ROŞIA MONTANĂ - În linia întâi, tinerii!

BUCUREŞTI

"Vrem cultură, nu cianură!"

Aşa sună unul dintre cele mai scandate slo­gane ale protestelor care au ajuns deja la 24 de zile, 4 Mari Marşuri şi un lanţ uman creat în jurul Palatului Parlamentului, în cea mai lungă, mai perseverentă, mai coerentă, mai viguroasă şi mai crea­tivă revoltă populară pe care a văzut-o România vreo­dată. Cauza Roşiei Montane a reuşit, în sfârşit, să uneas­că societatea civilă din România. A devenit lian­tul tuturor indignaţilor: al mamelor cu copii în căru­cioa­re, care nu au suficiente parcuri şi locuri de joacă, al bicicliştilor care îşi riscă zilnic viaţa în trafic, în absenţa pistelor speciale, al tinerilor medici care vor să muncească în ţară, al bloggerilor şi jurnaliştilor inde­pendenţi, al iubitorilor de natură, al iubitorilor de ani­male, pe scurt, al celor care iubesc viaţa în România şi vor să trăiască într-o Românie normală. Aceiaşi oameni sunt acuzaţi la televizor de legături cu străinătatea, că ar atenta la securitatea statului, pentru că se opun unui proiect de exploatare declarat "de interes naţio­nal", iar numărul real al celor prezenţi în stradă e întot­deauna redus. Dar eu, Oana Darie, corespondent cultu­ral al revistei "Formula AS", am fost acolo aproape seară de seară şi am stat de vorbă cu ei. Cunosc Roşia Montană, cunosc jocul murdar de sărăcire pe care poli­ticienii - administratorii pe care noi i-am desemnat să exploateze responsabil resursele noastre - îl fac din 1997 încoace. De patru ani, de când public în paginile "Formulei AS", am scris doar despre cultură şi despre natură. Aşa voi face şi azi, dar de data asta, pun stema "Uniţi, salvăm Roşia Montană" peste textul meu şi îmi declar afilierea. Şi nu, nu mă plăteşte cineva să fac asta, o fac pentru că iubesc viaţa în România şi îmi doresc un viitor sănătos aici. Împreună cu cei dragi mie.

Cultura mea

De regulă, natura articolelor pe care vi le propun e culturală şi obiectivă: ce filme să vedeţi, unde şi de ce. Dar de data asta, las la o parte canoanele jurnalismului, care mă obligă să scriu obiectiv, şi vă mărturisesc des­chis cine sunt şi de ce scriu. Primul lucru pe care vi-l mărturisesc este că atunci când scriu, scriu cu mama în gând. Mă aşez la birou, o văd cu ochii minţii, şi scriu. Atunci când citiţi recomandările mele, citiţi, de fapt, scri­soarea unei fiice de 27 de ani către mama ei, de 53 de ani. Îi scriu mamei, care s-a născut la sat şi a migrat în adolescenţă la oraş, cu promisiunea că meseria pe ca­re urma să o practice în uzină îi va oferi stabilitatea de care avea nevoie ca să-şi crească copiii. Îi scriu ma­mei care, în anii '90, vedea cum i se năruie stabilitatea, uzi­nă după uzină, val de disponibilizări după val de dispo­nibilizări. Îi scriu mamei care, având copii şi do­rindu-le lor o soartă mai bună, a migrat din nou. De data asta, într-o altă ţară. Scriu de dor şi cu recunoş­tinţă. Scriu unei mame care a pus culturalizarea fiicelor ei înainte de toate şi a făcut tot posibilul pentru ca indi­cele de 17,8% de copii care abandonează de timpuriu şcoala în România să nu crească cu încă doi copii. Scriu în paginile "Formulei AS", pen­tru că ştiu că printre dumnea­voastră sunt multe ma­me ca mama mea, care şi-ar fi dorit să rămână în ţară.

