SELECŢIA "FORMULA AS"

Ioana Revnic, "Con­­vorbiri cu Alex. Ştefănescu", Edi­tu­ra Allfa (tel. 021/ 402.26.30), 278 p.

Cărţile de convorbiri cu persoane care au notorietate - pasageră sau durabilă, locală sau mondială - s-au dovedit vandabile. Fie că e vorba de nume cu excelenţă profesională, în special din sfera artistică, fie de oameni cu mare expunere publică din sport, politică, show-biz, mai rar din ştiinţă, asemenea volume sunt râvnite şi de cei care nu au pasiunea lecturii. Curiozitatea lor e nutrită şi de dorinţa de a coborî celebrităţile la nivel omenesc comun, de a găsi motive nu doar de admiraţie, ci şi de judecare morală, de indignare sau compătimire cu o superioritate care le face bine. Iar cel care provoacă mărturisirile şi îşi alătură pe copertă numele de unul (mai mult sau mai puţin) celebru joacă un loz cu şanse multiple. Nu doar că îşi mai trece un titlu în bibliografie, ci poate câştiga şi un pot mare, numele lui fiind citat în posteritate alături de cel al interlocutorului cu memorie perenă. De câte ori nu l-am văzut citat pe Bernard Gavoty, care a înregistrat între 1951-1953 douăzeci de convorbiri cu George Enescu, prelucrate împreună cu marele nostru compozitor în ultimul lui an de viaţă, pentru apariţia în­tr-un volum rămas de referinţă? Sau numele lui Matthieu Galey asociat cu acela al Margueri­tei Yourcenar pentru dialo­gu­rile lor din car­tea Cu ochii deschişi? Sau ce vă spune faptul (ne­drept) că din biblio­grafia lui Florin Mu­gur, un poet bun aproa­pe uitat după moarte, cel mai des pomenită şi azi e cartea lui de convorbiri cu Marin Pre­da din 1973 (nu însă şi cea la fel de interesantă cu Paul Geor­gescu, critic şi romancier de certă valoare, aflat deo­cam­dată într-un con de um­bră con­juncturală)? Ştiindu-se toate aces­­tea, nu e de mirare că în ultimii ani, odată şi cu sim­pli­ficarea tehnică a rea­lizării lor, cărţile-dialog au proli­fe­rat la noi. În lumea li­terară cel puţin, dacă sunt tre­cute de 60 de ani, per­sonalităţile cele mai vizibile sunt solicitate de tineri colegi să-şi povestească viaţa, cariera, întâmplări cu alţi scriitori vestiţi pe care i-au cunoscut, opinii despre vremurile pe care le-au trăit şi despre prezent, să-şi spovedească păcate şi să facă profesiuni de credinţă. Cea mai re­centă carte de acest gen pe care am citit-o se dato­rea­ză unei tinere cercetătoare literare din Ora­dea, Ioana Revnic, specializată în literatură română contem­po­rană (inclusiv studii postdoctorale). După un volum de interviuri cu scriitori români emblematici din gene­raţiile '60-'80, "Dresura de lei", în care şi-a dovedit com­petenţa şi "clasa" superioare gazetarilor culturali din mass-media, acum ea şi-a ales un subiect gras în per­soana criticului, istoricului literar şi publi­cistului Alex. Ştefănescu. Binecunoscut de decenii nu doar ci­ti­to­rilor de reviste literare, ci, ca şi Dan C. Mihăilescu, mult mai numeroşilor telespectatori, pentru emisiunile în care făcea o totdeauna simpatică popularizare - po­zitivă sau negativă - cărţilor româ­neşti, Alex. Şte­fă­nescu e interlocutorul ideal fiindcă îi place să poves­tească, are umor, e un bonom senti­men­tal, cu simţul (auto)spectacolului. De aceea volumul de confesiuni stimulate de Ioana Revnic după o serioasă docu­men­tare are calităţi de piesă de teatru cu două personaje oglindite unul în altul. Tânăra inter­vievatoare ştie cum să-i câştige încrederea hârşitului de viaţă sexagenar, să-l aducă într-o stare de spirit propice comunicării dezinhibate, sincere (mă rog, în limitele imaginii pe care doreşte el să o lase despre sine). Şi nici nu îi e prea greu, fiindcă Alex. Ştefănescu are un talent de po­vestitor înnăscut şi exerciţiul discur­sului seducător. Fabuloasa copilărie bucovineană într-o familie cu trei copii în care iubirea părintească, filială şi frăţească plus bunul simţ al locului şi-au pus am­prenta asupra adolescentului rebel, modelându-l pe viaţă; perioada studiilor universitare în Bucureştiul atât de diferit ca atmosferă şi mentalitate de Suceava lui; întâlnirea cu personajul crucial al carierei sale, Nicolae Manolescu, sprijin preţios în multe cumpene, şi tristeţea neînţe­le­gerilor recente; redacţiile în care a lucrat, entuziasmul lui pentru literatură, niciodată secătuit, şi o bogată, sa­vuroasă anecdotică din viaţa literară sunt doar câteva din temele cu care vă ademenesc în lumea acestei cărţi.

