PUTEREA RUGĂCIUNII

Cititor Formula AS
"Deschide-ți inima și lasă-L pe Dumnezeu să intre"

Era în aprilie 1994. Fetița mea Ruxandra, în vârs­tă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea și cei doi frați ai ei mai mari ne ofereau mie și soțului meu acea bucurie și împlinire deplină, pe care numai fa­mi­lii­le cu copii le pot avea. După programul obișnuit de di­mi­nea­ță, am luat-o în brațe, să mă joc puțin cu ea și, pen­tru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai cres­cu­se. Am așezat-o pe o suprafață plană și i-am în­tins pi­cio­ru­șele... și atunci, pen­tru prima dată de când o aveam, am vă­zut că piciorușul drept era cu apro­ximativ 2 cm mai scurt de­cât stângul. O teamă nemăr­ginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viața întreagă se ter­mină, că pă­mân­tul îmi fuge de sub picioare. Medicul pe­dia­tru, sosit între timp, a dat ver­dic­­tul: luxație con­ge­ni­tală de șold. Am plecat a doua zi la Cli­nica II Pe­diatrie din Cluj-Na­poca. Radiografiile au arătat clar o lu­xa­ție ac­cen­­tua­tă la șoldul drept, necesitând urgent in­ter­narea, pe care am ac­ceptat-o, nu fără strângere de ini­mă. Fetița a fost imobili­zată, cu piciorușele în ex­ten­sie, cu scri­­peți și greu­tăți la fiecare picior. Urma să stea ne­miș­cată trei săptă­mâni, după care să se intervină chirur­gical asu­pra ten­doa­nelor și să i se pună piciorul în ghips. În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat și să-i văd pri­virea nedu­me­rită, care parcă mă im­plora s-o ajut. Și atunci, știu c-am spus cu voce tare: "Doam­­ne, te rog, aju­tă-ne!". În mo­men­tul ace­la, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în min­te și simțeam în suflet o pu­­tere neo­biș­nui­tă. Am des­făcut curelele de pe pi­­ciorușele fe­ti­ței, am îm­brăcat-o și am luat-o în brațe. Soțul meu, care apăruse între timp cu cele ne­cesare pen­tru săptă­mâ­nile de spita­lizare, a ră­mas năuc când i-am spus că mer­gem cu copilul aca­să. Fă­ră să anunțăm personalul medical, am șter­s-o aproa­pe ho­­țește din spital, împreună cu fetița. Ne-am urcat în mașină și ne-am oprit la prima biserică ce ne-a ieșit în cale. Un preot căruia i-am povestit drama prin care tre­ceam mi-a spus: "Roagă-te pentru copilul tău, ru­­­­gă­ciu­nea mamei pen­tru co­pilul ei e cea mai pu­­ter­­nică... ".
Seara, după ce toți ai ca­sei s-au culcat, m-am așe­­zat la marginea patului în care dormea fetița și am început să mă rog. Nu știu dacă m-am rugat și cât, căci o stare de nepu­tință a pus stăpânire pe mi­ne, nu mai puteam să mișc nici măcar un deget, iar min­tea îmi era ca paralizată. Cred că adormi­sem. M-am pomenit în­tr-o bi­se­rică din bolta că­reia cădeau ușor picuri de lu­mină. Eram singură în fața unei icoane imense a Fecioa­rei Ma­ria cu Prun­cul Iisus. Am îngenun­cheat, plină de emoție, și am în­ceput să mă rog. O voce sua­vă, inconfun­dabilă, ve­­ni­tă parcă din icoa­nă, o voce de femeie spuse cu căl­dură: "Aici este Școa­la Rugăciunii: deschide-ți inima și lasă-L pe Dum­nezeu să intre". Vocea aceea era unică, sim­țeam că-mi vibrează nu nu­­mai trupul, ci și sufletul și din­tr-o dată am început să plâng, un plâns binefăcător, cu la­crimi de ușurare, de mulțumire că am ajuns acolo. Vo­cea îmi mângâiase parcă sufletul, mă des­prin­­se­sem de gân­­durile chinuitoare și, brusc, am avut sen­zația unei stări de pace. Atunci, am început cu adevărat să mă rog, în­­­vă­ța­sem lecția rugăciunii. Am lăsat mintea să se to­peas­­că parcă și m-am simțit inundată de o lumină care co­­bora li­niș­titor, care îmi dădea senzația că viața se scur­ge mai încet, că numai eu exist în lumea asta, implorând Di­vinitatea. Lu­mi­na năvălise de peste tot, iar doi îngeri stră­lucitori au desprins un fascicul din ea și l-au în­drep­tat spre șol­dul fetiței mele, care apăruse între timp pe brațele unui al treilea înger. To­tul a fost cât o fărâmă de iluzie. M-am tre­zit cu fața plină de lacrimi și cu o pu­te­re de nei­ma­ginat în suflet. Și atunci, cu ima­gi­nea și senzațiile din vis, cu mintea și su­fle­tul golite de cele lumești, m-am rugat lui Dum­nezeu cum nu o mai fă­cu­sem până atunci, imagi­nân­du-mi tabloul din vis.
A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele trăite noap­tea, orice cuvânt putea duce la destrămarea senzațiilor, la întoarcerea în realitate, și asta n-o doream. În fiecare sea­­ră, la miezul nopții, când toată casa era cufundată în li­niște, mă rugam așa cum reușisem s-o fac în vis, cu aceeași putere și speranță, simțind lumina cum ne inun­dă pe mine și pe fe­ti­ța mea. Și așa au trecut șapte zile. În cea de-a opta, cu o teamă de nedescris în suflet, am avut curajul să mă uit la pi­cio­ru­șe­le fetiței mele și atunci am în­ceput să plâng iarăși, în timp ce vo­cea mea repeta întruna: "Doam­ne, îți mulțu­mesc!". Medicul pediatru, chemat în grabă, era foarte ne­du­­me­rit, nu își putea explica ce se întâmplase. L-am auzit spu­­nând: "Nu știu ce să zic... e un adevărat miracol..." - Da, era un miracol, miracolul ru­găciunii, pu­terea Divini­tă­ții, care ne întinde mâna ori de câte ori avem nevoie de aju­tor și știm să îl cerem. (Investigațiile făcute ulterior fetiței mele la Spitalul "Gri­­­go­re Alexandrescu" din București au dovedit că era com­plet vindecată.)

NICULINA POSTATNY - Teiuș, jud. Alba