MIRCIA DUMITRESCU - "Tocmai eu, din Căscioarele, să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu!"

Mircia Dumitrescu s-a impus de mult ca unul dintre cei mai mari plasticieni ai României. Un artist mereu dezlănțuit spre toate zările artei, de la desen la grafică și ilus­trație de carte, până la sculptura lui expresionistă, de­bordând de emoție și tragism. Una dintre realizările eveniment ale lui Mircia Dumitrescu a fost editarea inte­grală, în facsimil, după o rețetă proprie, a ma­nuscri­se­lor eminesciene. Astăzi, la 72 de ani, ar­tis­tul pregătește încă o sărbătoare a ochiu­lui. O expoziție uriașă, în octombrie, la Sala Dalles. O convorbire cu Mir­cia Dumitrescu, cu apariția lui agilă și tan­dră, este o bucurie pentru suflet. Poveștile sale îți dezvăluie, vo­luptos, întâmplări și personaje ale unui destin exem­plar.

În lunca Dunării, la Căscioarele

- Domnule Mircia Dumitrescu, toate marile deveniri încep cu a fost odată... Mai țineți minte când și cum a-nceput basmul carierei dvs. artistice?

- Eu m-am născut în vremuri de răz­boi, la Căs­cioa­rele, un sat așezat de Dum­nezeu în lunca Dunării, pe ma­lurile unui lac uriaș și mirific, dispărut de mult, din păcate. Pe atunci, lacul Greaca era plin de mistere. Pe o peninsulă a lui fusese descoperit un templu mic, de ceramică străveche, care apare în toate albumele mari de artă ale lumii. E așa de straniu, că nici nu-ți vine să crezi că-i pământean. Când eram eu copil, satul era închis într-o aură de gingășie patriarhală, care îl ținea departe de încleștarea gigantică a planetei. În sat erau numai români și bul­gari. Bulgarii se așezaseră în vale și se ocupau cu grădinăritul, iar românii stăteau la deal. Dar erau toți prieteni. Ca dovadă, nu aveau nici o cârciu­mă în sat. Toți se întâlneau, stăteau de vorbă și beau pe trep­tele primăriei. Și toți bărbații din sat pes­cuiau. Lacul Greaca colcăia de mistere, dar și de pește. Fiecare casă din sat avea atârnați în prispă, ca pe niște scuturi de ar­gint, crapi mari românești, dați cu sare și puși la uscat. Și nu pescuia lumea numai pentru ea, pescuia pen­tru toată comunitatea. Bărbații veneau cu lotca plină de pește, după ce strângeau năvodul, și fiecare lua ce pește poftea, nu se ținea cont de mărime. Atâta bel­șug de pește era! Așa că am amintiri foarte fru­moase din satul copilăriei. Îmi amintesc, de pildă, o întâmplare care nu-i poveste pescărească. Odată au prins un somn uriaș. Văd și acum peștele acela, pentru că m-a speriat. Nu pentru că sătenii au început atunci să ne spună basme: ba că-i un balaur care l-a înghițit pe copilul lui Ion, ba că somnul acela se hrănește cu câte o gâscă întreagă pe zi. Dar ca să-ți dai seama cât de mare era somnul ăla, nu a încăput decât pus pe două căruțe. Și avea niște mustăți groase cât mâna unui bărbat și-o gură enormă. Și au plecat toți bărbații din sat, ca la revoluție, la Oltenița cu somnul-balaur. Iar eu aler­gam în urma lor îmbrăcat doar în cămașa mea lungă, țesută în casă, și fără nimic pe dedesubt. Într-o stare de beatitudine și libertate totale. Acestea sunt câ­teva crâmpeie din visul copilăriei mele de la Căscioa­rele. Vis care a difuzat nebănuit, apoi și în arta mea. Din păcate, căsuța aceea mică din sat, în care am stat, căsuța bunicii, n-o mai avem. Și mi-e tare dor de ea.

- De cine din familie v-ați simțit cel mai apropiat în anii copilăriei?

