Festivalul George Enescu

[sapou]Și a fost muzică bună...
Și au fost muzicieni excepționali...
Și a fost ediția a XXI-a![/sapou]Pentru iubitorii de muzică, Festivalul Enescu este precum o chemare sub drapel. Sunt trupe regulate, de bază (cei cu abonamente), și oas­te de strânsură (cei cu bilete ocazionale). "Războiul" acesta a durat în acest an 28 de zile, adesea cu mai mul­te bătălii pe zi. Cei ce au ales să par­ti­ci­pe au intrat într-un alt ritm de a trăi, în alte sfere. Pentru ei, con­certele nu sunt distracție, ci lucrare și luptă întru desco­perire și rafinare de sine. Împlinirea unei așteptări nă­dăj­dui­toare de doi ani.
Ca unul ce nu deosebește două note una de alta, care apreciază muzica mai degrabă prin prisma cons­truc­ției de ansamblu și a atmosferei de supremă vibrare interioară pe care reușește s-o inducă, atunci când este bună și într-o bună in­terpretare, vă voi povesti, în vir­tu­tea unei mi­nime onestități, în primul rând, despre acele evenimente la care mi-a bătut inima mai tare sau la care interesul meu, dintr-un motiv sau altul, a fost trezit cu osebire. Voi pune inima îna­inte, pentru că ea îmi simte (și judecă, oare?) cu mult mai bine decât ure­chea. Așadar, despre acele petreceri ce mi-au căzut mai dragi.
Trei au fost ciclurile Festivalului de care m-am bucurat: "Recitaluri și concerte camerale" (după-amia­za), "Mari orchestre ale lumii" (seara), "Concertele de la miezul nopții" (la trecerea spre o altă zi, dar numai la sfârșit de săptămână). Atât muzica, în principiu di­ferită ca tip, cât și momentul zilei făceau ca atmosfera să fie vizibil diferită la cele trei momente ale zilei.

După-amiaza, la ora 5: ceaiuri tari și parfumate!

După-amiezele au fost dedicate, în principiu, "reci­talurilor și concertelor camerale". Așadar, acelei muzici pentru formații restrânse, care ar putea fi produsă și într-o cameră mai mare... Ca odinioară la reședințele princiare.
Au putut fi ascultați în cadrul acestui ciclu, în re­cital sau acompaniați de mici orchestre, o serie de monștri sacri ai artei interpretative a zilelor noastre: Evgheni Kissin (strălucitor îndeosebi în Skriabin, căruia i-a fost dedicată întreaga parte a doua a con­cer­tului; un compozitor atât de aparte, pe care-l îndrăgesc, dar care, din păcate, se cântă atât de rar), Ma­xim Ven­gerov (răpitor de inimi, sublim, cum se și cuvenea, în Mozart și Bach), Murray Perahia... Ce poți să spui des­pre Murray Perahia? E destul să spui Murray Pe­rahia, ca să spui tot ce trebuie spus. Altfel, calificativele riscă să devină banalități...
Au fost concertele acestora unele cu cea mai mare audiență, la publicul cel mai variat, concerte la care "s-au rupt porțile".
Un solist aparte a fost pentru mine părin­tele Jean-Claude Pennetier, pe care-l vă­zusem anterior, de trei ori, la Paris, în cadrul Fes­ti­va­lului "De dragul frumo­sului", organi­zat anual de Mitropolia noastră pentru Eu­ropa Occi­den­tală și Meridională. Aproape necu­nos­cut la noi, el este considerat astăzi unul dintre pianiștii francezi cei mai de frun­te, având o excelentă cotă pe piața muzicală, dacă ar fi să ne orien­tăm și numai după prețurile ridicate ale CD-urilor înregistrate cu el. Sigur, faptul că este și preot ortodox, cu slujire regulată în cadrul menționatei mitro­polii, îmi sporea puțin inte­re­sul și dragul față de el. Atât în viață, cât și în mu­zica pe care o in­terpretează, este un om și un muzician care de­gajă finețe, delicatețe, no­blețe, augustă liniște. Parcă își continua slujirea de la altar la Ateneu, Îi slujea lui Dumnezeu cân­tând. A venit cu un pro­gram care a cuprins Fauré, Debussy, Enes­cu. A fost minunat, în­de­o­sebi în părțile care cereau rafinament. Din pă­cate, a avut cea mai proastă sală pe care am pu­tut s-o văd pe tot parcursul Festivalului. Deși de­parte de a fi pli­nă, ea a fost mai zgomotoasă și mai agitată ca oricând, bru­ind muzica și trăi­rile pe care aceasta le genera. L-am dus a doua zi dimineața, du­mi­nică fiind, la biserica studen­ți­lor de la Univer­sitate (rusă), ca să slujească și să-i bucure pe cei de acolo cu un cuvânt de învățătură.
Într-o altă după-amiază, m-am lăsat uns la ini­mă de excepționala interpretare a unui trio de Schubert (nr.1) de tripleta Silvia Marcovici (vi­oară), Evgeny Kissin (pian), Alexander Knia­zev (violon­cel). M-a bucurat mult s-o revăd pe dra­ga noastră de Silvia Marcovici, păstrându-și strălucirea și profun­zimea interpretării, precum și fru­musețea chipu­lui, precum și un anumit aer adolescentin, de fată de treabă, de bună camaradă, pe care, de altfel, am des­co­perit-o eu prima dată, atunci când a câștigat Con­cursul in­ter­național George Enes­cu, în 1970. O, tem­pora! Dar, peste ea timpul a trecut cu multă delicatețe.

