RĂZVAN MAZILU - "Am avut o familie care m-a ajutat să-mi urmez visul"

Povestea unui tango

...Recunosc, am văzut cu mare în­târ­ziere "Un tango mas" (mai pe ro­mâneşte... "Încă un tango"), spec­­tacol-unicat cu care se mândreşte, pe drept cuvânt, acel teatru foarte special, condus de o mare şi foarte specială actriţă, pe nume Dorina Lazăr. Teatrul se cheamă "Odeon". Da, l-am vă­zut cu mare întârziere, dar aş­teptam să-l văd cu ne­răb­da­rea în­fierbântată cu care îm­pătimiţii de tango - profesio­nişti ori sim­pli ama­tori - aş­teap­tă să intre pe ringul de dans. Am ştiut că de la primele acor­duri de muzică pasională, voi fi cu­cerită de spec­tacol, de rit­muri, de regie, de coregra­fie, de decor, de lu­mini, de costume, de atmosferă. Că voi fi înno­bi­lată de energia scăpărătoare a interpreţilor ce oficiau, sub ochii noştri, o de­monstraţie su­premă de "Tango mas".
Atinsă de emoţia provocată de acest spectacol-eveniment, mi s-a părut firesc să încerc să-l cunosc mai bine (în numele ci­titorilor noştri) pe acest ba­lerin, pe acest dansator înzestrat cu un har al creativităţii atât de special, ba chiar şi cu o fru­museţe din familia lui Apollo. Noi, oamenii obişnuiţi, dorim întruna să aflăm când şi cum ţâşneşte la lumină harul care-i face atât de deosebiţi, de unici, pe cei cu "o stea în frunte". Aşadar, l-am "atacat" pe artist cu în­­trebările, clasice, de în­ceput:

Micul balerin de pe Giurgiului

- Unde aţi apărut pe lume? De când aţi început să dansaţi?

- De când mă ştiu! Dintotdeauna! Au­zeam muzica şi dansam, vedeam balet la televizor şi dansam şi eu. Din copilărie am avut înclinaţii artistice (pe lângă dans, eu şi desenam foarte mult). Iar mama mea a ştiut să vadă, să intuiască în aceste ma­nifestări ale mele un posibil talent creativ. Ea s-a priceput să îmi îndrepte paşii către studiul dansului, către dezvoltarea creati­vi­tăţii, încât toată această joacă a mea să devină, poate, în timp, ceva serios. Am clar în minte imaginea mamei mele, a tatălui meu, a întregii familii care, cu rândul, în funcţie de timpul fiecăruia, mă duceau la cursuri de dans încă de la vârsta de trei ani. Zilnic! De atunci dansez şi nu mi-am dorit să fi făcut altceva. Mă simt foarte norocos că sunt artist! E un mare dar pe care mi l-a făcut Dum­nezeu. Mă întrebaţi despre copilăria mea... M-am născut în Bucureşti, pe Şo­seaua Giur­giu­lui, în blocul turn cu cinci­spre­zece etaje. Chiar la ul­timul etaj. Acolo am prins marele cutremur din 1977! Din fericire, blo­cul a fost foarte rezistent şi nu s-a întâmplat nimic grav. Apoi ne-am mutat în car­tierul Drumul Taberei. Am fost un copil care s-a jucat pe-afară îm­preună cu ceilalţi copii. Ce-i drept, puţin mai târ­ziu, din cauza dansului, a trebuit să îmi "sa­crific" joaca şi să mă dedic cu totul acestei profesii care, pe cât e de frumoasă, pe atât e de grea. Consider că lumea tre­bu­ie să ştie că dansul e o profesie în care se mun­ceş­te enorm! Eu amprins perioada când tocmai se de­mola Spitalul Brân­co­venesc, când se construia Casa Poporului! Era isto­vi­tor, mai ales iarna, să mergem, prin noroaie şi nămeţi, la şcoala de balet, care era pe 11 iunie, aproape de Mitropolie. N-a fost de­loc uşor, îna­inte de '89! Era frig în sălile de dans, re­petam cu mănuşi de lână ca să nu ne îngheţe mâinile pe bară. Cu toate astea, cu toate greu­tăţile, lumea era totuşi altfel. Mai curată. Nu ne uram între noi. Poate pentru că aveam cu toţii speranţa - care ne ţinea în viaţă - că, într-o zi, toate greutăţile se vor sfârşi. Din păcate pentru şcoala românească de dans, vremurile noi de după Revoluţie, ca şi toţi aceşti ani, mulţi, care s-au scurs de atunci, nu au adus nici o îmbu­nătăţire a condiţiilor privind studiul profesionist al dansului. Noi nu avem - nici azi! - o şcoală de dans (mă refer la o clădire), cu săli mari şi înalte, cu duşuri, cu vestiare, eventual chiar şi cu o sală de spectacole. Personal, în urma spectacolelor pe care le-am organizat la Operă, am donat liceului de balet pianine, o instalaţie de sunet şi o videotecă. Este o situaţie foarte greu de înţeles, când văd cum se chel­tuie atâţia bani pe toate prosti­ile, când văd cât şi cum se fură. Când observ că ni­meni nu are grija educaţiei tinerei generaţii, a unor baze solide care se pun încă din şcoală!

