O vreme am curtat-o prin telefon. O sunam spre seară, pe la şapte şi jumătate. Îmi povestea ce-a mai făcut peste zi ori ce treburi i-au mai rămas de făcut cât mai zăboveşte în Bucureşti, înainte de a se întoarce la Bran, unde are pe o culme de deal o casă şi o biserică. Îmi făcea plăcere s-o ascult, cu glasul ei calm şi profund, şi mi-a făcut încă şi mai mare plăcere să o cunosc în persoană şi să-i aflu poveştile legate de meseria de actriţă. Prezentă de 45 de ani pe scena Teatrului Naţional din Craiova, a avut o carieră bogată, cu roluri mari, premiate, iar Fedra, o adaptare după Euripide şi Seneca, pusă în scenă la Naţionalul din Craiova de formidabilul regizor Silviu Purcărete, a făcut-o celebră în întreaga lume.
Pe întuneric, în scenă
- La ultima Gală UNITER, ţinută anul acesta la Iaşi, aţi fost distinsă cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate profesională. Lista candidaţilor a fost mare. De ce credeţi că alegerea a căzut asupra dumneavoastră? Ce vă distinge prezenţa scenică? Calitatea rolurilor jucate, patosul, o iradiere anume sau sufletul pe care l-aţi turnat în fiecare personaj?
- În teatru am jucat mai bine de 80 de roluri principale. Ele au reprezentat lada mea de zestre. Cariera a fost comoara vieţii mele, pe care mi-am clădit-o milimetru cu milimetru. La mine n-a existat spectacol, fără să fiu cu trei ore înainte la cabină, să fac vocalize ca să-mi încălzesc glasul, să repet textul întreg al piesei şi să mă duc preţ de un sfert de ceas în scenă, pe întuneric, ca să intru în pielea personajului meu. Nu poţi să pătrunzi în lumea spectacolului cu întâmplările de peste zi, cu discuţiile mărunte de pe stradă sau de la coafor. Am avut întotdeauna mare grijă la concentrare şi am făcut meseria asta cu mare seriozitate, cu aceeaşi sfinţenie şi ambiţie, şi pe scenele de cămine culturale, şi pe scenele marilor teatre din lume. Noi, actorii, atât suntem de apucaţi şi de năuci după meseria asta, că n-ai să-ntrebi pe unul care să nu-ţi spună că vrea să moară pe scenă. Bulandra juca Mamouret la 100 de ani...
- Cum e să trăieşti cu gloria în casă?
- Am spus odată, într-un interviu, că gloria e groapa meseriei. Nu vreau să par înfumurată, că nu toate rolurile au avut norocul Fedrei, dar ea chiar mi-a adus glorie. Şapte ani am umblat cu ea prin lume. Nu e puţin lucru să joci în faţa atâtor mii de spectatori din atâtea ţări, fiecare cu cultura sa, pe o scenă mereu nouă, cu care trebuia să te obişnuieşti rapid... Dar a fost rolul meu de suflet. Şi ca să mă întorc la întrebarea iniţială, legată de Premiul UNITER, el a venit după şapte ani de când am părăsit teatrul. De fapt, nu l-am părăsit, ci am fost alungată de directorul teatrului craiovean, pe motiv că nu există roluri pentru mine şi nu-mi poate motiva leafa aia mizerabilă, de 900 de lei, dacă nu sunt
La decernarea premiului UNITER (Foto: Agerpres)
O invitaţie misterioasă
- Zona Branului era dedicată, cândva, exclusiv păstoritului. Cum e să creşti la ţară, la oi, şi apoi să ajungi o mare actriţă?
