Genii în țara nimănui

Catalin Apostol
- Sunt doar la vârsta adolescenței dar au deja la activ invenții care lasă lumea cu gura căscată. Coeficientul de inteligență al tinerilor din România impresionează întreg mapamondul, cu excepția mai marilor țării, loviți de orbul găinii, când e vorba de promovarea valorilor -

Îl cheamă Ionuț Budișteanu, are 19 ani și tocmai a absolvit un liceu din Râmnicu Vâlcea. În cla­sa a șaptea, a realizat un program de calcu­la­tor pen­tru suprave­ghe­rea co­piilor de la mare dis­tanță. Un an mai târ­ziu, a realizat un soft pentru recuperarea datelor din­tr-un computer furat și localizarea imediată a hoțului. Pentru acest program, a obținut premiul întâi la Salonul Național de Inventică. În 2010, a luat locul patru la un concurs din America, cu o lucrare de creare de softuri cu ajutorul Inteligenței Artificiale. Anul tre­cut a inventat un sistem prin care poate fi depistat rapid orice dezastru natural de pe glob, cu ajutorul sateliților. Tot anul trecut, a creat un program prin care persoa­nele nevăzătoare pot "vedea" display-ul compu­terului, lucrare extem de apreciată de Institute of Electrical and Electronics Engineers, care i-a oferit o bursă în bani, pe care o poate folosi pentru orice universitate din SUA. Au urmat alte numeroase in­ven­ții răsplătite cu premii în Mexic, Olanda, Elveția, Slo­vacia, Taiwan, Ucraina, Turcia. În prezent, Ionuț lu­crează la cel mai ambițios proiect al său: o mașină care poate fi condusă de orbi. Muncește zilnic, câte 14 ore, nu are telefon mobil, nu deschide niciodată te­levizorul, citește pe rupte, mai ales cărți tehnice. Din păcate, opțiunea lui certă pentru viitor este să plece în străi­nătate, să-și continue studiile într-o țară care știe să apre­cieze valo­rile.
Andrei Kovari are 18 ani și e elev în ultimul an la Colegiul Național "Petru Rareș" din Bistrița Năsăud. Anul trecut a realizat "robotul salvator", un dispozitiv care poate identifica, cu ajutorul unui senzor de dioxid de carbon, orice scurgere de gaze. "În cazul unui cu­tremur, de exemplu, spune Andrei, un astfel de roboțel poate salva o persoană aflată în pericol, fiind mai ușor de folosit decât soluțiile tradiționale, cu care sunt dotate autoritățile." Tânărul inventator visează să poată lucra cândva într-un laborator de cercetare din Asia. "Acolo oamenii sunt extrem de civilizați și cerce­tarea este încurajată mai mult decât oriunde în lume."
Andrew David Murray (american după tată și ro­mân după mamă) este elev în clasa a zecea la Colegiul Național "Barbu Știrbei" din Călărași, are 17 ani și a rea­­lizat un robot care vorbește limbajul sem­­nelor. In­venția sa se numește "mâna bionică" și constă într-un dispozitiv care poate transforma cuvin­tele în semne din limbajul persoanelor hipoacuzice. Pentru acest uimitor robot a obținut medalia de aur la Concursul Național InfoMatrix - ediția 2013. "Scopul acestui proiect", spune tânărul inventator, "este cel de a rupe ba­rierele între persoanele normale și cele cu ase­me­nea deficiențe. Ideea mi-a venit acum vreo trei ani, însă la dispozitiv am lucrat, efectiv, doar șase luni. Tot proiectul a costat numai 100 de dolari." Dispo­zitivul a ajuns deja în multe centre de hipoacuzici.
Daniel-Octavian Rizea și Cosmin-Gabriel Dinu, foști elevi ai Colegiului Național "Mihai Viteazul" din București, au primit în 2008 medalia de aur la Con­cursul Internațional InfoMatrix, cu două invenții care au uimit lumea: microscopul virtual, prin care medicii pot studia țesuturi de la pacienți aflați la mii de kilo­metri distanță, și un dispozitiv de îngrijire online a animalelor lăsate singure acasă. Anul acesta, Daniel, împreună cu alți doi cercetători, au inventat un aparat cât două degete, care poate măsura, în timp real, po­luarea din orice loc în care te afli.