- Mama și bunica au fost icoanele copilăriei mele. Și pentru că am crescut mai mult între femei, mult timp bărbații mi-au provocat teamă, o teamă estom­pată cu timpul de admirația intelectuală. Femeile sunt mai tandre și mereu m-am simțit bine cu ele. Așa a fost bunica din partea mamei. O chema Manda Despina. Iar pe mama - Bălașa, și pe tata - Atanase. Ce nume ro­­mânești, vechi și curate! De bunica sunt atât de atașat, pentru că ea m-a crescut la Căscioarele. Mama era la București, să câștige o pâine pentru familie, iar tata lupta pe front. La Odessa s-a îmbolnăvit de plă­mâni, ni l-au trimis acasă și a murit repede. Aveam un an și jumătate și nu mi-au rămas de la el decât câteva poze. Bunica m-a crescut cum a știut ea mai bine, cu toate că era săracă, era văduvă de război, din primul răz­boi mondial. De altfel, bunicul meu e înmormântat în Alsacia, unde a murit prizonier la nemți. Pe bu­nica n-au împroprietărit-o la reforma cea mare din 1921, pentru că nu avea boi. La omul să­rac, nici boi nu trag. Dar asta a fost o condiție a regelui Ferdinand, pentru ca țăranii să capete pământ trebuia să aibă cu ce-l lucra. O gre­șeală, pentru că bunicul își dăduse sângele pentru țară. I-a fost greu bunicii, dar nu s-a văitat niciodată. Ba a și păstrat toată viața po­za re­gelui în spatele icoanei - chiar și în vre­mea comuniștilor, când puteai fi arestat pentru asta. Pentru că, atunci, ei credeau în­tr-o ierarhie. Și așa, săracă, bu­nica a cres­cut două fete. Dintr-un pogon și jumătate de pământ, bunica a cărat taxele la școa­lă, pentru fetele ei. Plătea în grâne, că n-avea bani. Și ca să facă economie, le căra pe jos, cu cobilițele, făcea 18 kilometri cu cobili­țele ei, cu 80 de kilograme în spi­nare! A fost totdeauna spirt, fibră. A trăit până la 84 de ani și nu s-a recăsătorit nicio­dată. Ca și mama, de altfel. Dar n-au avut nicio­dată sentimentul sacrificiului. Așa în­țele­geau femeile viața. Nu alergată în stânga și-n dreapta.

- De la cine credeți că ați moștenit talentul? Tot de la femeile copilăriei dvs.?

- Ce pot să-ți spun este că mama mea, de pildă, a fost profesoară de țesut la faimoasa școală de arte și meserii "Robescu", o școală condusă de Alexandru Tzigara-Samurcaș. Iar planșele făcute de mama au fost luate de Tzigara-Samurcaș și duse la expoziția interna­țională de la Paris. Erau planșe profesioniste, modele de covoare. Iar tatăl meu cânta la chitară. Dar eu nici nu știu dacă sunt talentat. Mai degrabă sunt tenace. De multe ori mă suspectez de asta, n-o spun din modestie. Eu chiar nu știu ce înseamnă talent. Știu, în schimb, ce înseamnă muncă. Nu poți să fii talentat fără să muncești. Doar așa îți poți ademeni inspirația. Altfel, talentul rămâne cuvânt golit de sens.

Întâlnire cu Monseniorul Ghika

- Când s-a terminat visul dvs. de la Căscioa­rele?

- S-a terminat atunci când s-a descoperit că și eu mă îmbolnăvisem de tuberculoză, pe care o lua­sem de la tata. Și atunci a intervenit prima perso­nali­tate emblematică a vieții mele. Cel care m-a consultat a fost doctorul George Emil Palade, vii­to­rul laureat al Premiului Nobel. El a sfătuit-o pe mama să mă ia la București, ca să mă îngrijească mai bine. Și am luat-o cu noi și pe bunica, pentru că nu mai avea ce să facă în sat. Ca să mă îngri­jeas­că, mama, săraca, a vândut toate acele bijuterii de țe­sături făcute cu mâna ei. Dar treptat, m-am vin­decat.