- Ăsta e un lucru pe care nu l-am visat, să ajung actriţă. Dar să te naşti la ţară e minunat. În sat creşti în armonie cu tot ce te înconjoară, fără urâtul vieţii. Mama şi tata au fost doi ardeleni care şi-au văzut de căsnicia lor, de gospodăria lor, au crescut şase copii, trei fete şi trei băieţi. Nu eram foarte bogaţi. Avusese tata o prăvălie de manufactură şi când s-a schimbat regimul i-au luat tot. Or, la noi, nu prea aveai pe ce câştiga bani ca ţăran. Toţi aveau păsări, vaci, oi, lapte, brânză. Nu erau turişti ca acum. Ţin minte, din copilărie, cum mergeam toţi fraţii şi strângeam fânul cu tata. Ajunşi acasă, ne suiam în pod şi tata ne punea să-l îndesăm bine la cosoroabe, să încapă tot. Îl călcam şi-l îndesam, ne distram, îţi dai tu seama. La urmă, când ne dădeam jos, aveam nările negre de praf. Alergam iute la gârlă, ne spălam şi râdeam, ne stropeam, ne bălăceam... Era o veselie pe noi până seara, când mirosul de bulz ne ademenea acasă. În mod normal ar fi trebuit să ne facem rostul şi noi, copiii, în sat. Dar mama a fost tare ambiţioasă, şi ne-a trimis pe toţi la şcoală în oraş. La 9 ani, am plecat de acasă, la o soră mai mare, la Cluj. Mama n-a suportat să mă vadă că împart mereu premiul întâi cu fata învăţătoarei de la şcoala din sat. Apoi, când sora mea s-a mutat la Bucureşti, a trebuit să mă întorc la Braşov, unde mai aveam doi fraţi şi o soră. În fiecare sâmbătă, când învăţam la Braşov, mergeam la autobuz să iau pachetele pe care le trimitea mama. Primeam sticle cu lapte, caş, brânză, cartofi, mere. Iar în vacanţă, ne revedeam toţi, acasă. Era o bucurie în familie ce nu se poate descrie. Mâncam afară, sub mărul mare de lângă casă, adunaţi toţi. Mama avea lacrimi în ochi, să ne vadă iar strânşi în jurul mesei.
- Când s-a produs "schimbarea"?
- La Braşov am urmat liceul "Principesa Elena" şi după aceea am venit la Bucureşti. Şi atunci s-a petrecut ceva magic. Profesoara de limba rusă mă îndemnase să dau la filologie, la rusă, care era la mare modă atunci. Dar, ce să vezi, se hotărâse mutarea raioanelor, o nouă împărţire administrativă, şi dosarele de absolvire a liceului au plecat de la Braşov la Codlea, şi al meu a întârziat la înscrierea la facultate. Vezi, destinul?! Dumnezeu, în timpul ăsta, îmi croia paşii spre teatru. Îţi poţi imagina asta, că mi-a întârziat dosarul la rusă, ca să ajung la teatru?! Deci, la rusă nu intrasem, şi nu ştiam ce era de făcut. Acasă nu voiam să mă întorc, că mi-era teamă că nu mă mai lasă mama să plec, dacă n-am intrat la facultate. Era foarte multă muncă acasă! Şi-apoi, tatăl meu, săracul, căuta să mă mărite cu un băiat avut din deal, un băiat fain, care purta cizme bilgăre, cum le zicea pe atunci. Iar eu nu voiam să mă mărit. Aş fi dat la orice şcoală, numai să mai stau să învăţ în Bucureşti. Şi-apoi, într-o zi, a venit o prietenă la mine să-mi spună că a auzit o reclamă la radio, pentru o şcoală cu dans, cu muzică, ceva ce-mi plăcea mie. Eu făcusem balet şi dansuri populare la şcoala populară de artă din Braşov. Şi m-a tentat. M-am interesat şi am aflat. Era vorba de o şcoală de activişti culturali, situată la etajul cinci, în clădirea Institutului de teatru. Pe vremea aceea se punea mare bază pe directori de cămine culturale, pe instructori artistici. Era ordin de la partid să funcţioneze toate bine, să fie spectacole şi săli pline. Am dat examen, aşadar, şi cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat, am urmat un an şi - tot mâna destinului - într-o zi m-a chemat la ea în birou directoarea şcolii, doamna Predescu, şi mi-a spus: "Domnişoara Leni, am primit o invitaţie să-ţi dau voie să dai examen la teatru". N-am aflat nici până în ziua de azi misterul acelei invitaţii. A spus că-mi dă voie să dau examen la teatru, ba şi mai mult, că dacă reuşesc, nu mai trebuie să returnez bursa primită de la şcoala de activişti culturali. Era un contract pe care-l încheiasem şi care prevedea că trei ani după încheierea studiilor ca bursier aveam obligaţia să lucrez într-o casă de cultură. Şi dacă nu, trebuia să dau bursa înapoi şi eu n-aş fi avut de unde. Şi minunea s-a întâmplat. Deşi la examen la teatru au fost foarte mulţi candidaţi, cred că eram vreo 2000 pe 60 de locuri, eu am intrat a doua, după Irina Petrescu. Am fost colegă cu Irina, cu Ştefan Iordache, cu Şerban Cantacuzino, cu Virginia Itta Marcu, cu Sanda Ţăranu, la clasa profesorului Finţi.