Cianura lor

Al doilea lucru pe care vi-l mărturisesc e la ce a dus a­ceas­tă educaţie primită de la mama. Vă mărturisesc moti­vaţia cu care, articol de articol, vă chem să ieşiţi din casă şi să parcurgeţi un drum: drumul până la un cinema sau până la un eveniment cultural de orice fel. Încep de la o statistică: suntem naţiunea care petrece 7 ore în fiecare zi în faţa mi­cului ecran. 7 ore pe zi. Zi de zi. Timp de 20 de ani. 7 ore x 7 zile x 4 săptămâni x 12 luni x 20 de ani e produsul timpu­lui în care ne-am lăsat cu toţii imobilizaţi în case, în timp ce afară apăreau, în loc de auto­străzile promise în campaniile electorale, vile şi clădiri de sti­clă fără autorizaţii de con­struc­ţie, în timp ce erau dărâmate clădiri de patrimoniu, uzinele şi fabricile în care aţi muncit, în timp ce plecau de lângă noi, rând pe rând, rudele şi prietenii, epuizaţi de sărăcie. Ne-am autosechestrat 7 ore pe zi la domiciliu, în timp ce afară, Gold Corporation îşi pava drumul către planul ei de a rade 4 munţi de pe faţa pământului, dându-ne la schimb cel mai mare lac de cianură din Europa. Asemenea mul­tora din generaţia mea, am închis televizorul defi­nitiv, de mai bine de 7 ani. Desigur, a fost un gest ex­trem. Dar dintr-o dată, m-am trezit că aveam mai mult timp decât înainte. 7 ore în plus, în fiecare zi. Ce am fă­cut cu acel timp? Am ales internetul şi un număr de reviste din sfera independentă ca surse de informare şi, în timp ce Gold Corporation răscolea cimitire la Roşia Montană, iar Chevron săpa după gaze de şist la Bârlad, eu, cu 7 ore pe zi în plus, răscoleam internetul după in­for­maţii despre Gold Corporation, despre logica burse­lor, despre alte exploatări cu cianuri în lume şi m-am indignat de ce urmează. M-am indignat până în mădu­va oaselor, acolo unde - aşa cum arată studiile medi­cale - operează cianura. M-am îngrozit, pe de o parte, de amploarea distructivă a proiectului de la Roşia Montană şi de cât de uşor de dus de nas cred că suntem. Ei ne spun că 13.000 de tone de cianură pe an - cea mai mare astfel de exploatare din toate vremurile, din Europa - e ceva ce nu ar trebui să ne îngrijoreze. Ei ne spun că totul va fi făcut ca la carte şi că nimeni nu va avea de suferit, ba dimpotrivă, vom fi bogaţi. M-am mai indignat şi pentru că guvernanţii noştri - cei pe care i-am desemnat să ne administreze cu responsa­bi­litate resursele - lucrează, poate din neştiinţă (dacă noi ne uităm 7 ore pe zi la televizor, ei trebuie să petreacă 7 ore pe zi în faţa camerelor tv), în interesul acestei corporaţii străine, şi nu în interesul unui viitor care încurajează viaţa în România.

De ce DA cultură şi NU cianură

Revin la mama. Când vă invit la cinema, vă invit în primul rând să ieşiţi din casă. Vă invit să faceţi miş­care. Asta facem şi noi, zi de zi, când ieşim la protest. Vă invit să observaţi din nou strada dumneavoastră. Vă invit să notaţi, în drumul către cinema sau operă sau teatru, dacă administratorii locali şi-au îndeplinit promisiunile cu care v-au câştigat votul încrederii şi puterea de a semna legi în numele dumneavoastră. Iar dacă vreţi să ştiţi cine sunt protestatarii din România, vă invit din nou să ieşiţi din casă şi să-i vedeţi cu ochii dumneavoastră. La început s-ar putea să nu-i recu­noaş­teţi. La început s-ar putea chiar să vi se pară ciudaţi. Dar protestatarii sunt chiar copiii dumneavoastră, nu o corporaţie străină, iar tele­vi­ziunile se grăbesc să le pună tot felul de etichete ca să vă sperie şi să vă ţină de­parte de copiii voştri. Pri­viţi-i, recunoaşteţi-i, chiar dacă au crescut. Între timp, au şi ei copii, copii frumoşi, şi sunt în stradă, cu şi pen­tru ei. Au învăţat asta de la dumneavoastră. Între timp, unii dintre copiii dumnea­voastră au învăţat să dan­seze tango, şi sunt atât de frumoşi când dansează tango... Între timp, alţii au învăţat să deseneze şi să pic­teze, să croşeteze, să facă haine, să facă jucării, să facă mobile-unicat şi bi­juterii, să vorbească în rime, să vorbească-n rime în limbi străine şi sunt atât de frumoase lucrurile pe care le fac... Alţii au învăţat să cânte din voce, la tobă, la chitară, la vioară, la contrabas, la pian, la mandolină, la triunghi, la bonjo, la bucium şi sunt atât de frumoşi când cântă... Noi suntem protestatarii. Copiii în care voi aţi investit. Am crescut zi de zi, în 7 ore, cât alţii în 7 ani. Noi suntem cei care de 24 de zile, în ţară sau în străinătate, acolo unde suntem în lume, uniţi, salvăm Roşia Mon­tană.