Cei doi magnifici

- Pe cine aţi moştenit? Aveţi dansatori în familie?

- Nici vorbă! Părinţii mei au fost muncitori: tata su­dor, mama confecţioner. Mi se pare şi acum ex­traor­­dinar (un amestec de admiraţie şi re­cu­noş­tinţă), felul cum au ştiut ei să respecte, să ocro­teas­că, să în­curajeze harul meu în domeniul artistic, cât şi talentul surorii mele, Elena, în domeniul literelor. Nu am avut nici o tradiţie în familie, şi nici nu cred că e, cât de cât, obli­gatorie, din contră, cred că Dum­nezeu învesteşte cu talent sau frumuseţe acolo unde te aştepţi mai puţin, acolo unde e nevoie, aco­lo unde nu e nimic.
Adevărul e că m-am născut într-o epocă în care oamenii încă mai respectau foarte mult artiştii, cali­tatea, valoarea. Din fericire, părinţii mei nu au avut pre­­judecăţi legate de dans, prejudecăţi care sunt absur­de şi care în ziua de azi sunt legate de prag­ma­tismul ci­nic al goanei după bani. Se zice că un artist e un mu­ritor de foame! Ce prostie! În orice profesie poţi să fii muritor de foame sau să trăieşti decent. De aceea, nu voi obosi niciodată să spun că nu eu am făcut sacrificii în numele artei, ci familia mea, părinţii mei, pe care nu i-am auzit niciodată spunând: "Azi nu mergem la cursul de balet pentru că n-avem posibi­lităţi...". Repet, mă simt norocos pentru faptul că am avut o familie care m-a ajutat să îmi urmez visul. Asta e esenţial, e vital, căci nimic nu e mai trist decât să ajungi la con­cluzia că viaţa ta ar fi trebuit să fie trăită în altă parte, în altă profesie, în alt domeniu!

- Ce şcoli aţi urmat? Aţi avut profesori de care vă amintiţi azi cu plăcere?

- Am absolvit liceul de coregrafie din Bucureşti, apoi, în mod firesc, Fa­cul­tatea de Teatru. Dar până la şcoala de balet, îmi amintesc cu drag de cursu­rile pe care le făceam la acele Case ale pionierilor (care exis­tau înainte de 1989), unde eram singurul băiat printre foarte multe fete şi unde aveam o pro­fesoară originară din Rusia, doamna Antoaneta Boscu. O doamnă blon­dă care era un adevărat per­sonaj, coborât parcă din alte epoci sau dintr-un film de Fellini! Vorbea cu ac­cent rusesc şi avea la bază, evident, faimoasa Şcoală de balet rusă. Dum­neaei a fost primul pro­fesionist care m-a încu­rajat şi care m-a făcut să mă simt, de mic, ca un adevărat artist. Îi sunt recunoscător şi azi...

- Aţi fost de mic la operă, la spectacole de balet?