- Există o anume trăsătură de caracter pe care aţi moştenit-o în anii copilăriei petrecute la ţară şi care v-a folosit în viaţă?
Fedra, o performanţă neegalată
Danemarca - Copenhaga, un alt triumf în turneul cu Fedra
- În perioada cât am jucat Fedra, am avut momente impresionante. Este un rol cu care am umblat şapte ani numai în străinătate. Însăşi premiera a avut loc la Viena, în 8 iunie 1993, cu o lună înainte de premiera de la Craiova. A urmat o serie de turnee prin lume, de spectacole la sediu şi de festivaluri în ţară, care i-au adus premii şi faimă. În 1999, presa consemna 100 de spectacole în străinătate. Până astăzi, Fedra a rămas o performanţă neegalată. Este spectacolul românesc cu cea mai îndelungată şi impresionantă carieră internaţională. Ultima dată s-a jucat în 2001 şi a însumat un număr-record de reprezentaţii, 172, pe care mi le amintesc ca şi când ar fi fost ieri.
În Ungaria, de exemplu, m-am îmbolnăvit groaznic la cap. Spectacolul se juca într-o biserică dezafectată, erau minus 10 grade afară, lumea stătea cu cojoace şi cu căciuli de blană, bătea un vânt năprasnic. Şi eu, în rochia subţire a Fedrei, transfigurată de suferinţă, cu părul plâns... Am făcut ţurţuri în cap, până la sfârşitul spectacolului. Pentru că eu am fost o actriţă care n-a făcut rabat de la meserie. Nici când jucam în căminele culturale îngheţate de pe vremea lui Ceauşescu nu schimonoseam personajul. Dacă personajul avea rochie de vară, aşa stăteam, nu puneam pe mine un puloveraş.
La Marsilia, Fedra s-a jucat într-o grădină de vară şi sufla vântul acela cumplit, mistralul... Mai să rupă decorurile la repetiţii. Scenografa, Ştefania Cenean, care era cu noi, a schimbat repede pânzele cu panouri. În spectacol, eu jucam foarte mult pe un pat, în picioare. Şi mă bătea vântul ăla... părul era în zbor, rochia era la un metru, flutura, iar gâtul mi se uscase cumplit. Condiţiile puteau să mă deconcentreze, dar nu, a început să-mi placă. Se auzea marea cum se zbuciuma, valurile când se izbeau de mal stropeau şi-n grădină, eu mă luptam şi cu mistralul, şi cu personajele, deja mă imaginam pe stâncile albe ale Greciei, pe furtună, înfruntând zeii şi destinul. Adevărată tragedie antică. Şi-am primit la aplauze... o senzaţie copleşitoare.
