Într-o cârciumioară, la Şosea
- Umbra amintirilor răcoreşte canicula verii. Chiar şi tablourile pictorilor români sunt pline de privelişti ale vechiului Bucureşti, ascuns de vipiile solare într-o vegetaţie luxuriantă. Stimată doamnă, exersaţi-vă talentul de pictoriţă, cu care aţi fost din belşug hărăzită, pentru a descrie verile anotimpurilor care au trecut.
- Cele mai vechi amintiri le am din anii copilăriei, extrem de proaspete şi de pregnante, în ciuda timpului care a trecut de atunci. Canicula alunga lumea din Bucureşti. Oamenii se retrăgeau spre locuri mai ferite de soare - la ţară, la mare, pe la moşii. Marea boierime, câtă mai exista pe atunci, fugea la Paris sau în sudul Franţei, pe Coasta de Azur. Eu mi-am petrecut multe veri în Bucureşti, pentru că sora mea şi cu mama nu suportau căldurile grozave care toropeau Bucureştiul, deci le lăsam pe ele să plece, iar eu rămâneam cu tata, care avea cabinet medical şi nu putea să-şi abandoneze pacienţii. Dar aş minţi dacă aş afirma că sufeream de claustrare şi de căldură, deoarece noi aveam o grădină foarte frumoasă, pe strada Polonă, unde petreceam seri minunate.
- Probabil că oraşul se trezea la viaţă abia pe-nserat, când arborii - nenumăraţi pe atunci - începeau să respire.
- Într-adevăr. Răcoarea serii se răspândea în oraş ca o boare şi lumea se grăbea să iasă pe stradă. De pildă, grupul nostru de prieteni (între care mi-i amintesc pe soţii Coca şi Gheorghe Ghiţescu - medici şi colecţionari de artă) mergea la restaurantul "Pescăruş", în Herăstrău. Preţurile erau mult mai accesibile decât astăzi, iar terasa avea o privelişte superbă spre lac. Acum, este prea astupată de verdeaţă şi nu mai vezi nimic. De altfel, întregul parc Herăstrău părea mai aerisit, din cauză că vegetaţia era mai tânără! Uneori, ne duceam la grădina "Mon Jardin", de lângă piaţa Lahovary. Pe acolo trecea pictorul Steriadi, însoţit de grupul său de amici, solitarul Lucian Grigorescu - pe care l-am considerat întotdeauna un pictor extraordinar - şi mulţi membri ai Academiei Române, cu soţiile. Din cercul nostru, cel care ne invita cel mai des la "Mon Jardin" era pictorul Costin Ioanid. Îi plăcea grădina pentru că se dansa în fiecare seară, iar atmosfera era extrem de plăcută şi foarte răcoroasă, deşi cabaretul se afla în plin centrul oraşului.
- Gloria "Capşei" apusese deja?
- La "Capşa" mergeam mai des în cursul anului şi mai rar în timpul lunilor de vacanţă estivală. De obicei, acolo mâncam îngheţată cu praline şi alune, ornată cu zahăr ars. Marele păcat al "Capşei", pe timpul verii, era tocmai faptul că nu avea grădină, iar mesele nu se scoteau niciodată pe trotuar, ca la bistrourile pariziene! Acolo însă era cea mai aristocratică atmosferă, în pofida boemei care o frecventa.
- "Grădina Oteteleşanu" mai exista?
Nopţi cu lună, pe Calea Victoriei
- Cum rezistau bucureştenii pe timpul caniculei, având în vedere că nu existau aparate de aer condiţionat, ca astăzi?