Adrian Florescu și Ana-Simona Borș, de la Co­legiul Național "Alexandru Ioan Cuza" din Galați, au realizat în anul 2011 robotul anti-secetă, adică un dispozitiv care poate măsura în orice moment și în orice loc temperatura și nivelul umidității din sol. Cu un asemenea robot, orice proprietar al unei sere poate afla imediat dacă plantele au nevoie de apă. Cei doi tineri au obținut pentru invenția lor locul trei la concursul "INVENTIKa", ediția 2011.
În România de astăzi, sunt sute de asemenea tineri, care ne-ar putea readuce mândria națională, alterată după 23 de ani de degradare morală și promovare ob­se­sivă a nulității și a mitocăniei. Dezgustați de tot spec­­tacolul ăsta jalnic și de lipsa totală de interes a autorităților pentru realizările pe care le născocesc, cei mai mulți stau ascunși în atelierele lor, ticluind viitoare invenții și visând la alte meleaguri, cu oameni dispuși să le încurajeze valoarea. Raul Oaidă din Deva are 19 ani și este deja curtat de cele mai mari companii de cer­cetare din lume. Pentru el, însă, acest lucru nu e deloc un titlu de glorie într-o țară ca România, în care "dacă nu ai bani și o mașină de lux, ești un neica ni­meni."

Un nou Henri Coandă în România

L-am sunat într-o zi toridă, spunându-i că vreau să-l cunosc și să scriu despre el. Nu era deloc încântat. În primul rând, pentru că tocmai lucra la un nou proiect și abia avea timp să mănânce. Apoi, pentru că nu are încredere în ziariști și în presă. "Văd că toate ziarele publică doar scandaluri și mizerii mondene. Ce să caut eu acolo?" Nu știa nimic despre "Formula As". L-am rugat să caute pe internet site-ul revistei, să-și facă o idee și să vorbim mai târziu. M-a sunat după o oră și mi-a zis: "Da, e altceva, e o revistă se­rioa­să, îmi place și îmi cer scuze că n-am știut până acum despre ea." După doar un sfert de ceas, eram deja în atelierul lui, o hală uriașă, cât un garaj pentru trei mașini. Totul e aranjat într-o or­dine exemplară. Într-un colț, câteva dulapuri de ta­blă, pline-ochi cu scule și accesorii de tot felul. Lângă ușă, lipit de perete, stă un ditamai strungul, strălucitor și curat, parcă abia scos din cutie. În mijloc se întinde un cadru metalic uriaș, de forma unui șasiu pentru o mașină de Formula 1, iar în spatele lui stau grămadă zeci de cutii mari, pline cu piese lego. "Ăsta e proiectul la care lucrez acum, o mașină adevărată, la care totul, în afară de șasiu și de roți, e făcut din piese lego. Dar n-aș vrea să spun prea multe detalii tehnice, deo­cam­da­tă e un proiect secret. Pot să vă zic doar că e vorba de o premieră mondială." În fața lui, pe masa de lucru, se află mo­torul mașinii. Un motor adevărat, cu multe supape și pistoane, toate cons­truite cu o migală uluitoare numai din piese lego. "Și funcționează jucăria asta?", întreb oa­recum neîncrezător. Raul zâmbește poznaș, leagă do­uă fire la o baterie și apasă un buton. Tot me­ca­nismul se pune încet în mișcare, zumzăind ușor, ca o mo­rișcă de vânt. Se învârte apoi tot mai iute, întețindu-și hu­ruiala. Da, jucăria asta mare și frumos colorată se aude și func­țio­nează