În Brazilia, Teatrul Opera de Arame, care a găzduit spectacolul, are o sală imensă, de 2000 de locuri. E construit numai din sticlă şi metal. Şi spectacolul de pe scenă se reflecta în geamurile laterale. La un moment dat, s-a pus iarăşi pe o furtună, de nu pot să spun. Şi deasupra, plafonul era tot din sticlă. Auzeam ploaia... Şi exact în momentele dramatice ale spectacolului, trăsnea şi fulgera şi se lumina scena, de jurai că e bandă sonoră pusă la spectacol.
Numai la Bucureşti, la Festivalul Caragiale, am fost primiţi foarte rece. Beligan, care era preşedintele juriului, vocifera... "Ne-am săturat de purcărismele astea", iar o cronicăreasă a spus că în loc de Leni Pinţea, Purcărete putea să pună o statuie, că era tot una. Am ieşit din teatru zguduită. A doua zi plecam în turneu, nici nu mai ştiam să-mi fac bagajele, voiam să mă întorc acasă... Noroc că sunt credincioasă şi Dumnezeu m-a ajutat să-mi vindec rănile sufleteşti, şi am fost, pe deasupra, şi răsplătită. Peste tot am avut parte de public numeros şi de cronici bune. Şi cu cronicarii străini nu te joci. Nu ar scrie două rânduri, dacă n-ar crede în ele cu adevărat.
Am mai avut o premieră în străinătate, cu Pinocchio la Veneţia, pusă în scenă de regizorul englez Robert Delamere. Jucam pisica, tot un personaj-simbol. Tot eu eram şi soţul, vulpoiul, doi vagabonzi de gară, învăţaţi să furăm şi să înşelăm lumea, dar cu un haz şi un pitoresc până la Dumnezeu. Eram oarbă în spectacol, şi regizorul, ca să nu trişez, mi-a pus ochelari negri, prin care nu puteam vedea nimic, şi mi-a adus baston pentru nevăzători de la Londra. A fost un spectacol fabulos. Premiera a avut loc la Cambridge, la Art Theater, unde a venit şi autorul piesei, Robert Coover, din America, împreună cu soţia sa. După premieră, el m-a invitat la barul teatrului, m-a servit cu şampanie şi mi-a spus: "Doamnă, aţi făcut personajul exact aşa cum l-am visat eu".
Scenă din Fedra
"Despre Purcărete trebuie să vorbeşti o carte întreagă"
- Vă număraţi printre actorii preferaţi ai lui Silviu Purcărete. Un regizor celebru, dar... prea puţin cunoscut, pentru că refuză publicitatea. Povestiţi-ne despre el. Cum e ca om, ca regizor? În ce constă genialitatea lui?
- Trebuie să vorbeşti o carte întreagă despre Purcărete, deşi înainte de '90, eu nu ştiam cine e, nu aflasem nimic despre el. Jucasem în Greul Pământului, de Valeriu Anania, personajul Muma. Era un personaj-simbol, o femeie de 80 de ani, de forţă dramatică. Mi-a plăcut, mi se potrivea şi mi-a ieşit bine. Purcărete a văzut şi el spectacolul şi i-a plăcut enorm. M-a întrebat: "Doamnă Leni, ce roluri v-ar interesa în cariera dumneavoastră?" I-am enumerat câteva roluri pe care le visam, printre care şi Fedra. Ţin minte că m-a oprit la numele ăsta şi m-a întrebat: "Vă place Fedra?". I-am zis, cum să nu-mi placă? Cumpărasem cartea de la Paris şi mă marcase enorm. Dar cred că încă de când mă văzuse pe scenă, Purcărete mă şi distribuise în mintea lui într-o tragedie antică. După vreo lună, mă sună secretara de la teatrul din Craiova şi-mi spune să merg urgent acolo, că mă caută Purcărete. Am zburat ca vântul. Mi-a spus că ar vrea să mă distribuie în "Piticul din grădina de vară", a lui D. R. Popescu. Eu ştiam piesa şi nu era nici un personaj acolo pe care aş fi putut să-l joc eu. "Lasă, că vedem noi ce-o să jucaţi. Probabil că o să jucaţi Sevastiţa", mi-a zis el. Şi aşa s-a şi întâmplat. Numai că ce a ieşit din piesa aceea, aşa cum a transformat-o el, era o adevărată capodoperă. A luat cu ea nu ştiu câte premii, eu am luat premiul întâi pentru interpretare, ce mai, a avut un succes fulminant. Şi, în timpul repetiţiilor pentru spectacolul ăsta, mi-a spus că următorul lui proiect este Fedra. Dar apoi a venit revoluţia şi Purcărete mi-a zis: "Leni, aş face acum Macbeth". Mai târziu, a pus în scenă Titus Andronicus şi abia după aia am început să lucrăm la Fedra.
