"Vrem cultură, nu cianură!"
Așa sună unul dintre cele mai scandate slogane ale protestelor care au ajuns deja la 24 de zile, 4 Mari Marșuri și un lanț uman creat în jurul Palatului Parlamentului, în cea mai lungă, mai perseverentă, mai coerentă, mai viguroasă și mai creativă revoltă populară pe care a văzut-o România vreodată. Cauza Roșiei Montane a reușit, în sfârșit, să unească societatea civilă din România. A devenit liantul tuturor indignaților: al mamelor cu copii în cărucioare, care nu au suficiente parcuri și locuri de joacă, al bicicliștilor care își riscă zilnic viața în trafic, în absența pistelor speciale, al tinerilor medici care vor să muncească în țară, al bloggerilor și jurnaliștilor independenți, al iubitorilor de natură, al iubitorilor de animale, pe scurt, al celor care iubesc viața în România și vor să trăiască într-o Românie normală. Aceiași oameni sunt acuzați la televizor de legături cu străinătatea, că ar atenta la securitatea statului, pentru că se opun unui proiect de exploatare declarat "de interes național", iar numărul real al celor prezenți în stradă e întotdeauna redus. Dar eu, Oana Darie, corespondent cultural al revistei "Formula AS", am fost acolo aproape seară de seară și am stat de vorbă cu ei. Cunosc Roșia Montană, cunosc jocul murdar de sărăcire pe care politicienii - administratorii pe care noi i-am desemnat să exploateze responsabil resursele noastre - îl fac din 1997 încoace. De patru ani, de când public în paginile "Formulei AS", am scris doar despre cultură și despre natură. Așa voi face și azi, dar de data asta, pun stema "Uniți, salvăm Roșia Montană" peste textul meu și îmi declar afilierea. Și nu, nu mă plătește cineva să fac asta, o fac pentru că iubesc viața în România și îmi doresc un viitor sănătos aici. Împreună cu cei dragi mie.
Cultura mea
De regulă, natura articolelor pe care vi le propun e culturală și obiectivă: ce filme să vedeți, unde și de ce. Dar de data asta, las la o parte canoanele jurnalismului, care mă obligă să scriu obiectiv, și vă mărturisesc deschis cine sunt și de ce scriu. Primul lucru pe care vi-l mărturisesc este că atunci când scriu, scriu cu mama în gând. Mă așez la birou, o văd cu ochii minții, și scriu. Atunci când citiți recomandările mele, citiți, de fapt, scrisoarea unei fiice de 27 de ani către mama ei, de 53 de ani. Îi scriu mamei, care s-a născut la sat și a migrat în adolescență la oraș, cu promisiunea că meseria pe care urma să o practice în uzină îi va oferi stabilitatea de care avea nevoie ca să-și crească copiii. Îi scriu mamei care, în anii '90, vedea cum i se năruie stabilitatea, uzină după uzină, val de disponibilizări după val de disponibilizări. Îi scriu mamei care, având copii și dorindu-le lor o soartă mai bună, a migrat din nou. De data asta, într-o altă țară. Scriu de dor și cu recunoștință. Scriu unei mame care a pus culturalizarea fiicelor ei înainte de toate și a făcut tot posibilul pentru ca indicele de 17,8% de copii care abandonează de timpuriu școala în România să nu crească cu încă doi copii. Scriu în paginile "Formulei AS", pentru că știu că printre dumneavoastră sunt multe mame ca mama mea, care și-ar fi dorit să rămână în țară.