exact ca un motor ade­vărat. Pare de necrezut ca un asemenea me­canism fragil, construit doar din piese de plastic, să poată pune în mișcare ditamai bolidul de Formula 1. Și totuși, nu peste mult timp, Raul va demonstra că se poate. Lucrează la pro­iec­tul ăsta de aproape un an. A visat într-o noapte un ca­mion uriaș, făcut din piese lego. Trecea prin fața ca­sei, iar el a început să alerge în urma lui ca să-l în­trebe pe șofer cine și cum a reușit să facă așa ceva. Nu a reușit să-l ajungă, și-atunci, de supărare, s-a trezit îna­inte de zori și a pus pe hârtie primele desene. I se părea ui­mitor amestecul ăsta, o jucărie uriașă, care se de­pla­sează pe șosea ca un camion adevărat. Au urmat câteva săptămâni de căutări, de noi schițe, de nopți ne­dormite. Iar după ce a fost sigur că tot ce a pus pe hâr­tie este fezabil, a început demersurile pentru procu­ra­rea pie­se­lor. Le-a scris celor de la "Lego", spunân­du-le ce anu­me vrea să facă și ce fel de piese i-ar trebui de la ei pentru asta. I-au răspuns prompt, făcându-i, pen­tru o asemenea serioasă comandă, o reducere substanțială: opt mii de euro, în loc de 20 de mii, cât ar fi costat în mod normal toate piesele solicitate. Bucu­rie mare, nimic de zis, însă de unde atâția bani? "De când eram mic, am învățat un lucru: să nu iau niciodată în calcul posibilitatea eșecului. În afară doar de momentele în care legile fizicii mă opresc." A început să caute sponsori. Zi și noapte a stat înțepenit în fața compute­ru­lui, accesând pe internet mii de companii și site-uri per­sonale, ale unor posibili finan­țatori de proiecte. "In­ternetul poate fi nociv atunci când nu știi cum să-l folosești. Pentru mine, însă, este cel mai important instrument. În primul rând, pentru că de-acolo am învățat cam tot ce știu și apoi, pentru că fără comuni­carea prin internet nu puteam să fac absolut nimic." A ajuns cu emailurile până în Mel­bourne, la un anume Steve Sammartino, director al unei mari companii australiene. I-a povestit despre realizările lui de până atunci și-apoi i-a spus pe șleau ce-ar vrea pentru pro­iectul lui de acum. În câteva zile, avea deja banii în contul lui personal. După încă o săptămână, i-au sosit și piesele și s-a apucat de treabă. Muncește zilnic, până noaptea târziu, își ține telefonul aproape tot timpul închis, nu iese nicăieri, nu se întâlnește cu nimeni, stă cât e ziua de lungă în atelierul ăsta al lui, umplând caiete întregi cu schițe și migălind la uimitoarea lui jucărie. "Cei câțiva prieteni ai mei mai apropiați mă cunosc și știu că nu sunt deloc abor­dabil atunci când m-am înhămat la un proiect. Nu-mi pot permite să pierd timpul. Uneori, chiar și în somn mă frământă tot felul de idei, mai ales atunci când sunt într-un impas. Și, de multe ori s-a întâmplat ca a do­ua zi să mă trezesc știind soluția. Nu pricep cum se în­tâmplă miracolul ăsta, dar știu că fără consecvență, răbdare și seriozitate, nu poți face nimic bun pe lumea asta." Mă pri­vește cu ochii mari, accentuând fiecare cuvânt pe care-l rostește. "Da, chiar așa. Dacă le ai pe toate astea poți să răstorni și munții."