- Ce personalități v-au marcat destinul în co­pilăria și adolescența dvs. bucureșteană?

- Noi am locuit într-o zonă foarte șic a Bucu­reș­tiului, între Piața 1 Mai și Șoseaua Kiseleff, pe stra­da Nicolae Ionescu. Acolo am cunoscut pe cineva de la care am învățat extrem de mult. Era un inginer în vârstă, de modă veche, pe nume Teodor Du­mitrescu. Dar nu era un inginer obișnuit, era dintr-un neam mare de boieri de Craiova. Făcuse primul război mondial ca aviator și se mândrea cu asta, ținea în casă, ca pe o distincție, o elice de lemn. În război, Teodor Dumi­tres­cu trăise un accident groaznic. Avionul lui se pră­bu­șise în luptă. Pilotul avionului a murit și el a fost ră­nit crunt. Căzuse într-o căpiță de fân și își rupsese o ver­tebră cervi­cală. S-a dus la Viena și acolo i-au pus o placă de argint, dar a ră­mas toată viața lui cu capul aplecat pe stânga și chi­nuit. Dar era un inginer cons­tructor foarte bun, comu­niștii l-au ținut să mun­cească până la 80 de ani. A lucrat și la Muzeul Antipa, și chiar îl cunoscuse pe Grigore Antipa, cu care era prieten bun. La Muzeul Antipa, mergeam cu el în mod obiș­nuit, mă jucam în curtea muzeului, eram de-al casei acolo. Dar într-o zi, Teodor Dumitrescu m-a luat cu el cu un aer mis­terios, fără să-mi spună încotro vom mer­ge, de astă dată. Așa am ajuns la bi­serica de lângă actualul spital Parhon, acolo unde era preot Monse­niorul Ghika. Monseniorul aștepta în bi­serică. Așa l-am cunoscut, deși nu știam cine e, pentru că eram încă mic. Și nici d-l Dumitrescu nu mi l-a prezentat. Am stat așa, pri­vindu-i cum vorbeau blând, ca într-o taină. Și clipele de atunci îmi pul­sează și azi în suflet, intense și vii. Imediat după aceea l-au arestat pe Monse­nior.

- Ce impresie v-a făcut Mon­se­niorul?

- Pe mine, mai întâi m-a speriat! Intram prima oară într-o biserică catolică și era cu totul altfel decât într-o biserică de-a noastră, ortodoxă. Biserica era toată orbitor de albă, și era dominată de un Iisus Christos uriaș, alb și el. Sub Christ, stătea Monseniorul. Purta o rasă franciscană, cafenie... Era mi­cuț, micuț de tot Monseniorul Ghika, cu barba lui lun­gă și albă. Și era foarte slab, aproape ca o închi­puire.

Primele iubiri

- Ați avut multe de învățat de la acest boier Du­mi­trescu...

- Așa-i! Și tot de la el mi s-a mai tras ceva. M-a văzut odată, eram de-acum la liceu, că ciopleam în curte. Eu căram lemne sus, la etaj, ca să ne încălzim. Alături era o garnizoană de ruși, că nu plecaseră încă trupele sovietice din țară. Și eu mă urcam pe gardul garnizoanei și vedeam toate filmele care se dădeau pentru ei. Dar rușii, tot suflet slav: o vedeau pe bunica cu broboadă (pentru că ea se purta tot ca la țară) și mai vedeau că nu avem lemne. Și atunci, îi aruncau bunicii lemne peste gardul garnizoanei. Așa am primit odată de la ei un butuc mai mare, din care într-o zi m-am apucat să cioplesc o Madonă. Și văzând-o, d-l inginer Dumitrescu mi-a spus să mă apuc de sculptură. A avut intuiția asta, pentru că se pricepea la artă. Dar se mai și cunoștea personal cu Brâncuși. Era o somitate, inginerul meu. Dar eu nu l-am înțeles atunci.