- În timpul zilei, pe arşiţă, toată lumea se ascundea în case, cu storurile lăsate la ferestre. Uneori era atât de cald, încât se înmuia până şi asfaltul, cum se mai întâmplă chiar şi acum! În magazine şi în localuri nu existau decât ventilatoare, dar ele nu făceau faţă întotdeauna... Marea majoritate a bucureştenilor ieşeau la plimbare după lăsarea serii, pentru că trecuseră maşinile cu stropitoare, iar noaptea mai răcorea aerul. În grupul nostru de prieteni ne telefonam şi ne invitam "să facem un tur pe Cale, până la Parc", adică să luăm la picior Calea Victoriei, spre Şosea, până la Parcul Herăstrău. O luam pe Şoseaua Jianu (azi îi spune Bulevardul Aviatorilor, parcă) sau pe Kiseleff, până ajungeam pe malul lacului. Dacă nu ne opream la vreun restaurant, închiriam bărci cu pânze sau vâsle, de la unul dintre cluburile nautice şi de iahting, care se aflau pe malul celălalt al Herăstrăului. Veneam acasă, cel mai ades după miezul nopţii (în nopţile cu lună oraşul avea o magie aparte), tot pe jos, fără să întâlnim golani, cerşetori sau vagabonzi de care să ne temem, cum aud că se întâmplă azi. De fapt, oraşul era mult mai mic decât acum, iar lumea mult mai civilizată! Când ajungeam înapoi, în centru, pe străzi străluceau reclamele şi vitrinele luminate, superb aranjate, ca de pildă la magazinul "Dragomir Niculescu" (cam vizavi de vechiul Teatru Naţional), ale cărui manechine din lemn etalau de curând lansata colecţie a tinerei, pe atunci, Coco Chanel... În tramvai, chiar şi în mijlocul zilei, pe o căldură de foc, bărbaţii nu miroseau a transpiraţie, ca în autobuzele de astăzi, ci a colonie sau lavandă ambrată...
- Care erau ştrandurile celebre ale Bucureştiului interbelic?
- Cum arătau pieţele bucureştene pe timpul verii, în acei ani de prosperitate?
- Era un spectacol cu adevărat fascinant, deşi eu nu mergeam foarte des la cumpărături, fiindcă sarcina aprovizionării îi revenea tatei, care era un bărbat extrem de gospodar! Dar să ştiţi - pentru că tot am pomenit de Constanţa - că am o amintire şi mai vie, încă de pe vremea copilăriei, a pieţelor dobrogene, unde varietatea fructelor, a legumelor şi a florilor, în toiul verii, întrecea spectacolul opulenţei din Piaţa Matache, să zicem. La Bucureşti, fără niciun exces de snobism, lumea bună trimitea servitorii la piaţă. Alţii - cum făcea tatăl meu, de exemplu - apelau la serviciile directe ale unor furnizori. Îmi amintesc că tata pleca cu maşina undeva lângă Mogoşoaia, la un cultivator, de unde cumpăra sparanghel, varză de Bruxelles, pepeni crescuţi din seminţe aduse special din Turcia şi tot soiul de alte bunătăţi.
- Ce maşină avea tatăl dvs.?
- Un Ford adus din America de un concesionar.
- Sigur că am apucat vremea trăsurilor! Ele au mai existat chiar şi după război... Dar în anii '30, Bucureştiul a cunoscut o adevărată "inflaţie", dacă pot spune aşa, de maşini. Pe marile bulevarde, vedeai mai mult maşini americane decât germane. Apăruseră şi Chrysler-uri decapotabile, pe lângă Dodge sau Chevrolet. Copiii miliardarilor se plimbau, cam ca şi astăzi, cu asemenea limuzine luxoase! Însă chiar şi tata, ca medic, şi-a putut permite să schimbe câteva autoturisme...
- Faimoasele "bătăi cu flori", la Şosea, ori legendarele biciclete numite "velocipede" mai existau în anii tinereţii dvs.?
- Nu! Astea erau pe vremea celebrei "Miţa Biciclista", care a fost un personaj real în perioada "la belle époque"... Dar am mai apucat timpurile când se făcea călărie pe aleea presărată cu nisip de lângă Şoseaua Jianu, începând din vară şi până toamna, târziu. Când venea iarna, noi ne duceam acolo cu săniile, pe care le legam de maşina tatei sau a câte unui prieten mai bogat din grupul nostru, care ne trăgea lin pe zăpadă, iar noi ţipam de bucurie şi emoţie!