Bicicleta cu reacție

Prima lui realizare mai importantă a fost un mic motor cu abur. Avea 12 ani și era fas­ci­nat de orice mecanism care se mișcă. Nu i-a ieșit din prima, nu prea înțelegea cum func­țio­nează supapele la un asemenea motor. A întrebat în stânga și-n dreapta, a răscolit biblioteca și internetul și până la urmă a găsit so­luția. "De fapt, totul era o improvizație gro­solană. Am stricat bicicleta bunicului, demon­tându-i pistonul și cilindrul, am folosit tot felul de sâr­me și cuie. Când am încercat să-l pun în funcțiune și am văzut că merge, nu-mi venea să cred. Părinții au rămas și ei uluiți, a fost cel mai frumos moment din copilăria mea. Reu­șisem să dau viață unui mecanism făcut numai din ciu­rucuri bune de aruncat." Au urmat încă șase modele de motoare cu abur, din ce în ce mai performante. Tatăl lui, tâmplar de meserie, i-a lăsat la dispoziție atelierul lui, cu toate sculele și piesele aflate acolo. Avea deja o mare nădejde în dibăcia lui, lă­sându-i libertatea de a face tot ce-i trece prin cap. "Țin minte că la ultimul model de motor cu abur, tata toc­mai monta în casă o nouă instalație de apă. Iar eu îi luam țevile de cupru, lampa de lipit și tot ce mai avea. Era ceva extraor­di­nar pentru mine, parcă trecusem într-o nouă eră teh­no­logică."
Pe la 14 ani, a descoperit pe internet un model de mi­croturbină cu reacție. Atunci i-a încolțit ideea cons­truirii unui motor, pe care l-a numit "turbo jet pur". Știa că nu e deloc o trea­bă ușoară. Pentru așa ceva, ori­unde în lume, lucrează o întreagă echipă de profesio­niști, cu aparate și piese ultraper­for­man­te. Pe zi ce trecea, însă, am­biția lui era tot mai aprigă. Au ur­mat primele schițe, a procurat zeci de cărți, a cerut sfaturi celor mai grei oameni de știință, a umblat după piese prin toate atelierele din Deva. "Deja știa tot orașul ce vreau eu să fac. Unii mă credeau nebun, mă as­cul­tau și se închinau, zicând că așa ceva n-o să pot face nicio­dată. Dar toate reacțiile astea mă ambițio­nau și mai tare."
Mă privește cu o oarecare mândrie, arătându-mi pe un raft teancul de caiete pline cu schițe pentru motorul lui cu reacție. "A fost greu, foarte greu. Au fost destule momente în care am vrut să cedez, mai ales când aș­tep­tam luni de zile să-mi vină vreo piesă. 24 de ore pe zi numai la asta mă gândeam. Toți banii pe care îi primeam, alocația, de Crăciun, de ziua mea, numai pentru proiectul ăsta erau des­tinați. Devenise cel mai impor­tant obiectiv al meu."
Pe 24 aprilie 2011, după trei ani de muncă înne­bunitoare, a avut loc primul test. Era în curtea casei, pe la prânz. Raul tremura din tot corpul de atâta emoție și nerăbdare. A pus contactul, a dat drumul la aer și, deo­dată, un zgo­mot infernal a scos toți vecinii din case. Motorul lui cu reacție funcționa. Reușise să facă de unul singur ceea ce nimeni nu credea că va reuși. Apoi, după câ­teva retușuri, a fixat motorul pe o bicicletă și a ieșit cu ea în oraș. Evenimentul a făcut mare vâlvă, su­te de oameni veneau la poarta lui să vadă minunea. Du­pă aproape o lună, o echipă de reporteri de la o tele­vi­ziu­ne britanică s-a deplasat aici, la Deva, realizând un ma­re reportaj despre cel pe care toată presa străină l-a nu­mit "noul Henri Coandă din România".