- Ce amintiri vă mai leagă de copilăria bucu­reșteană?

- Prima mea poveste de dragoste! O iubire la limita copilăriei, inocentă și dramatică. Pe strada noastră era o fetiță foarte drăguță, Sanda Bobârnac, pe care am cucerit-o. Toți o tachinau, mai puțin eu. I-am scris și o poezie, ce-i drept, era un fragment din "Lucea­fărul". Și ea, copleșită de atâtea dovezi, a vrut să ne împrietenim, așa că m-a dus acasă la ea, la maică-sa. Mi-a arătat pantofiorii ei de balet și eu eram rușinos tare. Pantofii de balet erau roz, cu fundulițe tot roz. Mi-a arătat și dresurile, vai de mine, a fost iubire mare de tot! Și când a trecut vara, fetița crescuse ma înaltă ca mine, iar eu nu i-am mai vorbit niciodată! Eram complexat! Ră­mă­sesem pitic, iar ea crescuse frumoasă și elegantă. Și m-am ascuns. Mi-e dor de prostiile mele din copi­lărie, chiar dacă am scăpat de mult de complexul ăsta, că-s scund. Odată am fost în vorbe și cu o fată din echipa națională de volei, cu un cap jumate mai mare ca mine, și pe urmă, majoritatea fetelor cu care am vorbit, au fost înalte.

- Aceasta a fost prima dvs. iubire. Dar primele prietenii?

- Eram trei pe stradă. Trei prieteni. Unul dintre ei, Andrei Ostufiev, era dintr-o familie de ruși albi. Tatăl lui era conte cazac, iar maică-sa, prințesă elisabetană de rang întâi. În tinerețe, taică-său o furase cu calul - altfel, după protocol, nu aveau voie să se căsătoreas­că... Și cazacul era enorm, o namilă cât ușa. Toți din neamul lui au fost așa. În 1918, se refugia­seră în România, iar acum trăiau din traduceri. Acești oa­meni aveau să-mi influen­țeze decisiv destinul. Andrei Ostu­fiev, de pildă, a urmat arhitec­tura (acum e mare arhitect la Paris). Vrând să calc pe urmele lui, m-am hotărât, și eu, pentru arhitectură. Andrei, care era mai mare decât mine și era deja student, a început să mă pre­gătească. Dar exact în ace­lași timp, am văzut, într-o zi, și niște acuarele frumoase făcute de el, care mi-au stârnit și mie pofta să încerc. Și cum cu de­senul tehnic nu prea mă împă­cam, m-am hotărât sa încerc la Belle Arte. Am pictat multă acuarelă, că tuburile de ulei erau scumpe. Mă duceam în fiecare zi în Piața 1 Mai și acolo desenam și pictam dezlănțuit și îndârjit, șase ore pe zi. Odată au venit de la Institutul de Arte la liceul meu, să caute talente, câțiva profesori renumiți. S-au uitat pe mapa mea de lucrări și au rămas uimiți: o mapă cu atâtea lucrări nici studenții de anul III nu aveau. Și când a venit ora admiterii, am intrat din prima încercare, lucru rar pe atunci.

Amintiri cu scriitori

- Care au fost figurile dvs. tutelare, din clipa în care ați devenit artist?