Seara: vinul cel bun!

Festivalul s-a deschis în seara zilei de 1 septembrie, în forță, în mare forță, cu concertele orchestrei Staatkapelle Ber­lin, dirijată de Da­niel Barenboim. Aceiași protago­niști și în a doua seară. În programe - Enescu (Rap­so­dia română nr. 2), Elgar (Simfonia nr. 2), Verdi (Quattro pezzi sacri). Îndeosebi cu Verdi a impresionat Daniel Barenboim. Pe lângă geniul său de muzician, a știut să se împrietenească cu publicul, prin stilul său jovial, bonom, glumeț. Nu pierdea pri­lejul să sărute fetele, fie ele doamne din orchestră, fie solista, fie domnișoarele care-i aduceau flori la sfârșit. Mi-am zis: iată un exemplu bun! De urmat! Spre entu­ziasmul spectatorilor, a ținut să proclame la despărțire: "Fes­tivalul Enescu in veci!" Dar, parcă, pentru mulți, aten­ția a fost îndreptată mai tare spre Radu Lupu (marele pianist de origine română - n.red.), care a fost solistul ambelor seri. În prima, cu Beethoven (Con­certul nr. 3), în a doua, cu Mozart (Concertul pentru do­uă piane, îm­preună cu dirijo­rul). În serile acelea, mă gândeam că mai bine ar fi fost ca părțile a doua de concert să fie cele cu Ra­du Lupu, ca să fi plecat cu muzica lui în noi, acasă, păstrând toată mireasma sonurilor stârnite de el, prin pliere iubitoare și știutoare pe compunerile acelor neprețuiți compozitori.
Și toată lumea aștepta nerăb­dă­toare, fremătând, ca pe un eve­ni­ment excepțional, recitalul de la Ateneu. Ur­ma să fie o seară Schu­bert, dedicată Mihaelei Ur­su­leasa, un gest nobil, cu adevărat demn de un mare ar­tist și de un om adevărat. Mi-am adus aminte cu nos­talgie cum am cunoscut-o pe Mihaela, pe când avea 11 ani, tot la un Festival Enescu, când, în­tr-o seară, îm­preună cu profe­soara ei de atunci, Stela Enache, avea locul chiar lângă mine, la Ateneu. Și cum m-a invitat la prima ei participare la Festival, care se petrecea într-un concert colectiv al tinerelor speranțe, la Conser­vator. Acum o plângem cu toți și ne pare rău, dar m-am gândit cum de atâtea ediții de Festival, cât trăia, nu a fost invitată de organi­zatori... Of, Mihaela!