Invitaţie la filmul străzii

Filmul care se scrie pe străzi seară de seară bate orice tele­novelă de orice fel, fie fictivă, fie politică. Mă întreb: oare dacă şi voi aţi închide televi­zoa­rele cu recla­mele lor plătite de Gold Cor­poration şi cu poli­ticieni cumpăraţi, ce va­loare ar mai avea banii Gold Cor­pora­tion? Dacă aţi stin­ge şi voi televi­zoa­rele şi aţi veni în stradă, să mer­geţi la pas, lângă co­piii şi nepoţii voştri, sea­ră de seară, până la noile alegeri, ce-ar mai face aceşti păpu­şari po­litici, ca să ne câş­tige vo­tul? Propria des­părţire de micul ecran îmi spune că ar câş­tiga, dintr-o dată, 7 ore pe zi, zi de zi, timp în care să-şi înde­pli­nească pro­mi­siu­nile pâ­nă la noi­le alegeri.
OANA DARIE
salvează Roşia Montană



CLUJ

"Acest om nu este de vânzare"

Au mai rămas 60 de minute până la Marea Adunare şi Marşul pentru Roşia Montană. Până atunci, sunt un aparţinător aflat în vizi­tă la Terapie Intensivă, în salonul 9, la patul de lângă uşă. Aici e tata, dormind pe sedative, de o săptă­mână. E tot atâta timp de când mii de oameni au cucerit stră­zile, seară de seară, strigând "Uniţi, salvăm Roşia Mon­tană!". Tata ştie cât mi-e de dragă cauza asta, aşa că în urechea adormită îi şoptesc poveşti de la proteste. Îi spun că n-am mai trăit niciodată fiori cum trăiesc zilele astea, că mă surprind sentimente de admiraţie uriaşă faţă de generaţia mea, care s-a molipsit de entu­ziasmul Rezistenţei. Îi spun că sunt oameni frumoşi pe stradă, oameni ca el, care iubesc natura şi nu vor dis­tru­gerea ei pentru bani. Îi spun că o să vină ziua în care vom pro­testa împreună, dar până atunci, trebuie să aibă răb­dare şi să nu îndrăz­nească să-şi piardă speranţa. E o boală imprevizibilă pancreatita, dar eu presimt o minu­ne. Îl închin, îi sărut fruntea, mă spăl pe mâini şi ies din salon. Mulţumesc asistentelor, arunc papucii spita­lului, de unică folosinţă, ies grăbită şi mă arunc în taxi, taxiul mă aruncă în Mănăştur, iau reportofonul, pălăria împodobită cu pana unei găini roşiene şi ies în oraş. Prin geamul maşinii pe care scriu "Hai să o salvăm", număr zeci de protestatari care se îndreaptă spre Piaţa Unirii. Suntem în Piaţă, plătesc 8 lei taximetristului, scot capul în soarele Sfintei Mării şi mă mir. Cam două mii de oameni sunt înşiraţi pe bănci, pe piatra cubică, în picioare, în discuţii, într-o forfotă de energie. Zăresc vârful pălăriei de paie a lui Eugen David, mustaţa lui nenea Vasile şi zâmbetul lui Ioan Petri. Sunt roşieni şi au venit în Cluj, ca să trăiască cel mai mare protest de până acum al rezistenţei lor.