- Marele critic de artă Eugen Schileru a fost prima dintre ele. Îl iubesc și acum foarte mult, deși a plecat de mult dintre noi. Expoziția mea cea mare din toam­nă, de la Sala Dalles, va fi dedicată domnului Eugen Schileru, iar portretul lui făcut de mine îl voi pune la intrare. Am atâtea de po­vestit despre el, păcat că nu ne ajunge spațiul, și așa generos, acordat de "For­mula AS". Schileru era o somitate, dar totuși, lângă el te simțeai om, chiar dacă nu era un tip popular, nu-i plăcea să se amestece cu mulțimea. Însă nu era nici profesorul ăla strict, de catedră, țapăn și domn... dom­nul Trandafir. El mergea în­tr-un pulover negru, pe gât, cu o gean­tă mare (cumpăra cărți, era înnebunit după cărți). Când eram student, mer­geam tot timpul după el, cărându-i vali­zele lui nesfârșite, cu cărți. Îmi amintesc că atunci când a plecat la Paris, Uniunea Artiștilor Plastici l-a obli­gat să-și cum­pere un costum, că nu avea voie să mear­gă altfel. Și Schileru și-a luat cos­tum la ordin. Prin el i-am cu­noscut pe Stelaru, pe Tudor George, toată gașca aia de boemi, dar și pe Mircea Ivă­nes­cu sau pe Cezar Baltag. Adevărul e că tot timpul am avut nevoie de niște modele.

- De cine v-ați mai simțit apropiat?

- După ce Schileru a murit, simțeam ne­voia de o lume intelectuală. Aș fi putut să mă împrietenesc cu Zaharia Stancu, dar nu am fost eu niciodată prea insistent. Îi ilustrasem "Să nu uiți, Darie", și lui i-a plăcut mult, pen­tru că ilustrațiile aveau atmosfera aia de Dunăre (el fiind dinspre Giurgiu, eu dinspre Ol­te­nița). Și-odată m-am trezit că trimite mașina să mă ducă la el acasă. A fost prima oară când am intrat în Cartierul Primăverii. Am ajuns la Zaharia Stancu și l-am văzut cum deschide un dulap enorm, plin de băuturi. Credea că sunt artist băutor, ca toți artiștii. Nu văzusem niciodată într-un dulap atâtea sticle cu băuturi fine - era aproape ca la un supermarket! Și-i spun: „Eu nu beau!". "Și ce vrei?" - m-a întrebat cu aerul acela al său, seniorial. Auzisem și eu că dulceața de afine e o nebunie și, ca să mă dau mare, am cerut. Când i-am spus de dulceața de afine, s-a-ntors, la fel de marțial, a deschis ușa spre bucătărie și a întrebat: "Avem dulceață de afine?" Și bucătăreasa a venit cu un borcan mare, pe care mi l-a pus în față, iar eu m-am făcut mic, în fotoliul din fața lui Zaharia Stancu, cu dulceața mea cu tot. Nici până azi nu știu prea bine de ce.

- Nu v-ați apropiat de Zaharia Stancu, în schimb prietenia dvs. cu Nichita Stănescu este bine cunos­cu­tă. Cum s-a întâmplat?

- Întâlnirea mea cu Ni­chita a fost anunțată, ca un buzdugan, de poezia lui. Apoi, am aflat că Nichita tocmai se mutase în Piața Amzei, nu departe de ate­lierul meu. Și într-o zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la el. Ușa apartamentului era deschisă, nu avea nici clanță. A fost primul șoc. I-am vorbit foarte politicos și timid și el mi-a spus să iau loc. Și... m-a uitat acolo. Altfel, Nichita era o poezie, tot timpul. Tot ce spunea și ce făcea el era poezie. Și așa cum făcea poezia, ca un dar, așa făcea și desene, pentru că îi plăcea să și deseneze. Asta ne-a și apropiat. În­tr-o zi l-am dus la mine, în man­sarda din Robescu, și mi-a văzut desene­le. După care, am început să facem troc: Nichita venea la mine în ate­lier, eu îi arătam desenele, după care cerea o hârtie. Convenția era așa: dacă-mi lua un desen mare, îmi scria un poem pe o hârtie mare, dacă lua un desen mic, îmi scria pe o hârtie mică. Am avut 33 de poeme de la el. Tot de la Nichita am învățat sistemul de creație. Înainte, ru­me­gam o idee, o duceam din aproa­pe în aproape. Cu el, am început să alătur forme opuse și să le fac să explodeze. Ca prin­tr-un contact cosmic. De la Nichita am mai înțeles că nu-i timp pierdut nici atunci când lucrezi contra inimii. Stai și mâzgălești o hârtie, numai ca să faci ceva. Mâz­gă­lești, și deodată se naște o lume.

