Amatorii de romane polițiste (și mai toți suntem) au de ce să se bucure: Editura Polirom a decis să publice în 10 volume toate cele 75 de romane și 28 de povestiri ale lui Simenon care îl au ca protagonist pe comisarul Maigret. Deocamdată au apărut primele două, însumând 17 romane scrise în anii '30, un regal de aproape două mii de pagini pasionante, ușor de citit și care ți-l transformă pe Maigret într-o cunoștință apropiată, un fel de rudă dragă. Căci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezență constantă - un bărbat trecut de tinerețe, masiv, placid, taciturn, cu pipă și melon, gata oricând să bea un păhărel, ci și o concepție anume despre meseria lui și despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obișnuiți, în pielea cărora încearcă să intre, Maigret are mai multă încredere în fler decât în tehnicile criminalistice și în capacitatea de înțelegere decât în justiție. "A înțelege, nu a judeca" pare să fie deviza lui (și a lui Simenon) și de aceea nu crima îl interesează în primul rând, ci criminalul, relevat și el ca o victimă: a societății, a faptului că a fost prost dotat pentru lupta cu viața, că împrejurări nefaste i-au alterat rațiunea. Rezolvarea enigmei nu înseamnă pentru comisar găsirea asasinului și descoperirea logică a modului cum a procedat, ca în cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci înțelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care împing un ins oarecare în tragedie. De fapt, în romanele polițiste ale lui Simenon nu există mari vinovați, monștri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e întotdeauna omul comun, mediocru, ajuns într-o situație de criză. Fie că e vorba de o ruptură cu viața lui anterioară, de o aventură pasională sfârșită prost, de o constrângere insuportabilă, ceea ce-l interesează pe Maigret/ Simenon e omul în fața unei situații extreme, revelatoare a societății din secolul XX, așa cum doar faptele diverse pot fi. De aceea s-a și făcut paralela între Simenon și Balzac, vasta serie Maigret fiind considerată o "comedie umană" a secolului trecut. Iar citirea cronologică a romanelor întărește această afirmație. Iată, de exemplu, romanul ce deschide "Integrala" de la Polirom, "Cazul Saint-Fiacre" din 1932. Nu e primul în care apare comisarul Maigret, inventat cu doi ani înainte, în niște romane așa-zis populare, publicate pentru bani sub pseudonimul Georges Sim. Un personaj care, grație prodigioasei ușurințe la scris a lui Simenon, va duce, până în 1972, nu mai puțin de 107 anchete de hârtie, devenind cunoscut în toată lumea prin traduceri în multe limbi, dar și prin cele în jur de 150 de filme în care e protagonist. Bineînțeles că și Cazul Saint-Fiacre a fost ecranizat - de Jean Delannoy, cu Jean Gabin, căruia rolul i se potrivea mănușă, drept care l-a jucat în mai multe adaptări, rămânând în mintea noastră ca întruchipare a comisarului (eu una, când citesc acum Integrala, nu-l pot "vedea" pe Maigret decât cu trăsăturile lui Jean Gabin). Ancheta se derulează timp de două zile din noiembrie la biserica domeniului Saint-Fiacre de lângă Moulins, unde contesa-proprietară a murit în timpul slujbei de un infarct datorat unei emoții violente. Maigret este nostalgic, căci datoria de a investiga moartea suspectă l-a adus pe locurile copilăriei lui, tatăl-Maigret fiind pe atunci administratorul castelului. Amintirile nu-l împiedică să-și îndrepte bănuielile spre toți cei din preajma contesei de Saint-Fiacre - fiul ei, care duce o viață risipitoare la Paris, secretarul ei, ce-i fusese și amant, preotul, medicul, actualul administrator, fiul acestuia - și, până la urmă, îi determină pe vinovați să se autodemaște. Totul povestit simplu, fără urmă de violență și îmbibat de poezia subtilă a amintirilor comisarului. Avem aici in nuce toate caracteristicile romanelor polițiste ale lui Simenon, care sunt în același timp și romane sociale (o tendință cu mulți urmași azi în literatura de gen), scrise cu o fluiditate degajată de orice retorică, o claritate reportericească a scriiturii lineară, ce "te ține" miraculos doar prin tensiunea chestionărilor pe care le împărtășești. Întrebări care conțin răspunsul, dar și întrebări fără răspuns, al căror termen ultim e moartea.