- Împreună cu sora mea, mergeam mai tot timpul la Operă. Mai exact la fosta Operetă de pe Splai. Părinţii noştri ne duceau la teatru, la concerte, tot de pe la trei-patru ani. Eu, unul, nu înţeleg acei părinţi ca­re nu îşi duc copiii la teatru, la operă, să vadă şi să simtă emoţia live a unui act artistic. Nu înţeleg şi nu accept nici o scuză, nici de timp, nici de trafic, nici de bani. Copilul trebuie educat, culturalizat încă de foarte mic, crescut în cultul frumosului, al fanteziei creatoare, al armoniei.

- Aţi avut în acei ani, în copilărie ori mai târziu, în adolescenţă, un idol?

- Niciodată nu am simţit nevoia unui idol. Poate doar nevoia unor repere. Au existat, desigur, perso­nalităţi care m-au inspirat de-a lungul carierei mele, şi pe care le-am şi întâlnit: artişti mari, de la care am în­vă­ţat, maeştri din domeniul dansului sau al tea­trului. Am învăţat din mers, lu­crând, ex­pe­rimentând, asu­mân­du-ne reciproc riscuri. Dan­sul şi teatrul le faci lu­crând în per­manenţă, fi­ind tot timpul în contact cu sce­na.

- Aţi avut un rol preferat? Chiar mai multe?

- În tot şi în toate m-am regăsit. În toate rolurile am pus ceva din mine, le-am dorit, le-am muncit şi m-au costat: energie, speranţe, ilu­zii. Şi totuşi, cred că Do­rian Gray din spectacolul "Portretul lui Do­rian Gray", de la Teatrul Ode­on, ca­re a avut premiera în 2004, se pa­re că e rolul care m-a servit cel mai bine.

Miracolul de la Odeon

- Cum aţi ajuns la Teatrul Ode­on unde, împreună cu o echi­pă de profesionişti de înaltă clasă, aţi creat spectacole de referinţă?

- Prezenţa mea în minunata echipă a Tea­trului Odeon o datorez regizorului Alexandru Dabija. El m-a chemat, prin anul 2000, să mă alătur trupei de la "Odeon". Privind în urmă, îmi dau seama ce proiecte im­portante şi frumoase am realizat împreună cu re­gizorii Odeonului, cu Alexandru Dabija şi cu Dragoş Gal­goţiu, de-a lungul acestor ani. "Un tango mas" şi "Block Bach" cu Dabija, "Portretul lui Dorian Gray", cu Galgoţiu, fără să mai pu­nem la socoteală ga­lele de dans sau spectacolele de teatru sub bagheta acestor regizori, la care eu am sem­nat coregrafia. Au fost nişte întâl­niri absolut fericite, care sper că vor con­tinua. Sunt spectacole care se joacă şi s-au jucat mult timp, spectacole-eveniment, pe care le-am prezentat în multe turnee în Eu­­ropa, spectacole jucate cu casa în­chisă. Ală­turi de celelalte pro­ducţii de dans ale mele, toate aceste spectacole au făcut din Odeon un teatru unic, unde publi­cul iubitor de dans (şi nu numai) ştie că poate vedea ceea ce îşi doreşte.

Dansând în iarbă

- Vorbiţi-ne despre excepţio­na­la dvs. parteneră, balerina Monica Pe­tri­că...

- Dansez de mult împreună cu Monica, un artist şi un prie­ten pe care îl preţuiesc enorm! E ca o soră. Talentul şi frumu­seţea îi sunt dublate de un ca­racter pe măsură. Ea m-a ur­mat peste tot, în toate proiec­tele pen­tru care am solicitat-o. Ne ştim din copilărie, din şcoa­la de balet. Am dansat împreună în "Roşu şi negru", pe scena Operei Na­ţio­nale, la Odeon, în "Un tango mas" şi "Block Bach", la Teatrul de Operetă, în "Ur­ban Kiss" şi în multe alte spectacole în ţară şi în străi­nă­tate. Mai ales tur­nee­le în străinătate, pe care le-am făcut cu ea le păstrez în memorie ca pe nişte mari aventuri, în care, pe lângă faptul că am avut succes,am trecut prin tot felul de întâmplări, bune de cuprins într-o carte. Cu ea am dansat pe mari scene ale lumii, dar şi pe asfalt, pe iarbă, acolo unde s-a cerut, acolo unde am fost che­maţi. Când suntem împreună, râdem foar­te mult, ne place să râdem şi chiar credem în efec­tul terapeutic al râsului, în starea de fericire pe care o induce. În plus, amândoi iubim foarte mult ani­ma­lele şi tot îm­preună le ajutăm, le salvăm, când le găsim în sufe­rinţă.