Cianura lor
Al doilea lucru pe care vi-l mărturisesc e la ce a dus această educație primită de la mama. Vă mărturisesc motivația cu care, articol de articol, vă chem să ieșiți din casă și să parcurgeți un drum: drumul până la un cinema sau până la un eveniment cultural de orice fel. Încep de la o statistică: suntem națiunea care petrece 7 ore în fiecare zi în fața micului ecran. 7 ore pe zi. Zi de zi. Timp de 20 de ani. 7 ore x 7 zile x 4 săptămâni x 12 luni x 20 de ani e produsul timpului în care ne-am lăsat cu toții imobilizați în case, în timp ce afară apăreau, în loc de autostrăzile promise în campaniile electorale, vile și clădiri de sticlă fără autorizații de construcție, în timp ce erau dărâmate clădiri de patrimoniu, uzinele și fabricile în care ați muncit, în timp ce plecau de lângă noi, rând pe rând, rudele și prietenii, epuizați de sărăcie. Ne-am autosechestrat 7 ore pe zi la domiciliu, în timp ce afară, Gold Corporation își pava drumul către planul ei de a rade 4 munți de pe fața pământului, dându-ne la schimb cel mai mare lac de cianură din Europa. Asemenea multora din generația mea, am închis televizorul definitiv, de mai bine de 7 ani. Desigur, a fost un gest extrem. Dar dintr-o dată, m-am trezit că aveam mai mult timp decât înainte. 7 ore în plus, în fiecare zi. Ce am făcut cu acel timp? Am ales internetul și un număr de reviste din sfera independentă ca surse de informare și, în timp ce Gold Corporation răscolea cimitire la Roșia Montană, iar Chevron săpa după gaze de șist la Bârlad, eu, cu 7 ore pe zi în plus, răscoleam internetul după informații despre Gold Corporation, despre logica burselor, despre alte exploatări cu cianuri în lume și m-am indignat de ce urmează. M-am indignat până în măduva oaselor, acolo unde - așa cum arată studiile medicale - operează cianura. M-am îngrozit, pe de o parte, de amploarea distructivă a proiectului de la Roșia Montană și de cât de ușor de dus de nas cred că suntem. Ei ne spun că 13.000 de tone de cianură pe an - cea mai mare astfel de exploatare din toate vremurile, din Europa - e ceva ce nu ar trebui să ne îngrijoreze. Ei ne spun că totul va fi făcut ca la carte și că nimeni nu va avea de suferit, ba dimpotrivă, vom fi bogați. M-am mai indignat și pentru că guvernanții noștri - cei pe care i-am desemnat să ne administreze cu responsabilitate resursele - lucrează, poate din neștiință (dacă noi ne uităm 7 ore pe zi la televizor, ei trebuie să petreacă 7 ore pe zi în fața camerelor tv), în interesul acestei corporații străine, și nu în interesul unui viitor care încurajează viața în România.
De ce DA cultură și NU cianură
Revin la mama. Când vă invit la cinema, vă invit în primul rând să ieșiți din casă. Vă invit să faceți mișcare. Asta facem și noi, zi de zi, când ieșim la protest. Vă invit să observați din nou strada dumneavoastră. Vă invit să notați, în drumul către cinema sau operă sau teatru, dacă administratorii locali și-au îndeplinit promisiunile cu care v-au câștigat votul încrederii și puterea de a semna legi în numele dumneavoastră. Iar dacă vreți să știți cine sunt protestatarii din România, vă invit din nou să ieșiți din casă și să-i vedeți cu ochii dumneavoastră. La început s-ar putea să nu-i recunoașteți. La început s-ar putea chiar să vi se pară ciudați. Dar protestatarii sunt chiar copiii dumneavoastră, nu o corporație străină, iar televiziunile se grăbesc să le pună tot felul de etichete ca să vă sperie și să vă țină departe de copiii voștri. Priviți-i, recunoașteți-i, chiar dacă au crescut. Între timp, au și ei copii, copii frumoși, și sunt în stradă, cu și pentru ei. Au învățat asta de la dumneavoastră. Între timp, unii dintre copiii dumneavoastră au învățat să danseze tango, și sunt atât de frumoși când dansează tango... Între timp, alții au învățat să deseneze și să picteze, să croșeteze, să facă haine, să facă jucării, să facă mobile-unicat și bijuterii, să vorbească în rime, să vorbească-n rime în limbi străine și sunt atât de frumoase lucrurile pe care le fac... Alții au învățat să cânte din voce, la tobă, la chitară, la vioară, la contrabas, la pian, la mandolină, la triunghi, la bonjo, la bucium și sunt atât de frumoși când cântă... Noi suntem protestatarii. Copiii în care voi ați investit. Am crescut zi de zi, în 7 ore, cât alții în 7 ani. Noi suntem cei care de 24 de zile, în țară sau în străinătate, acolo unde suntem în lume, uniți, salvăm Roșia Montană.