- Un ultim cuvânt, despre moda verilor bucureştene de altădată! Cum se îmbrăcau fetele din generaţia dvs., acum şapte decenii şi mai bine?
- Cred că vă închipuiţi şi dvs. că moda acelor vremuri era mai puţin spectaculoasă şi mult mai puţin ostentativă, decât cea de acum! Dar se purtau, vara, rochii de voal, suficient de transparente, uneori chiar şi fără sutien... Cei care aveau bani purtau sandale Bally - atât bărbăteşti, cât şi de damă. Femeile îşi fereau tenul de arşiţa soarelui, fie cu umbreluţe japoneze, fie cu pălării de pai cu borurile foarte largi. Îmi amintesc, de pildă, de surorile Nicodim, celebre pe atunci - una brunetă, cealaltă oxigenată - care îi făceau pe studenţi să întoarcă realmente capul după ele când treceau pe stradă...
- Aţi cunoscut persoane din lumea "high-life"-ului bucureştean interbelic?
- Pe ce trasee porneau în vacanţă intelectualii din Bucureşti?
- Lumea îşi împărţea vara în două perioade distincte: iulie - la mare, august - la munte! Datorită acestui veritabil exod, marile baluri sau serate bucureştene se întrerupeau până la începutul toamnei. Pe deasupra, se închidea şi stagiunea teatrală şi muzicală, la fel ca astăzi, deci se goleau teatrele şi sălile de concerte, ca să nu mai vorbesc de expoziţii... Artiştii plastici, ca şi scriitorii sau actorii, se duceau la Balcic, la Carmen Sylva (Eforie Sud, de azi), la Costineşti - care pe atunci se numea Mangiabunar
- Aţi ajuns şi dvs. pe celebrele nisipuri de argint de la Balcic?
- Eu n-am locuit acolo perioade mai lungi de-o săptămână-două, deşi mi-aş fi dorit să pictez în acel peisaj, cu o lumină unică. Erau acolo dealuri cretoase, care coborau până în mare, iar ţărmul îţi oferea o panoramă mult mai spectaculoasă decât la Constanţa, fiindcă era mai înalt. Marea era de un verde incredibil! La Ekreine, la sud de Capul Caliacra (care era, pur şi simplu, o stâncă "împinsă" în mijlocul mării!), nisipul avea culoarea albă, cum n-am văzut nicăieri, niciodată... Ce să mai spun de Palatul Reginei Maria, care era o adevărată bijuterie arhitecturală! La Balcic pictau Steriadi, Şirato şi alţii, care închiriau căsuţe ieftine de la turci sau bulgari. Dar existau şi artişti din familii bogate, care aveau propriile lor vile, precum Micaela Eleutheriade sau Cecilia Cuţescu Storck. O figură aparte era bogătaşul Ferekyde - proprietarul unui bloc din centrul Bucureştiului, pomenit în conversaţii particulare, până azi, cu numele său! - care avea o viaţă boemă şi era marele prieten al lui Steriadi, frecventând regulat mediile artiştilor plastici. Dincoace, la Constanţa - unde exista Cazino (ca şi la Sinaia) - veneau marii bogătaşi. Unii dintre ei îşi construiseră vile la Mamaia, în jurul hotelului "Rex", cum era cazul industriaşului miliardar Iliescu-Brânceni. Pentru turiştii obişnuiţi, care nu-şi permiteau să plătească o trăsură între Constanţa şi Mamaia, circula un fel de trenuleţ care oprea în mai multe staţii, aidoma
Nume de elită al picturii româneşti, cu expoziţii în ţară şi în străinătate, Wanda Sachelarie-Vladimirescu (n. 1916 - m. 2008) a fost decorată "Woman of the Year", în SUA şi în Marea Britanie, iar în anul 1997, cariera ei a fost încununată cu premiul UNESCO. Interviul pe care îl publicăm a fost realizat în 1999, când pictoriţa avea 83 de ani.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