Magicianul suprem

Seara cu Radu Lupu a fost una în care am urcat într-o altă lume. De mult, de mult de tot n-a mai fost bătrâna sală a Ateneului atât de arhiplină. Burdușită! Practic, concertul a avut nu două, ci trei părți, căci cele patru bisuri au egalat în durată părțile inițiale ale con­certului. Nu ne venea să ne mai despărțim. Dacă slo­ganul acestei ediții de Festival a fost "Magia există", atunci magicianul suprem a fost Radu Lupu. Este im­perial, olimpian. Nu observi la el aproape nicio mi­mică corporală sau a feței. Muzica parcă picură la el, stâr­nind în noi ecouri, nesfârșite reverberații, gânduri, tră­iri, înălțări... Un înțelept al pianului! Ajuns în­tr-un vârf de pisc, dincolo de nori, unde ne poar­tă și pe noi. Ame­țitor! Concertul acesta, îm­preună cu aparițiile lui din se­rile prece­dente, se va ține după noi, ne va urmări mul­tă vreme. Mă gândeam că Radu Lupu, pentru apa­rițiile sale, dar în­deosebi pentru cea de la Ateneu, poate căpăta pre­miul de excelență unic al acestei ediții de Fes­tival, dacă un astfel de premiu departajator ar exis­ta. Și chiar dacă în continuare s-au adăugat și alte mo­mente culminante, despre care voi spune, parcă n-aș renunța nici acum la acest gând. Căci a fost un Festival deosebit de bogat, cu multe piscuri, cu multe decolări, cu nenumărate plutiri. Și ar mai trebui obser­vat, cum remarca o prietenă, cum Radu Lupu pare un ultim re­prezentant al unui alt tip de interpret, al acelor titani ai celei de-a doua jumătăți a veacului trecut, tip pe cale de a se stinge. Era un timp când spiritualitatea și mistica muzicii prevala asupra tehnicii și virtuozită­ții, fără ca acestea să lipsească, totuși.
A venit imediat după aceea Pittsburgh Symphony Orchestra, condusă de austriacul Manfred Honeck, un om distins, foarte ele­gant în gesturi. Din informațiile ziarului Fes­tivalului reieșea că este actualmente cea mai apreciată și cea mai bine plătită orchestră din America. Și s-au străduit să ne-o arate prin interpre­ta­rea măiastră a Simfoniei nr. 5 a lui Dmitri Șostakovici. Au fost extrem de ge­ne­roși și au dat o mulțime de bisuri. Dar pentru mine alta a fost așteptarea ace­lei seri. Ea se numea Yuja Wang! O desco­perisem acum câțiva ani pe Mezzo, cântând la festivalul de la Verbier. Am îndrăgit-o atunci pe loc, pentru felul ei aproape erotic de contact cu muzica și cu pianul. O dăruire totală, sinceră, spontană, firească, frustă. O intrare în muzică și o impregnare totală de ea. O bucurie frenetică! Având în același timp o anumită în­țelegere a profun­zi­milor, dar una care aparține tine­reții și numai tinereții. Cân­tând, ea nu-și mai aparține, nu mai aparține ni­mănui, numai muzicii. Ne-a dăruit un Con­cert nr. 1 de Ceaikovski minunat. A cântat cu aplombul tinereții. A fost ca o văpaie pe scenă, în toate cele, de la prezența fizică și îmbrăcăminte, la cea mu­zicală. Am privit-o îndelung, pe când dădea autografe. O fetiță în fond. Parcă, încă, de la liceul de muzică... După chip, după privire, după zâmbet... Chiar dacă una care prin felul de a se îmbrăca și a-și pune în evi­dență prezența fizică vrea să pară mai mare decât este. La bis: un vals de Chopin. Dans! Gama putințelor ei la vârf este deja foarte largă. M-am bucurat enorm să mă văd confirmat în simțirile și aprecierile mele atunci când am citit, în suplimentul Festivalului, la un critic atât de exigent precum Ecaterina Stan, că nu a găsit în interpretarea ei din acea seară "nici cu «dinadinsul» un cât de mic nod în papură". (Și câți nepricepuți nu s-au străduit și li s-a părut că au găsit astfel de noduri!...) Aceasta este Yuja Wang, o fată minunată, de toată isprava! Numai bună de îndrăgit și de ascultat! Pe Yuja Wang o iau eu să mergem la furat de gutui parfumate... (Dar parcă n-aș lăsa-o acasă nici pe conaționala ei, Gong Li!)