Silviu Purcărete şi Leni Pinţea Homeag (Londra 1997)
Biserica din ograda casei
- După finalul nedrept şi impus al carierei teatrale, v-aţi întors la Moeciu, unde fiecare dimineaţă începe cu priveliştea Bucegilor şi a Pietrei Craiului. Ce faceţi toată ziua?
- La Moeciu nu-mi ajunge timpul. Scriu o carte despre toată activitatea mea teatrală, cu bune şi rele. Un an de zile am adunat materiale pentru ea. Apoi, în curtea casei am înălţat o biserică ce va deveni mânăstire. Până să vină măicuţele, mă ocupam eu de biserică, făceam curăţenie după fiecare slujbă, scoteam covoarele afară, ştergeam praful... În plus, vara trebuie să tocmesc om să cosească, să adune fânul, ce mai, o adevărată viaţă la ţară. Toţi turiştii care trec pe-acolo, mai ales oltenii, mă caută şi pe mine, vin să vadă biserica. Locuiesc singură, numai cu cele două măicuţe. Le iubesc foarte mult, sunt ca şi fetele mele, una are 35 de ani, cealaltă 30, maica Marta şi maica Elefteria. Ele se ocupă de biserică, de administrarea ei, se pricep la toate. Am scris o scrisoare către prea-sfinţitul Teofan, ca să le lase să stea la mine. În curând, o să am şi un preot călugăr, statutul de schit îl am deja. Biserica are hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi o dată pe an fac sărbătoarea hramului, când vin mai mulţi preoţi. Am făcut scenă în curte, au venit şapte sate la hram. Şi zic: "Uite, cum mi-a dat Dumnezeu scenă şi în curte, lângă biserică". Am clopot adus de la Baia Mare, uşile împărăteşti sunt sculptate din lemn de cireş, mobilierul tot e făcut la Bacău, într-un atelier unde se face numai mobilă bisericească. Draperiile de la porţile împărăteşti, ca şi feţele de masă din altar, le-am luat tocmai de lângă Slatina, de la o mânăstire, unde era un atelier de măicuţe care cos asemenea minunăţii. Eu vreau să fie aici un colţ de rai. Şi casa asta am să o las bisericii, cu tot pământul de jur-împrejur.
- Tăietura dintre anii de glorie şi liniştea satului nu doare prea tare? Vă împăcaţi cu singurătatea?
Biserica din ograda casei
Biserica e mândria mea. Când o vedeam cum se ridică nu era satisfacţie mai mare. Şi mi-am dat seama atunci ce înseamnă să ai "o meserie" pe care s-o faci pe contul tău. Să nu depinzi de directori, de colegi, de parteneri, care ba te sabotează, ba nu sunt pe aceeaşi lungime de undă... Or, aici, aşa m-am simţit, de parcă eu construiam biserica. Fiecare lemn care venea peste altul şi-o înălţa era o bucurie imensă. Când îi vedeam dimineaţa pe muncitori cum urcă dealul, hotărâţi şi vânjoşi, de parcă porneau la luptă... mi-era mai mare dragul.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile astea extraordinare pe care mi le-a dat: un soţ minunat, medic primar chirurg, care m-a iubit enorm şi era pasionat de teatru, roluri extraordinare, premii nenumărate, zece ani de turnee internaţionale... Dacă voiam, şi tot n-aş fi îndrăznit să visez toate astea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