Invitație la filmul străzii
Filmul care se scrie pe străzi seară de seară bate orice telenovelă de orice fel, fie fictivă, fie politică. Mă întreb: oare dacă și voi ați închide televizoarele cu reclamele lor plătite de Gold Corporation și cu politicieni cumpărați, ce valoare ar mai avea banii Gold Corporation? Dacă ați stinge și voi televizoarele și ați veni în stradă, să mergeți la pas, lângă copiii și nepoții voștri, seară de seară, până la noile alegeri, ce-ar mai face acești păpușari politici, ca să ne câștige votul? Propria despărțire de micul ecran îmi spune că ar câștiga, dintr-o dată, 7 ore pe zi, zi de zi, timp în care să-și îndeplinească promisiunile până la noile alegeri.
OANA DARIE
salvează Roșia Montană
CLUJ
"Acest om nu este de vânzare"
Au mai rămas 60 de minute până la Marea Adunare și Marșul pentru Roșia Montană. Până atunci, sunt un aparținător aflat în vizită la Terapie Intensivă, în salonul 9, la patul de lângă ușă. Aici e tata, dormind pe sedative, de o săptămână. E tot atâta timp de când mii de oameni au cucerit străzile, seară de seară, strigând "Uniți, salvăm Roșia Montană!". Tata știe cât mi-e de dragă cauza asta, așa că în urechea adormită îi șoptesc povești de la proteste. Îi spun că n-am mai trăit niciodată fiori cum trăiesc zilele astea, că mă surprind sentimente de admirație uriașă față de generația mea, care s-a molipsit de entuziasmul Rezistenței. Îi spun că sunt oameni frumoși pe stradă, oameni ca el, care iubesc natura și nu vor distrugerea ei pentru bani. Îi spun că o să vină ziua în care vom protesta împreună, dar până atunci, trebuie să aibă răbdare și să nu îndrăznească să-și piardă speranța. E o boală imprevizibilă pancreatita, dar eu presimt o minune. Îl închin, îi sărut fruntea, mă spăl pe mâini și ies din salon. Mulțumesc asistentelor, arunc papucii spitalului, de unică folosință, ies grăbită și mă arunc în taxi, taxiul mă aruncă în Mănăștur, iau reportofonul, pălăria împodobită cu pana unei găini roșiene și ies în oraș. Prin geamul mașinii pe care scriu "Hai să o salvăm", număr zeci de protestatari care se îndreaptă spre Piața Unirii. Suntem în Piață, plătesc 8 lei taximetristului, scot capul în soarele Sfintei Mării și mă mir. Cam două mii de oameni sunt înșirați pe bănci, pe piatra cubică, în picioare, în discuții, într-o forfotă de energie. Zăresc vârful pălăriei de paie a lui Eugen David, mustața lui nenea Vasile și zâmbetul lui Ioan Petri. Sunt roșieni și au venit în Cluj, ca să trăiască cel mai mare protest de până acum al rezistenței lor.
Fotografiile rezistenței
Mă strecor în mulțime. Pe umărul unui domn creț, un prunc visează și mă duce cu gândul în salonul 9, unde tata se însănătoșește. De la el moștenesc hotărârea cu care mă implic în lupta asta, așa că o parte din sufletul lui e cu mine, în Piață. Sunt tot mai mulți oameni, tot mai multe mesaje, tot mai mult zgomot. Se aud voci de copii, de tineri, de domni și doamne, un scurt lătrat și clicurile aparatelor de fotografiat. Preludiul protestului este de bun augur. Ajung la roșieni și îi îmbrățișez pe rând.