Ludmila Uliţkaia,"Fetiţele. Rude săr­mane", povestiri, traducere de Gabriela Russo, Editura "Humanitas Fiction", colec­ţia "Raftul Denisei" (tel. 0372/743.382). 256 p.

Majoritatea editurilor îşi răresc peste vară, dacă nu chiar stopează, noile apariţii în librării, rezervându-şi pentru septembrie, când lumea se întoarce din vacanţă, lansările de titluri inedite. Mă bucur că Humanitas nu se conformează acestei cutume, fiindcă şi în concediu cititorii intră în librării, ba chiar au mai mult timp să zăbovească acolo pentru a-şi alege companioni de ore liniştite. Iată, în plină vară, editura a publicat o nouă carte a Ludmilei Uliţkaia, al şaptelea volum tradus în româneşte de Gabriela Russo din opera celei con­siderate drept cea mai bună prozatoare contemporană din Rusia. Ideea de a încredinţa aceluiaşi traducător transpunerea cărţilor unui mare autor este şi ea be­ne­fi­că. Familiarizat, prin demontarea originalului şi re-crearea lui în româneşte, cu universul tematic, parti­cu­larităţile stilistice şi de construcţie ale scriitorului străin, tra­ducătorul devine sim­biotic cel mai nu­anţat cunoscător al său în spirit şi literă. Traducerile din ruseşte rea­lizate de Ga­briela Russo ale povesti­rilor, nu­velelor, romanelor scurte şi până la vas­tele compoziţii polifonice scrise de Uliţ­kaia o demonstrează. Prozatoarea face par­te din pleiada noilor scriitori ruşi, cu­nos­cuţi în România după ce Occidentul i-a "des­co­perit" cu entuziasm. Makanin, Ta­tia­na Tolsta­ia, Pelevin, Sorokin, Kurkov, Ero­feev, Mamleev, Şişkin ş.a. continuă ma­rea tradiţie a literaturii lor naţionale, ori­ginali fiecare în felul său, sincronizaţi cu procedeele moderne şi postmoderne occi­dentale, dar având în acelaşi timp ca numitor comun o marcă ru­sească inconfundabilă. Şi despre Uliţ­kaia se poate spune acelaşi lucru. De pro­fesie genetician, s-a consacrat pro­zei de ficţiune destul de târziu, pe la 50 de ani, şi a devenit faimoasă, in­clu­siv în Oc­ci­dent, abia după căderea co­mu­­nis­mului. În timpul cenzurii so­vie­tice, cărţile ei despre cenuşiul cotidian, discriminările de clasă şi rasă, mizeria materială şi morală, despre promis­cuitate şi îndoc­trinarea mincinoasă, pe scurt despre viaţa omului de rând din URSS, n-aveau cum să apară. În ADN-ul ei scri­­itoricesc, geneticiana are în primul rând gene Cehov - o combinaţie de râs cu lacrimă, de su­blim şi ridicol, apoi Turgheniev, Goncearov, Tolstoi şi ceva Dosto­ievski, pentru acea foame de dăruire a sufletului, de împlinire prin sacrificiu. Vâna cehoviană se simte preg­nant în povestirile din volumul pe care vi-l reco­mand azi. Uliţkaia aduce în ele vieţi mărun­te de fete şi femei pentru a sonda spre adevăruri omeneşti ge­neral valabile despre candoare, iubire, vulnera­bi­litate, sufe­rinţă, generozitate, dar şi despre into­le­ranţă, cruzime, invidie, frică, minciună, lă­comie. În pri­ma dintre cele două culegeri reunite între co­perţile cărţii, descoperim universul copilăriei şi ado­les­cenţei din anii sovietici '50, cu pioniere crescute în cultul lui Stalin şi al ero­ismului