O inițiere în absolut: manuscrisele eminesciene

- Povestiți-ne ceva și despre monumentala dvs. realizare: editarea în facsimil a manus­criselor eminesciene, pe care ați făcut-o după o rețetă a dvs., de grafician, ce nu s-a mai folosit până acum la noi.

- Manuscrisele lui Eminescu... Lada aceea a lui cu manuscrise, singura lui avere despre care poetul a întrebat mereu, spre sfârșitul vieții sale. Eu am avut norocul să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu, datorită d-lui Eugen Simion. Și m-am luptat foarte mult pentru proiectul ăsta, m-am luptat să conving că numai după metoda mea se pot reproduce perfect manuscrisele - adică la fel ca acum mai bine de 100 de ani, când erau noi. Aveam ceva experiență de la Petru Creția, cu care făcusem deja o primă încercare pentru Muzeul Literaturii Române. Și mai știam că Petru Creția descoperise poezii noi în manus­crisele emines­ciene, deși nimeni n-a crezut că mai pot fi poezii noi de-ale lui Eminescu. Tocmai de aceea mă bucur și mai mult că acum manuscrisele pot fi cercetate în tihnă.

- Cum s-au putut descoperi, după atâta timp, poezii noi ale lui Eminescu?

- Pentru că manuscrisele sale sunt ames­tecate! Puțină lume știe asta. Atunci când legă­torul de pe vre­mea lui Titu Maiorescu a dat peste lada lui Eminescu, a început să ia foile și să le lege în funcție de di­men­siunile lor. Nu după succesiunea lor firească. Acum, după facsimilele pe care le-am făcut, scrisul poetului este mult mai lizibil, nu te mai chinui. Eugen Simion este de părere că o variantă așa bună cum o avem noi n-o au nici francezii, la ma­nuscrisele lui Verlaine, de pildă.

- Ați trăit vreo magie legată de manuscrisele lui Eminescu? De atingerea paginilor pe care le atinsese și el?

- Apropierea de scrisul lui Eminescu m-a marcat puternic. Parcurgând manuscrisele, înțelegi mai bine că Eminescu era în căutarea absolutului, cum spune Arghezi. Pe Eminescu nu-l interesa să publice. Și e o adevărată inițiere în absolut, când urmărești căutarea cuvântului la Eminescu. E ca un desen. Șterge un cu­vânt, apare altul, apoi șterge și pe acela, apare altul. Se vede după cerneluri. Experiența manuscriselor mi-a dat libertate și mie, ca artist. Eu acum nu mai șterg desenele, le las libere, cu tot cu greșelile pe care le fac. În plus, printre rânduri au apărut, după ce am realizat fac­similul nostru, care este fidel începuturilor, corec­tând trecerea timpului, și desene. Sunt pro­blemele lui de matematică. Nici Perpessicius n-a văzut desenele. Pentru că desenul eminescian era în creion și cerneala îl ascunsese. A fost un drum fascinant. Cred că am avut noroc: tocmai eu, din Căscioarele, să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu!

- Credeți că acest noroc v-a ur­mă­rit și în restul vieții?

- Am fost norocos, pentru că am avut parte în jurul meu de oameni de mare valoare ai României. Cineva, acolo Sus, cred că a avut grijă și de iubirile mele, că n-am fost eu prea frumos. Dar a avut grijă și de arta mea. Pentru că eu nu a trebuit să mă chinui să trăiesc din artă. Toată viața am fost profesor sau grafician de carte. Și am vândut în viața mea trei lucrări. Restul, le-am dăruit.

- Și atunci, dacă nu vindeți, pen­tru ce creați aceste lumi artistice tulburătoare?

- Din iubire. Și din bucuria nemă­surată de a vedea un vis întrupat sub mâinile tale. Visul la care îi faci păr­tași și pe ceilalți...