Multe au fost reușitele și culmile acestui Festival, dar dacă el va rămâne marcat pentru totdeauna prin ceva cu totul și cu totul special, apoi aceasta este te­tralogia wagneriană. Un asemenea eveniment nu prea poți să prinzi la București decât o dată în viață. În alte capitale importante poate că niciodată. Orice super­lative au devenit parcă neputincioase în fața acestei împliniri. Dificultatea a fost extremă din toate punctele de vedere, de la interpretarea propriu-zisă până la lo­gis­tica adunării și asamblării la București a atâtor nume, a atâtor forțe muzicale wagneriene de primă mână ale zilelor noastre. Aș începe enumerarea me­ritelor prin cea a orchestrei Rundfunk - Sinfonieor­ches­ter Berlin. Ea însăși a fost un solist excepțional. Totul în inter­pre­tarea ei degaja prestanță, eleganță, consonanță, noblețe, profundă și modestă înțelegere. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil, desigur, fără strădania excepțională a unui șef de orchestră înțelept, sensibil, cu o mare experiență, precum Marek Ja­nowski, un excelent cunoscător și interpret al operei wagneriene. Nu a fost deloc ușor, la cei 74 de ani ai săi, să facă față unui efort fizic impre­sio­nant, cu peste două ore de dirijat continuu uneori și încă cu acea foarte mare concentrare cerută de muzica in­terpretată. Dar s-a achitat eroic de datoria sa, slu­jin­du-ne cu ab­negație și inegalabilă măiestrie. Despre so­liștii propriu-ziși, cu vocile lor minunate și cu impli­carea dramatică, s-ar putea vorbi numai la superlativ și toți trebuie po­meniți cu recunoștință: Elils Silins (Wotan), Christian Elsner (Loge), Martin Winkler (Alberich), Arnold Bezuyen (Mime - parcă cu o notă în plus), Daniela Denschlag (Erda), Petra Lang - care interpreta cu explozivă plăcere sau Catherine Foster (Brünnhilde), Stefan Vinke (Siegfried), Günther Groissböck (Hunding). Dar, ca totdeauna, a trebuit să am o favo­rită, iar aceasta a fost pentru mine cu totul excepționala mezzosoprană germană Katerin Kulman (Fricka). O siluetă plăcută, o alură tinerească, o dis­tincție naturală, o simplitate primăvăratică. O adevărată doamnă! Ei îi voi trimite scrisoarea mea de dragoste... Dar și ro­mâncele distribuite în rolurile walkiriilor (cele opt - pe alese, numai una și una!) sau ale fetelor Ri­nului au fost la mare, mare înălțime, contribuind la reu­șita gene­rală... Pe parcursul a opt zile am asistat la "un spec­tacol omogen", cum spunea un prieten, dar omo­gen la nivelul cel mai înalt. Un eveniment istoric pentru interpretarea tetralogiei în România, după cum remarca același prieten venit anume de la Paris pentru acest mag­nific eveniment cultural. Este ceva cu care te întâl­nești o dată în viață la București. Orice alt eve­niment din Festival poate fi refăcut, dar a reface pro­ducerea tetralogiei la nivelul la care s-a făcut în acest Festival este aproape imposibil. În cele patru seri de grație, mu­zica lui Wagner a devenit plăcută și recep­tabilă chiar și pentru cei care se tem de ea și o resping ab initio. Pe nedrept, după cum s-a putut constata acum.

