, atunci când m-am trezit eu să expun. Și miliția era peste tot, până și în galeria mea au intrat numai milițieni. Se mai rătăcea câte un vizitator pe fugă, dar sala a fost goală, ca niciodată. Și tot în zilele alea, îmi dispăruseră niște cărți de artă. La început, n-am știut cum au putut să dispară așa, deodată, până m-am lămurit că mi le-au luat milițienii, care crezuseră că-s subversive. La închiderea expoziției, pictorul Ion Dumitriu m-a ajutat să-mi car lucrările în mare viteză, fiindcă, tot așa, ne presa miliția. Mi-am dus lucrările acasă și am plecat la țară. Pe atunci, aveam deja căsuța din Rădești, unde-mi duceam copiii și unde am pictat veri la rând. Cam înainte de Crăciun, am hotărât să renunțăm și la televizorul de la țară, că nu mai aveam ce vedea. Și, la trei zile după asta, cum stăteam toți la un foc de lemne, am auzit la radio: "Ceaușescu a căzut!".
- Pentru creația dvs., a contat perioada de descătușare survenită după '90?
- A contat. În primul rând, eram mult mai liniștită. La școală nu mai aveam decât jumătate de normă, pentru că voiam să pictez mai mult și începuse și problema banilor, salariul de profesoară nu-mi mai ajungea. Și mi-am zis că mai bine merg la atelier și îmi bag lucrările prin galerii, așa cum făcea și soțul meu, Sorin. Ne-am descurcat. Ne-au crescut copiii, erau deja mărișori. Aveam 40 de ani și maturitatea mea artistică s-a produs abia atunci cu adevărat. Prin 1995. Când am avut prima expoziție de după 1989, la Galeria Apollo, în 1996, am putut să-mi aleg drumul. Fiecare artist are un drum al său. Eu am cochetat și cu non-figurativul, dar am ajuns la concluzia că un figurativ bine dozat și bine gândit poate face mai mult. Acum au trecut anii, dar tot merg zi de zi în atelier. Recuperez timpul pierdut. Am lucrări pentru patru expoziții, dar tot nu-mi ajung. Vreau ceva nou, mai am ceva de spus. La un plastician, maturitatea vine după 40 de ani. Nu poți să fii matur cu trei lucrări.
Patrulaterul Ilfoveanu
- Să vorbim acum despre "patrulaterul" Ilfoveanu. Cum vă explicați această minune: patru plasticieni din aceeași familie, toți de mare calibru?
- Îmi aduc aminte de ceva. Eram copil, în primele clase, și eram foarte curioasă. Mama lucra la cinematograf și mă lăsa să mă duc în cabina proiecționistului. Era ceva extraordinar pentru mine să văd de unde vin filmele alea. Mă minunam mereu cum proiecționistul, când vedea un film mai vechi, uzat, îl tăia bucăți și-l lipea. Și mai era și fanta aceea prin care te puteai uita să vezi cum merge filmul. Nu era doar o simplă poveste, era o altă lume pentru mine. Și târziu, tot printr-o coincidență stranie, Nicu, băiatul meu cel mic, s-a apucat de film. Am făcut cu el pregătire o vară, a intrat la foto-video, o secție nouă a Institutului, s-a ținut de meserie și e bun. Pe undeva, poate că i-am transmis și lui patima asta a mea. Îmi amintesc că le făceam teatru de păpuși, când erau copii. Cred că pentru formarea copiilor noștri întru artă, a mai contat și biblioteca noastră bogată, pe care am avut-o dintotdeauna, și la care Sorin a ținut foarte mult. El se ocupă și-acum cu biblioteca, noi doar împrumutăm de la el și citim. Băieții amândoi au luat seriozitatea în muncă de la el. Poate și de la mine, că și eu îmi văd serios de treabă. De altfel, ei, bărbații familiei, sunt scutiți de treburile cotidiene. I-am scutit eu de gătit și de cumpărături.
- Soțul dvs. e mare pictor. Nu v-a influențat?
- La început, țineam foarte mult cont de părerea lui, dar asta dintr-un act de iubire. L-am admirat extraordinar pe Sorin. Era un tip talentat, lansat devreme și cu mare putere de muncă. Dar el nu a insistat în a-mi da sfaturi prea multe. Îmi spunea: "Faci cum crezi tu", și își vedea de meseria lui. Dar odată cu maturizarea mea ca artist, n-am mai avut nevoie de opinia lui și nici nu sunt geloasă pe gloria lui, cum nu sunt invidioasă pe nici un artist.
- Să încheiem "patrulaterul Ilfoveanu". Care sunt relațiile dintre artiștii familiei?