Poză familia Petri. Ei sunt domnul și doamna Petri, proprietari de generații în Roșia Montană. În casa familiei lor am petrecut revelionul trecut. Sunt oameni calzi, primitori și iuți în argumente când povestesc cum de nu au plecat din Roșia, ca atâția ai lor. Îmi spun: "Jumătate din Transilvania e vândută la Gold. Au venit deputații în Roșia și nu ne-au căutat pe noi. Să sperăm, totuși, că acum ascultă. Dacă trece legea asta, o să ne mânce zilele". Mă mai asigură că undeva, acolo, ceva e putred. Că Goldul doar cumpără, dă cu banul. Statul vinde! "Acolo, la Roșia, toată lumea e cumpărată. Dar eu nu o să vând niciodată. Trebuie să rămână reduta". Reduta lor este Rezistența de 17 ani în fața proiectului care le-ar distruge munții, cimitirele, bisericile și, odată cu toate acestea, rădăcinile.
Poză cu Eugen David. Stau pe jos, la umbra lui Eugen David, președintele Asociației Alburnus Maior. În urmă cu o lună, cu o zi înainte ca tata să se îmbolnăvească, i-am citit, în bucătăria de acasă, din argumentele luptei lui Eugen. Atunci, tata și-a făcut mâinile pumni și s-a șters de lacrimi. Eugen e cocoțat pe o scenă micuță, adusă de prieteni de-ai Campaniei Salvați Roșia Montană. Lângă el sunt ceilalți localnici, pe-ale căror porți de acasă e scris: "Această proprietate nu este de vânzare". În spatele meu, pe tricoul unei fete, e lipit cu scotch mesajul: "Acest om nu este de vânzare". Eugen vorbește. "Opoziția la Roșia Montană există și a venit la Cluj în carne și oase. E pentru prima dată, după 20 de ani, când putem să câștigăm și noi, nu doar ei. Câștigăm! Sunteți mulți, niciodată n-o să vă pot ține minte pe toți, dar vă țin minte în memoria mea colectivă (oamenii zâmbesc). Sunteți o societate civilă care își dă seama că, tot plecând capul, până la urmă va fi mai multă libertate în pușcării decât ne vor aduce ei. Când am început această campanie, nu că nu aveam spiritul de libertate în mine, niște tineri de 18, 19, 20 de ani m-au învățat să lupt pentru libertate și le mulțumesc! Roșia Montană este inima istorică a României. N-are nimeni voie să se atingă de ea. Așa cum fiecare țară din Europa își păstrează cu sfințenie istoria, trebuie să ne păstrăm și noi Roșia Montană". Pentru asta, Eugen David strigă către clasa politică: "Vreau să le transmitem un mesaj politicienilor macho, ăia care au fost jigniți că i-am primit în costumul meu de țăran la mine acasă: Vrem Roșia Montană salvată! Dacă ăștia nu înțeleg de vorbă bună și vor încerca să mă scoată cu forța din casă, vă aștept pe toți!".
Poză cu Orlando Balaș. Orlando Balaș este profesor, scriitor și om care luptă pentru cauzele frumoase. Ia microfonul și spune: "Pentru libertatea noastră au murit 1000 de oameni, acum 23 de ani. Avem obligația să nu ne lăsăm călcați în picioare. Nu suntem aici pentru că statul român are doar 6% din afacere. Și dacă statul român ar avea 100% din afacere, tot nu ar trebui făcută. Suntem aici pentru că sunt oameni care nu vor să cedeze în fața presiunii banului, a minciunii și a corupției. Și am venit să vă aduc o veste bună: chiar dacă această lege va trece, proiectul Roșia Montană, care ar distruge un loc atât de frumos în inima României, nu se va face. Noi îl vom opri. Am venit să vă spun că în Oradea suntem câteva zeci de oameni care vor merge acolo să blocăm utilajele. Sunt convins că și în Cluj sunt câteva sute (Mii!, se aude din mulțime). Vom fi sute de oameni în fața buldozerelor. Vom merge acolo și nu vom lăsa ca acest loc frumos să rămână o pată pe obrazul României și pe harta țării. Sunt sigur că vom câștiga." (Se strigă "Nu renunțăm! Nu capitulăm!")