Un bijutier medieval: Cristian Mandeal

La sfârșitul Festivalului, am pus și noi în cununa lui nestematele pe care le avem, anume, pe străluciții și strălucitorii dirijori Horia Andreescu și Cristian Man­deal, ambii, în partea de orchestră, cu simfonii de Mahler. Cel dintâi cu Simfonia nr. 2, conducând Russian National Orchestra, cel de-al doilea cu Simfonia nr. 3, la pupitrul lui Royal Philarmonic Or­chestra. Au fost două interpretări entuziasmante, pe care le putem număra printre reușitele cele mai de vârf ale Festivalului. Și asta fără nici un fel de patriotism inadecvat. Sigur, atunci când s-a gândit închiderea Festivalului cu Cristian Mandeal, aceasta a fost și ca o recunoaștere și o încununare a înaltului său statut de artist la care a ajuns. Și dacă "finis coronat opus", apoi cu adevărat Festivalul a fost bine și fru­mos încununat prin concertul lui Cristian Mandeal cu Royal Philar­monic Orchestra, care a fost demn de ceea ce s-ar numi un concert de gală. (Vecina mea de scaun a intuit acest lucru și s-a îmbrăcat ca atare: de nuntă!) Beneficiind și de un excelent "instrument", Cristian Mandeal a șlefuit cu minuție de bijutier medieval o interpretare me­mo­rabilă. Ne­sfârșitele detalii din țesătura muzicală ne-au fost deslușite și puse în lumină într-o explorare iniția­tică fascinantă.
S-ar mai fi putut găsi pentru Festivalul acesta un titlu generic precum "De la Radu Lupu la Cristian Man­deal", având în vedere începutul și sfârșitul. Doi prieteni, două genii ale muzicii interpretative, liceeni plecați din ace­lași oraș transilvan, Bra­șov, cu traiectorii diferite. Unul plecat de tânăr din țară, celălalt rămas aici, spre re­zis­tență și mân­gâierea me­lomanilor au­toh­toni. Acum se pot în­tâlni în cadrul aceleiași ma­nifes­tări culturale și să ne facă să visăm la un viitor con­cert îm­pre­ună.
Să nu uităm să dăm o notă foarte bună co­rurilor românești care au cola­bo­rat strălucit la împlinirea mul­tor concerte: Corului Fi­lar­monicii "George Enes­cu", pregătit de Io­sif Ion Prunner; Co­rul Academic Ra­dio, pregătit de Dan Mi­hai Goia, Corul de cameră "Pre­ludiu" pregătit de Voicu Enăchescu. Au avut de inter­pretat muzici foarte diverse și de un grad ridicat de dificul­tate.

Miezul nopții: șampanie și artificii!

Zglobiile și coloratele focuri de artificii s-au pe­trecut spre miezul nopții. Precum luminițele acelea care explodează pe cer și-l luminează și aduc copilă­reas­că bucurie și încântare, precum șampania care se revarsă din cupe prin spuma ei, stârnind dansul, in­clusiv cel al inimilor. Se cobora mult în timp, la miez de noapte, spre preclasic și baroc sau, cel mai de-aproape, la în­ceputul clasicului. Vivaldi, Monteverdi, Händel, Mozart... Ce bucurie! Ce muzică! Ce formații mu­zi­cale! Ce instru­men­te de epocă! Ce voci! Par­că intrai la un bal din vremuri galante, dar un bal celest, nepri­hănit...

La final...