- Acasă, în București, toți discutăm despre artă, când suntem la masă. Nicu are un punct de vedere clar format și nu-l scoți din el. Tata e ăla mare. E maestrul. Adi vorbește mai greu și mai ales despre sculptura lui. Ne place să stăm fiecare în locul lui din casă, singuri. Eu am mansarda, de pildă. Și Sorin nu urcă, Doamne ferește, când mă bag la mansardă și încep să citesc sau să desenez. E spațiul meu, poate mai dezordonat în comparație cu al lui Sorin, un loc plin de tipicărie, cu creioanele în casetuțe, nu mai spun cărțile... Nu m-ating de ele, pentru că i-aș strica ordinea. Iar băieții au, și ei, locul lor. Și toți lucrăm în pace. Mai strig eu: "Veniți la masă, de pe unde sunteți!".
Raiul de la Rădești
- Aș vrea să depănați acum și câteva amintiri din raiul de la Rădești, pe care îl ocupați tot în patru.
- Este o zonă foarte frumoasă, între dealuri, spre Câmpulung Muscel. Mai întâi am avut acolo o căsuță mică, pe care o cumpărasem cu tot ce era în jurul ei. Am văruit-o, am aranjat-o și, de atunci, vacanțele și sărbătorile acolo le-am făcut. Și-n fiecare an, am mai adăugat câte ceva la casă. Nici acum n-am terminat. Pe copii, cred că asta i-a convins și i-a format: au simțit pământul, dealurile și tot peisajul acela curat, împreună cu libertatea de-acolo. Ei s-au format între București, unde stăteam iarna, și sărbătorile și verile de la Rădești. Și chiar dacă au crescut, încă se întorc acolo, nu pot să plece. Și-au făcut prieteni în sat, au prieteni din copilărie. Din păcate, Rădeștiul a început să se depopuleze, pleacă mulți în Italia, la lucru. Deși, de la un timp, au început să vină tineri de la oraș, care își fac căsuțe sau le închiriază. După 2000, eu am expus și un Jurnal de familie, cu fotografii colate pe hârtie făcută manual, text și desen. Sunt fotografii vechi, de la Rădești, făcute de Nicu. Ele marchează clipele trăite aici, alături de prieteni. Am fost întotdeauna înconjurați de prieteni, am avut invitați în fiecare an. După 2000, au venit regretatul Mihai Oroveanu, Andrei Pleșu și atâția alții. La Rădești, a fost întotdeauna o efervescență intelectuală puternică. Iar noi lucrăm intens și acum. Sorin își vede de treaba lui, într-un pavilion, eu am altă cămăruță. Atelierul meu e lipit de bucătărie, așa că nu-i mare lucru să mă duc să cotrobăi și după mâncare. Adi lucrează imens, are o grădină frumoasă, care este domeniul lui. Nicu face fotografii, pleacă ba la Câmpulung, ba la Curtea de Argeș. Colindă zona, nu stă o clipă locului. La Rădești ne vedem cu toții de vise. Plecăm acolo și nu mai știm de nimic.
Cu trei flori nu faci o grădină
- Cât de greu e să fii pictoriță la noi, d-nă Ruxandra Ilfoveanu, într-o artă dominată de bărbați?
- E o poziție mai dificilă să fii artistă. Dacă e să vorbim despre doamnele care sunt de vârsta mea - cele mai multe dintre ele sunt mai puțin active, acum. Dar nu toate. Unele lucrează intens: Ioana Bătrânu, de pildă, care este mai tânără decât mine, sau Angela Tomaseli, care încă se ține bine și face expoziții tari. Angela are un ritm la care nu vrea să renunțe și e mai mare decât mine cu vreo trei ani. Mai este și Silvia Radu. Ar trebui s-o amintesc și pe Alma Redlinger. Din păcate, doamnele artelor plastice românești nu au căpătat totdeauna premiile și distincțiile pe care le merită. Ba mi s-a mai spus că femeile pictorițe ar fi mai prost plătite decât pictorii, nu numai la noi, ci și în toată lumea. Deși nu-mi vine să cred. Și ar trebui să vorbim și de marile pictorițe care au fost. Cine mai știe azi despre ele? Între războaie, noi, românii, am avut o deschidere mare în toată Europa și până-n America. La noi a fost o mișcare feministă puternică, condusă, printre altele, de Cecilia Cuțescu-Stork. Georgeta Năpăruș a fost și ea una dintre doamnele mari ale plasticii noastre. Era din Comarnic, de lângă Ploiești. Era așa de vânoasă, mi-o aduc aminte, lângă pictorul Octav Grigorescu, bărbatul ei. Mergeam la mare, cu copiii, și locuiam la aceeași gazdă. Și ea îl dădea la o parte pe Octav, când trebuiau să scoată apa de la fântână, că până scotea el o găleată, ea doar așa, făcea cu mâna o învârtitură, și gata! Era o femeie talentată și zdravănă. Îmi pare rău că în ultimii ani nu m-am dus la ea, deși mă chema. Îmi pare rău când se duce câte-o artistă, că și așa sunt puține. Cu trei flori nu faci o grădină. Dar noi ne strângem puterile și lucrăm. Dacă istoria ne va consemna, vom vedea.