comu­nist, dresate în ri­tualuri şi limbaj oficial. Aceleaşi fetiţe care traver­sează ca protagoniste sau personaje secundare toate cele şase proze (dintre care cea intitulată La 2 mar­tie, în acelaşi an e o biju­terie) ilustrează cu umor şi fior atât me­canismele muti­lante ale stalinismului, cât şi eternul suflet rus în căutarea unui sens exis­tenţial care să-l salveze din prezentul pervertit. Şi în a doua secţiune, Rude sărmane, realitatea moscovită de după război e pro­iectată prin vieţile unor oameni neînsemnaţi, cu iluziile, eşecurile, umilinţele şi bietele lor satisfacţii. Personajele sunt şi aici în principal femei, surprinse în diferite momente ale existenţei lor pline de dificultăţi cotidiene, dar niciodată resemnate. Fiindcă pe fiecare o năzuinţă înaltă, o credinţă iluzorie sau o taină pre­ţioasă o ajută să plutească, să nu cadă în disperare. În povestirile Ludmilei Uliţkaia nu există răspunsuri la marile întrebări, ci doar fete şi femei care-şi duc viaţa în sumbrul secol XX, luminate din interior de speranţa nebunească într-un bine intim, fie şi derizoriu. Prin filtrul prozatoarei, imagini, scene, discuţii, senzaţii, sfâşieri şi râsete din URSS limpezesc - între politic, poetic şi grotesc - cursul vieţii dintr-o epocă, slavă domnului, apusă.

Jean des Cars, "Sissi, împărăteasa Austriei", traducere de Ana-Maria Stan, postfaţă de Doru Dumitrescu, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 496 p.

Pentru mine, legendara Sissi, soţia împăratului Franz Joseph I, are splendoarea actriţei Romy Schnei­der din filmele în care a întruchipat-o şi care au alimentat cultul persistent al împărătesei Austriei şi reginei Ungariei. O femeie cu destin dramatic, ce con­tinuă să fascineze şi azi, de vreme ce i se dedică noi şi noi cărţi. Ştiu că biografiile personajelor istorice conţin premisele unor reconstrucţii mitice, dar în cazul Elisabetei de Wittelsbach, ducesă de Bavaria şi apoi împărăteasă a Austriei, scenariul real al vieţii are toate ingredientele unui roman complex. Cea care a intrat în istorie sub numele co­pilăros şi înduioşător de Sissi a avut, până la urmă, o soartă tra­gi­că, în ciuda stră­duinţelor ei de a-i schimba cursul. Ultima împără­tea­să a dinastiei multiseculare a Habs­burgilor, ca soţie mult iubită a lui Franz Jo­seph, şi mama prinţului Rudolf, celebru prin mult mediatizatul "episod Mayerling", a fost ea însăşi asasinată de un anarhist italian la Geneva, în 1898. Francezul Jean des Cars, cunoscut biograf al multor capete încoronate din Europa secolului XIX şi cu­noscător avizat al epocii, nu se putea să nu fie şi el atras de întor­săturile şi capca­nele pe care destinul le-a pus în faţa acestei fe­mei intrate aproape fără voie în ţesătura istoriei. Sissi a rămas în memoria colectivă ca o suverană extraor­dinar de frumoasă, so­litară şi independentă, în raport cu pro­to­colul imperial, călătoare neobosită, sfidând constrângerile vremii prin purtare şi idei, prin naturaleţe şi per­sonalitate. Autorul noii biografii a studiat cu acribie foarte bogata docu­mentaţie existentă şi, pe lângă