Una dintre țintele prin­­cipale ale Festi­va­lului este aceea ca să facă cunos­cută muzica lui George Enescu, ca ea să pătrundă în reperto­riul unor for­ma­ții și in­ter­preți de ma­re presti­giu. Și, într-ade­văr, s-a cântat destul de multă muzică de George Enescu și, dacă ne refe­rim la străini, parcă mai bine ca la alte ediții.
Spectatorii au benefi­ciat pe tot parcur­sul Fes­ti­va­lului de supli­men­tul Enescu, realizat de ziarul Adevărul și distri­buit gra­tuit la fiecare concert. Puteai găsi în el o bună pre­zen­tare a ceea ce ur­ma să se producă, pre­cum și cronici per­tinente la evenimentele deja pe­tre­­cute. Plus ma­te­riale despre viața și crea­ția lui George Enes­cu. Plus di­ferite inter­vi­uri, în ge­ne­ral foarte in­teresante și lă­muritoare. S-a putut ob­serva cum spiritul cri­tic a devenit deosebit de clement. Cronicile au fost, în ge­neral, en­co­miastice, pen­tru toate ma­nifestările, rarele ob­ser­­vații critice cu greu răzbătând printre rânduri, ca să nu supere. Poate pe bună dreptate, pentru că scăderile au fost rare și nu prea mari. Lucrul a­cesta a fost valabil și pentru public, care a apla­udat cu gene­rozitate tot (în oarece parte și ca un tribut pentru bisurile așteptate), numai durata aplauzelor și căldura lor fă­când să deslușim câteva supremații. De altfel, ca o ob­servație generală, putem spune că a fost un Fes­tival la ca­re bisurile au constituit o componentă de bază, pro­babil stabilită dinainte în protocol, pentru că altfel nu se prea explică cum de au existat părți de program care în forma lor prevăzută durau numai 20-25-30 de mi­nute. Dar, adevărat este că un bis îți dă o plăcere apar­te, poate și o concentrare aparte, deoarece el vine ca un dar neprevăzut, și cine este acela care să nu se bucure de un dar mai mult decât de ceva cuvenit?
Mi-a plăcut frumusețea și delicatețea multora din­tre interpretele de prim rang (chiar prim!) care s-au pro­dus în cadrul Festivalului (pianistele Yuja Wang, surorile Katia și Marielle Labèque, Claire-Marie le Guay...; violonistele Vilde Frang, Lisa Batiashvili, Alissa Margulis, Hylary Hahn...; violoncelista Aman­da Forsyth; solistele vocale Violeta Urmana, Ludmila Monasyrska, Elisabeth Kulman, chiar și cele opt walkirii...). Tare mă mai mir când văd cum câteodată Dumnezeu dă totul, de la măiestria artistică până la frumusețea chipului. Dar, să nu uităm că Dumnezeu es­te și El artist... Și, cel mai ade­sea, am fost încântat și de rochiile lor, denotând bun gust și respect pentru privirea auditoriului.
Unul dintre farmecele și provo­cările Festivalului este contactul cu oamenii. Îți întâlnești acum zi de zi prieteni care sunt și ei atrași de fes­tinul Festivalului. Spre deosebire de restul anului, acum îi întâlnești aproa­pe zilnic, și vederea lor, fără un efort special, într-un cadru cu totul prietenos și promițător, te mân­gâie. Vezi oameni care te salută cu căldură, dar pe care nu mai știi de unde-i cunoști, unde i-ai mai în­tâlnit și cum îi cheamă. Te jenezi să-i întrebi frontal asupra acestor "detalii" spre dumirire... Sunt chi­puri care-ți amintesc de alte chipuri dragi și prin asta capătă un rost pentru tine. Sunt oameni pe care acum îi descoperi și îi cu­noști. Aceș­tia provin, cel mai adesea, dintre vecinii de fotoliu, cu care te în­soțești timp de o lună, cu care devii coleg, cu care ajungi să te simți dintr-o familie spiri­tuală, cu care schimbi zâmbete, priviri, cu­vinte, păreri, informații... Cu care trăiești muzica împreună și, vă asi­gur, nu este o trăire ca oricare. Oa­menii aceștia cu care te bucuri îm­preună, oameni ale căror chipuri le re­întâlnești, eventual, la viitorul Fes­tival.
De multe ori, muzica face ade­vărate minuni. Îi transformă incre­di­bil pe oameni. Nu se știe pentru cât timp, dar atunci, pe loc, în mod si­gur. Se vede asta după lumina și stră­lucirea de pe chipurile lor. E ui­mitor cum câteva note în pianissi­mo pot ține cu sufletul la gură și amuți o sală de câteva mii bune de oameni! E un sentiment îmbătător să vezi pe viu personalități des­pre care ai auzit, pe care le-ai văzut numai pe coperta discurilor sau la televizor. Emisia directă a sunetului creează o comunicare mai apro­piată și cu un farmec sporit. Totul este viu, cu toate binefacerile și cu toate im­preciziile pe care le presupune viața.
Și dacă tot s-au împlinit în timpul Fes­ti­valului 100 de ani de la nașterea minu­na­tei noastre Maria Tănase, să închei cu cu­vinte dintr-unul din cântecele ei: "Zică lu­mea orișice,/ Eu tot cred în dragoste...". Căci ce alt­ceva a fost pentru mine, și de această dată, Festivalul Enescu, dacă nu o frumoasă și de neuitat poveste de dragoste cu muzica, cu muzicienii, cu anumiți iu­bi­tori de muzică, cu timpul acela scos din curgerea lui obiș­nuită, altfel prea adesea monotonă.