Fotografiile rezistenţei

Mă strecor în mulţime. Pe umărul unui domn creţ, un prunc visează şi mă duce cu gândul în salonul 9, unde tata se însănătoşeşte. De la el moştenesc hotărârea cu care mă implic în lupta asta, aşa că o parte din sufle­tul lui e cu mine, în Piaţă. Sunt tot mai mulţi oameni, tot mai multe mesaje, tot mai mult zgomot. Se aud voci de copii, de tineri, de domni şi doamne, un scurt lătrat şi clicurile aparatelor de fotografiat. Preludiul protes­tului este de bun augur. Ajung la roşieni şi îi îmbrăţişez pe rând.
Poză familia Petri. Ei sunt domnul şi doamna Petri, proprietari de generaţii în Ro­şia Montană. În casa fami­liei lor am petrecut revelionul tre­cut. Sunt oameni calzi, pri­mi­tori şi iuţi în argumente când povestesc cum de nu au ple­cat din Roşia, ca atâţia ai lor. Îmi spun: "Jumătate din Tran­sil­vania e vândută la Gold. Au ve­nit deputaţii în Roşia şi nu ne-au căutat pe noi. Să spe­răm, totuşi, că acum ascultă. Dacă trece legea asta, o să ne mânce zilele". Mă mai asigură că undeva, acolo, ceva e putred. Că Goldul doar cumpără, dă cu banul. Statul vinde! "Acolo, la Ro­şia, toată lumea e cum­părată. Dar eu nu o să vând niciodată. Trebuie să rămână reduta". Reduta lor este Rezistenţa de 17 ani în faţa proiectului care le-ar dis­truge munţii, cimitirele, bisericile şi, odată cu toate acestea, rădăcinile.
Poză cu Eugen David. Stau pe jos, la umbra lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior. În urmă cu o lună, cu o zi înainte ca tata să se îmbolnă­vească, i-am citit, în bucătăria de acasă, din argumen­te­le luptei lui Eugen. Atunci, tata şi-a făcut mâinile pumni şi s-a şters de lacrimi. Eugen e cocoţat pe o sce­nă micuţă, adusă de prieteni de-ai Campaniei Salvaţi Roşia Montană. Lângă el sunt ceilalţi localnici, pe-ale căror porţi de acasă e scris: "Această proprie­tate nu este de vânzare". În spa­tele meu, pe tricoul unei fete, e lipit cu scotch me­sajul: "Acest om nu este de vân­zare". Eugen vor­beşte. "Opoziţia la Roşia Montană există şi a venit la Cluj în carne şi oase. E pentru prima da­tă, după 20 de ani, când putem să câştigăm şi noi, nu doar ei. Câştigăm! Sun­teţi mulţi, niciodată n-o să vă pot ţine minte pe toţi, dar vă ţin minte în me­moria mea colectivă (oamenii zâmbesc). Sunteţi o so­cie­tate civilă care îşi dă seama că, tot plecând capul, până la urmă va fi mai multă libertate în puşcării de­cât ne vor aduce ei. Când am început această campa­nie, nu că nu aveam spiritul de libertate în mine, nişte tineri de 18, 19, 20 de ani m-au învăţat să lupt pentru libertate şi le mulţumesc! Roşia Montană este inima istorică a Ro­mâniei. N-are nimeni voie să se atingă de ea. Aşa cum fiecare ţară din Europa îşi păstrează cu sfinţenie isto­ria, trebuie să ne păstrăm şi noi Roşia Montană". Pen­tru asta, Eugen David strigă către clasa politică: "Vreau să le transmitem un mesaj politicie­nilor ma­cho, ăia care au fost jigniţi că i-am primit în costumul meu de ţăran la mine acasă: Vrem Roşia Montană salvată! Dacă ăştia nu înţeleg de vorbă bună şi vor încerca să mă scoată cu forţa din casă, vă aştept pe toţi!".
Poză cu Orlando Balaş. Orlando Balaş este pro­fesor, scriitor şi om care luptă pentru cauzele fru­moa­se. Ia micro­fonul şi spune: "Pentru liber­ta­tea noas­tră au murit 1000 de oameni, acum 23 de ani. Avem obligaţia să nu ne lăsăm căl­caţi în picioare. Nu suntem aici pentru că statul român are doar 6% din afa­cere. Şi dacă statul român ar avea 100% din afa­cere, tot nu ar trebui făcută. Suntem aici pentru că sunt oameni care nu vor să cedeze în faţa presiunii banului, a minciunii şi a co­rup­ţiei. Şi am venit să vă aduc o veste bu­nă: chiar dacă această lege va trece, pro­iectul Roşia Montană, care ar distruge un loc atât de frumos în inima Ro­mâniei, nu se va face. Noi îl vom opri. Am venit să vă spun că în Oradea suntem câteva zeci de oameni care vor merge acolo să blo­căm utilajele. Sunt con­vins că şi în Cluj sunt câteva sute (Mii!, se aude din mulţime). Vom fi sute de oameni în faţa buldo­ze­relor. Vom merge acolo şi nu vom lăsa ca acest loc fru­mos să rămână o pată pe obrazul Româ­niei şi pe harta ţării. Sunt sigur că vom câş­tiga." (Se strigă "Nu renunţăm! Nu capitu­lăm!")