- De ce "Tango"? Aveţi o relaţie mai specială cu lu­mea argentiniană?

- Nu cred că e cineva pe lume care să nu iubească tan­goul. Îmi place, pur şi simplu, pentru că este fru­mos, erotic, sen­zual, decadent, surprinzător, grav şi pasio­nal, sau ludic şi plin de umor! Cu toţii ne regăsim în acest dans care e ca o pro­mi­siune de feri­cire, ca atunci când miroşi un parfum bun sau mănânci o cio­colată fină. Îţi activează toate simţurile. "Un tango mas" es­te, iată, un spectacol care ţine afi­şul teatrului din 2006, când a fost pre­mie­ra, şi care este unul dintre cele mai lon­ge­vive spectacole din România. Se­cre­tul stă poate în fascinaţia pro­vocată de tango şi, ne place nouă să credem, pentru că e un spectacol bun, de su­flet, pe care îl dansăm cu mare plă­cere de fiecare dată, şi eu, şi par­te­nera mea, minunata Monica Petrică. Ca şi ceilalţi dansatori din spec­tacol. Faptul că e atât de cerut de public ne motivează, ne dă putere să mer­gem mai departe ca performanţă.

- Aveţi prieteni în Argen­tina?

- Nu am prieteni în Ar­ge­ntina şi nu am fost nicio­dată la Buenos Aires. Îmi doresc, de­si­gur, să ajung şi-acolo, pentru că îmi place foarte mult să că­lătoresc. Dar povestea din "Un tango mas" se poate întâmpla oriunde. E o poveste de dra­goste ca atâtea altele. Plină de bucurii şi suferinţă. De agonie şi extaz. Şi poate de aceea vin la spectacol foarte multe cu­pluri, cred că se re­găsesc în acea desfăşurare de pasiune, când clo­co­titoare, când rece ca gheaţa. Nu cred că trebuie să fi fost plecat în Argentina pentru a înţelege spiritul aces­tui mi­nunat dans, aşa cum nu cred că pentru a face un rol, un actor trebuie să trea­că prin expe­rien­ţe asemănă­toa­re cu ale perso­najului. Dacă interpretezi un hoţ, nu te apuci să furi, ca să vezi cum trebuie să joci. Toc­mai prin asta e minunat teatrul şi dansul, că ajungi să inter­pretezi pe o scenă vieţi, destine, senzaţii, emoţii, cu aju­torul forţei gândului creator, al ima­ginaţiei, al fan­teziei.

- Şi acum... două între­bări de final: Care e re­laţia dintre Răzvan Mazilu, inter­pre­tul, şi Răzvan Ma­zilu, crea­torul coregrafiei?

- Relaţia dintre cei doi Ma­zilu e una ca în viaţă: se mai iubesc, se mai urăsc, coabitează sau îşi fac loc cu forţa... Se împacă, până la ur­mă. Aşa se va întâmpla până la un moment dat, atunci când nu voi mai dansa, iar interpretul va fi nevoit să îi ofere locul creato­ru­lui...

- V-aţi dorit vreodată să părăsiţi definitiv Ro­mâ­nia?

- Nu, nu mi-am dorit niciodată să plec de­fi­nitiv din ţară! Cum să-mi doresc aşa ceva când, în Ro­mâ­nia mi s-au împlinit şi mi se împlinesc toate visele!? Şi... încă ceva, nespus de preţios: aici, acasă, am pu­blicul meu, care mă iubeşte. E o iubire reciprocă.