Poză cu Vasile în piață și cu el la grajd. Nenea Vasile ține steagul cu Roșia Montană în mâna dreaptă și tremură o vorbă în microfon: "Bunicul a murit în război pentru pământul ăsta, avea 20 de ani și nu s-a mai întors de pe front. Eu vreau să le las copiilor pământul meu. Gândiți-vă fiecare că va trebui să răspundem în fața copiilor. Au făcut niște legi pentru care nu răspunde nimeni, pentru care ar trebui să răspundă omul care semnează, ăla să ajungă în pușcărie. O instituție a statului nu are suflet, nu are conștiință, nu are nimic. E un birou, un afiș, nu are cum să răspundă". Mai adaugă: "Mă apăr până la capăt. Câte zile am, nu voi ceda pentru nimic. Dacă dăm înapoi, înseamnă că nu mai avem istorie, conștiință. Să nu uitați că Roșia Montană e actul de identitate al poporului român, pe care nu trebuie să-l ardă în cianură niște corporații (din mulțime, se strigă «Salvăm, salvăm Roșia Montană!»). Și încă un slogan aș vrea să mai cântăm: «Nu corporația face legislația!»."
(Vara asta, nenea Vasile a încercat să mă învețe, fără succes, să mulg vaca. Nenea Vasile e unul dintre cei mai înțelepți și simpli oameni pe care i-am cunoscut. În sufletul lui arde un foc care încălzește planeta. Planeta lui nenea Vasile este de piatră și iarbă. De pruni, meri, corcoduși, leurdă și cartofi. E de văi, de vaci, de răsărit, de cai albi, de libertate, de demnitate.)
Poză Sorin Jurcă. Este omul cu care am avut cele mai lungi discuții în foișorul din Piața Veche din Roșia Montană. Mai ales în primăvara anului trecut, când mi-a arătat morminte deshumate și mi-a spus povești cu morții roșieni scoși la plimbare din pământ. Sunt povești care par ireale, dar se întâmplă noaptea, dimineața, vara sau toamna, fără avize legale. De încheietura mâinii stângi, Sorin și-a legat un banner și spune: "Nu pot să nu dau Roșiei ce mi-a dat ea mie. Ea mi-a dat viață, liniște, natură, încredere. Voi lupta cu toată forța mea să-mi apăr proprietățile, locul natal, prietenii, cimitirul. Pe noi nu ne interesează aurul, ci oamenii, casele, natura. Aurul este al României, nu este al unor jefuitori, nu poate să ni-l ia nimeni cum vrea și când vrea".
Poză Mihai Goțiu. Este jurnalistul care se documentează în legătură cu Roșia Montană din anul 2010. E emoționat. Și noi suntem. Ne spune că, în cazul în care proiectul va trece, înainte să fie dărâmat Masivul Cârnic (cel în care se găsesc cele mai lungi galerii miniere, vechi din perioada romană), vor fi dărâmate Cotroceniul, Palatul Victoria și Palatul Parlamentului. Tremur. Un câine mă împinge cu botul să-l mângâi.
Poză de sus. Suntem în fața Teatrului Național din Cluj, iar traficul e paralizat de o mulțime formată din aproximativ zece mii de oameni, care fac "revoluția generației noastre." Îl întreb pe un fotograf dacă știe un loc de unde să facem poze frumoase. Îmi spune că putem urca în teatru, prin spate. Zis și făcut. Alergăm prin întunericul culiselor naționale și ajungem la ultimul etaj. Dăm o masă la o parte, deschidem un geam și tragem poze. "Zeci de mii? Nu chiar. Dar zece mii, da! Uită-te. Încep la prefectură, aici, în fața teatrului este plin și continuă spre Regională, de nu-i vezi capătul". Într-adevăr, dragă tată, cam zece mii de oameni mărșăluiesc prin centrul Clujului, pentru salvarea Roșiei Montane. Cobor în mulțime. Pe reportofon se înregistrează sute de secunde, glasuri revoltate, dar și pline de speranță, ale unor tineri pregătiți să-și salveze viața din mâinile stăpânilor de cianuri. Au cu ei căței, copii, steaguri roșiene, vegane și tricolore. E o amestecătură fantastică de tipuri de oameni, de feluri de priviri, de argumente, de meserii, de viziuni. Toate, pentru un gând: "Uniți, salvăm Roșia Montană!". Mă uit la ei și îi întreb în gând dacă nu cumva și ei simt că trăim un vis. Suntem, pentru prima dată de când ne-am născut, hotărâți și împreună.
OANA MOISIL