Poză cu Vasile în piaţă şi cu el la grajd. Ne­nea Vasile ţine steagul cu Roşia Mon­tană în mâna dreap­tă şi tremură o vor­bă în microfon: "Bunicul a mu­rit în război pen­tru pământul ăsta, avea 20 de ani şi nu s-a mai întors de pe front. Eu vreau să le las co­piilor pământul meu. Gândiţi-vă fie­care că va trebui să răspundem în faţa copiilor. Au făcut nişte legi pen­tru care nu răspunde nimeni, pentru care ar trebui să răspundă omul care sem­nea­ză, ăla să ajun­gă în puş­cărie. O instituţie a statului nu are suflet, nu are con­ştiinţă, nu are nimic. E un birou, un afiş, nu are cum să răspundă". Mai adaugă: "Mă apăr până la capăt. Câte zile am, nu voi ceda pentru nimic. Dacă dăm înapoi, în­seam­nă că nu mai avem istorie, conştiinţă. Să nu uitaţi că Roşia Montană e actul de identitate al poporului român, pe care nu tre­buie să-l ardă în cianură niş­te corporaţii (din mulţime, se strigă «Salvăm, salvăm Roşia Montană!»). Şi încă un slogan aş vrea să mai cân­tăm: «Nu cor­poraţia face le­gis­laţia!»."
(Vara asta, nenea Vasile a încercat să mă înveţe, fără suc­ces, să mulg vaca. Nenea Va­sile e unul dintre cei mai înţe­lepţi şi simpli oameni pe care i-am cu­nos­cut. În sufletul lui arde un foc care încălzeşte pla­neta. Pla­neta lui nenea Vasile este de piatră şi iarbă. De pruni, meri, corcoduşi, leur­dă şi cartofi. E de văi, de vaci, de răsărit, de cai albi, de libertate, de demnitate.)
Poză Sorin Jurcă. Este omul cu care am avut cele mai lungi discuţii în foişorul din Piaţa Veche din Roşia Montană. Mai ales în primă­vara anului trecut, când mi-a arătat morminte deshu­mate şi mi-a spus po­veşti cu morţii roşieni scoşi la plimbare din pământ. Sunt poveşti care par ireale, dar se întâmplă noaptea, di­mi­neaţa, vara sau toamna, fără avize legale. De înche­ietura mâinii stângi, Sorin şi-a legat un banner şi spu­ne: "Nu pot să nu dau Roşiei ce mi-a dat ea mie. Ea mi-a dat viaţă, linişte, natură, încredere. Voi lupta cu toată forţa mea să-mi apăr proprietăţile, locul na­tal, prietenii, cimitirul. Pe noi nu ne interesează aurul, ci oamenii, casele, natura. Aurul este al României, nu este al unor jefuitori, nu poate să ni-l ia nimeni cum vrea şi când vrea".
Poză Mihai Goţiu. Este jur­nalistul care se docu­mentează în legătură cu Roşia Montană din anul 2010. E emoţionat. Şi noi suntem. Ne spune că, în ca­zul în care proiectul va trece, înainte să fie dărâmat Masivul Cârnic (cel în care se găsesc cele mai lungi galerii miniere, vechi din peri­oada romană), vor fi dărâmate Cotroceniul, Palatul Victoria şi Palatul Parlamen­tu­lui. Tremur. Un câine mă îm­pinge cu botul să-l mângâi.
Poză de sus. Suntem în faţa Teatrului Naţional din Cluj, iar traficul e paralizat de o mulţime formată din aproximativ zece mii de oameni, care fac "revolu­ţia generaţiei noastre." Îl întreb pe un fotograf dacă ştie un loc de unde să facem poze frumoase. Îmi spune că putem urca în teatru, prin spate. Zis şi făcut. Aler­găm prin întunericul culiselor naţionale şi ajungem la ultimul etaj. Dăm o masă la o parte, deschidem un geam şi tragem poze. "Zeci de mii? Nu chiar. Dar zece mii, da! Uită-te. Încep la prefectură, aici, în faţa tea­trului este plin şi continuă spre Regională, de nu-i vezi capătul". Într-adevăr, dragă tată, cam zece mii de oa­meni mărşăluiesc prin centrul Clujului, pentru sal­varea Roşiei Montane. Cobor în mulţime. Pe repor­tofon se înregistrează sute de secunde, glasuri revoltate, dar şi pline de speranţă, ale unor tineri pregătiţi să-şi salveze viaţa din mâinile stăpânilor de cianuri. Au cu ei căţei, copii, steaguri roşiene, vegane şi tricolore.E o ames­tecătură fantastică de tipuri de oameni, de feluri de priviri, de argumente, de meserii, de viziuni. Toate, pentru un gând: "Uniţi, salvăm Roşia Montană!". Mă uit la ei şi îi întreb în gând dacă nu cumva şi ei simt că trăim un vis. Suntem, pentru prima dată de când ne-am născut, hotărâţi şi împreună.
OANA MOISIL