"După atâția ani de muncă, satisfacția a fost pe măsură. La 17 ani, am devenit cunoscut în toată lumea pentru o realizare în premieră mondială. Și totuși, bucu­ria a fost de scurtă durată, pentru că pe-aici, în afară de cei din familie și de câțiva prieteni, nu prea m-a băgat nimeni în seamă." Zâmbește cu amărăciune și scoate dintr-un sertar câteva fotografii. El, călare pe bicicleta lui "turbo jet", tot el, în atelier, meșterind la motor, apoi câteva imagini colosale, cu orizontul curbat, luate din stratosferă. "După povestea cu moto­rul cu reacție, am zis să mă mai delectez puțin. Și am făcut un experiment la care visam de mult. Am dat dru­mul în stratosferă, cu ajutorul unui balon cu heliu, unei mici rachete din lego, fixată într-o cutie de plas­tic, alături de o cameră video care a filmat tot tra­seul. Imaginile sunt, într-adevăr, magnifice." Pentru joaca asta, a fost nevoit să meargă împreună cu tatăl lui în Germania. Autoritățile aeronautice din România nu i-au dat aprobări pentru o astfel de lansare. În schimb, nemții, au răspuns numaidecât favorabil. "Am mers în Germania, numai eu cu tata. Am făcut lan­sarea pe 31 de­cembrie 2011, chiar în ziua cu revelio­nul. Pe ca­meră aveam montat un GPS și vedeam per­manent pe laptop unde se află balonul. S-a înălțat pâ­nă la 30 de mii de metri. Acolo, balonul s-a spart și cu­tia a căzut, iar la contactul cu aerul s-a deschis pa­rașuta. Ateriza­rea a avut loc după vreo șase ore de la pornire, cam la 240 de kilometri de locul lansării, într-o zonă împă­durită. Am recuperat camera și imaginile obținute au făcut imediat înconjurul lumii. A fost așa, mai mult o joacă, dar am muncit foar­te mult, chiar și pentru o asemenea joacă."
Raul îmi povestește toate astea cu un entu­zi­asm debordant. Rar gă­sește un asemenea prilej. În afară de câțiva prieteni, nimeni nu prea e interesat de poveștile lui. Zi de zi stă aici, în atelierul ăsta, muncind meticulos și cu nesaț, la năstrușnica ma­și­nă ori visând la noi pro­iecte. Între timp, Steve Sammartino, australianul care l-a ajutat cu bani pen­tru procurarea pieselor le­go, a devenit cel mai bun pri­eten al lui. Steve are aproape 40 de ani și, în lumea așilor din domeniul tehnologiei, este o ade­vă­rată personalitate. Primă­va­ra trecută au reușit să se întâlnească, undeva, în Thailanda, la o mare con­fe­rință a celor mai im­por­tanți oameni din branșă. "A fost pentru mine o enor­mă onoare să particip la un asemenea eve­ni­ment. Am fost invitat pen­tru motorul cu reacție pe care l-am prezentat, ală­turi de Steve, pe o scenă mare, sub privirile a sute de oameni, care conduc ce­le mai mari companii din lume. Am dat mâna și am vorbit cu ei, m-au felicitat, îmi venea tot timpul să mă ciupesc, să fiu sigur că nu visez. Eram ca un biet purice printre atâția monștri."
A urmat un val de oferte de angajări sau colaborări la diferite proiecte. Le-a refuzat pe toate, chiar dacă toată lumea îl sfătuiește invers. Nu, el nu acceptă să de­vină un simplu șurubel într-o mașinărie. Vrea să lu­cre­ze independent, la propriile lui proiecte și idei. Ba­nii, cel puțin deocamdată, nu-l interesează. Vrea doar atât, cât să-și poată susține lucrările. Cineva i-a oferit în Thailanda o sumă colosală pentru mașina din lego. A refuzat fără să clipească. El nu poate fi un simplu ne­gustor. Nici continuarea studiilor nu pare deo­cam­dată să-l intereseze. Școala, zice el, l-ar limita doar pe anu­mite domenii, or, el vrea să acumuleze tot ce se poate. În plus, astăzi, nimeni nu te mai întreabă de stu­dii, ci doar dacă poți face cutare lucru. Anul ăsta in­ten­țio­nea­ză să obțină o viză de rezidență în Australia. Vrea să mear­gă la mentorul lui, Steve, și să pună în miș­care noi pro­iecte la care visează. În România, lu­crul ăsta ar fi imposibil. Aici nimeni nu dă doi bani pe ceea ce face el. Și totuși, România va fi mereu pen­tru el acasă. Iar atunci când lucrurile se vor îndrepta și la noi, iar po­liticienii se vor lăsa de furat și se vor apu­ca de treabă, s-ar putea să revină și el, pentru totdea­una, la obârșie.