faptele cunoscute deja, a adus elemente noi, in­clusiv despre Mayerling, pe baza discuţiilor cu ultimii Habsburgi aflaţi în viaţă şi a unor do­cumente inedite păstrate de ei. Cercetările lui au relevat nu doar o existenţă excen­trică, datorată perso­na­lităţii puternice şi originale a împărătesei, ci şi o "vi­ziu­ne asupra lumii" ce discorda cu rigiditatea proto­co­lară a celei mai vechi case domnitoare din Europa şi cu politica lui Franz Joseph, axată pe păstrarea atri­bu­ţiilor lui seculare, într-o lume pe cale de transformare. După o copilărie liberă şi vo­ioasă, la reşedinţa familiei sale bavareze, Sissi devine, la 16 ani, printr-o neaş­tep­tată toană a destinului, soţia vărului ei primar, tânărul împărat al Austriei, care se îndrăgosteşte la prima ve­dere şi o preferă surorii ei mai mari, ce-i fusese hără­zită de familie. Odată ajunsă în casa de Habsburg, intră repede în conflict cu soacra, împărăteasa-mamă Sofia, şi cu normele pe care Curtea (un viespar de intrigi şi bârfe) i le impune. Proaspăta suverană - pasionată de călărie şi drumeţii neproto­colare, romantică şi idea­listă, iubitoare de poezie şi muzică - contrariază şi prin libertatea ei de spirit, prin curiozitatea deschisă spre domenii interzise pe atunci, din principiu, femeilor. Tocmai de aceea, iubită şi admirată de austrieci, ea devine şi o eroină a ungurilor, pe care îi susţine în afirmarea demnităţii lor naţionale, grav afectate de înfrângerea din revoluţia de la 1848. Datorită insistenţelor lui Sissi, monarhia habsburgică acceptă, în 1867, dualismul ce instituie dominaţia austro-un­gară asupra Europei Centrale. Dualismul, ca sursă supli­mentară de frământări naţionale în imperiul multietnic, va fi de altfel şi ultima încercare de adaptare a lui la modernitate, înainte ca secolul XX să-l trea­că definitiv în istorie. Viaţa lui Sissi este şi o succesiune de mo­­mente tragice, de morţi (su­ro­rile ei, Ludovic al II-lea al Ba­variei, celebrul văr sinu­ci­gaş, cumnatul Maxi­milian - îm­păratul Mexicului, fiul ei Rudolf, a cărui sinucidere, de­monstrează Des Cars, are motive politice, nu sen­ti­men­tale ş.a.). Neadaptarea şi durerile sufleteşti o îm­ping mereu pe drumuri, de-a lungul şi de-a latul Eu­ro­pei, ca într-o fugă de toţi şi de sine, spre o libertate niciun­de găsită. Peregrinările împărătesei se sfârşesc stupid, prin atentatul întâmplător al anarhistului Luigi Lucheni, pe cheiul din Geneva. Ea credea oricum că via­­ţa îi fusese irosită, iar moartea la 61 de ani a scutit-o de drama finală a prăbuşirii casei Habsburgilor, în ur­ma Primului Război Mondial, pe care chiar soţul ei l-a pro­­vocat. Sissi a fost înmormântată în cripta impe­rială de la Mânăstirea Capucinilor din Viena, celebră prin apa­riţiile fantomatice ale "doamnei albe a Habs­bur­gi­lor". De atunci, destinul ei a devenit legendă, iar fru­moa­­sa împărăteasă continuă şi azi să bântuie ima­gi­na­ţia popu­lară. În cartea lui Jean des Cars, riguros do­cu­men­­tată şi scrisă limpede, o veţi cunoaşte pe Sissi cea vie, o femeie specială, pe cât de iubită pe atât de nefe­ri­cită.