O vreme am curtat-o prin telefon. O sunam spre seară, pe la șapte și jumătate. Îmi povestea ce-a mai făcut peste zi ori ce treburi i-au mai rămas de făcut cât mai zăbovește în București, înainte de a se întoarce la Bran, unde are pe o culme de deal o casă și o biserică. Îmi făcea plăcere s-o ascult, cu glasul ei calm și profund, și mi-a făcut încă și mai mare plăcere să o cunosc în persoană și să-i aflu poveștile legate de meseria de actriță. Prezentă de 45 de ani pe scena Teatrului Național din Craiova, a avut o carieră bogată, cu roluri mari, premiate, iar Fedra, o adaptare după Euripide și Seneca, pusă în scenă la Naționalul din Craiova de formidabilul regizor Silviu Purcărete, a făcut-o celebră în întreaga lume.
Pe întuneric, în scenă
- La ultima Gală UNITER, ținută anul acesta la Iași, ați fost distinsă cu Premiul de Excelență pentru întreaga activitate profesională. Lista candidaților a fost mare. De ce credeți că alegerea a căzut asupra dumneavoastră? Ce vă distinge prezența scenică? Calitatea rolurilor jucate, patosul, o iradiere anume sau sufletul pe care l-ați turnat în fiecare personaj?
- În teatru am jucat mai bine de 80 de roluri principale. Ele au reprezentat lada mea de zestre. Cariera a fost comoara vieții mele, pe care mi-am clădit-o milimetru cu milimetru. La mine n-a existat spectacol, fără să fiu cu trei ore înainte la cabină, să fac vocalize ca să-mi încălzesc glasul, să repet textul întreg al piesei și să mă duc preț de un sfert de ceas în scenă, pe întuneric, ca să intru în pielea personajului meu. Nu poți să pătrunzi în lumea spectacolului cu întâmplările de peste zi, cu discuțiile mărunte de pe stradă sau de la coafor. Am avut întotdeauna mare grijă la concentrare și am făcut meseria asta cu mare seriozitate, cu aceeași sfințenie și ambiție, și pe scenele de cămine culturale, și pe scenele marilor teatre din lume. Noi, actorii, atât suntem de apucați și de năuci după meseria asta, că n-ai să-ntrebi pe unul care să nu-ți spună că vrea să moară pe scenă. Bulandra juca Mamouret la 100 de ani...
- Cum e să trăiești cu gloria în casă?
- Am spus odată, într-un interviu, că gloria e groapa meseriei. Nu vreau să par înfumurată, că nu toate rolurile au avut norocul Fedrei, dar ea chiar mi-a adus glorie. Șapte ani am umblat cu ea prin lume. Nu e puțin lucru să joci în fața atâtor mii de spectatori din atâtea țări, fiecare cu cultura sa, pe o scenă mereu nouă, cu care trebuia să te obișnuiești rapid... Dar a fost rolul meu de suflet. Și ca să mă întorc la întrebarea inițială, legată de Premiul UNITER, el a venit după șapte ani de când am părăsit teatrul. De fapt, nu l-am părăsit, ci am fost alungată de directorul teatrului craiovean, pe motiv că nu există roluri pentru mine și nu-mi poate motiva leafa aia mizerabilă, de 900 de lei, dacă nu sunt distribuită în spectacole. În timpul ăsta, trei regizori îmi propuseseră să joc roluri care-mi veneau mănușă, pe experiență și pe vârstă, dar nu hotăram eu. În clipa aceea am simțit sfârșitul. Vândusem casa din Craiova (soțul meu murise și nu mă mai simțeam bine în ea), luasem un apartament la două minute de teatru, dar nu am avut noroc de el... Sfârșitul de carieră a venit foarte abrupt, neașteptat. Iar suferința mea era atât de mare și de puternică încât, de câte ori ieșeam din bloc la cumpărături și vedeam teatrul în fața mea, mă umfla plânsul. Am știut că n-o să fiu rechemată și am hotărât să nu mă mai chinui și să plec definitiv din Craiova. M-am întors acasă, în satul meu. Aveam multă energie și putere de muncă. Am vândut apartamentul și, precum Scarlet O'Hara din romanul "Pe aripile vântului", care a plecat la Tara să-și refacă energiile pe pământul strămoșesc, așa m-am întors și eu pe pământul părinților mei, la Moeciu, satul de lângă Bran. M-a ajutat Dumnezeu și am construit nu doar o casă, ci și o biserică. Au fost un șantier de patru ani și un pogon de acte de făcut. O umblătură imensă, navetă cu IRTA, la primăria din Moeciu, la Zărnești, la Râșnov și la Brașov. Îți dai seama cât de îndurerată am fost, dacă am putut să mă arunc într-o muncă de zilier, timp de patru ani.
O invitație misterioasă
- Zona Branului era dedicată, cândva, exclusiv păstoritului. Cum e să crești la țară, la oi, și apoi să ajungi o mare actriță?
- Ăsta e un lucru pe care nu l-am visat, să ajung actriță. Dar să te naști la țară e minunat. În sat crești în armonie cu tot ce te înconjoară, fără urâtul vieții. Mama și tata au fost doi ardeleni care și-au văzut de căsnicia lor, de gospodăria lor, au crescut șase copii, trei fete și trei băieți. Nu eram foarte bogați. Avusese tata o prăvălie de manufactură și când s-a schimbat regimul i-au luat tot. Or, la noi, nu prea aveai pe ce câștiga bani ca țăran. Toți aveau păsări, vaci, oi, lapte, brânză. Nu erau turiști ca acum. Țin minte, din copilărie, cum mergeam toți frații și strângeam fânul cu tata. Ajunși acasă, ne suiam în pod și tata ne punea să-l îndesăm bine la cosoroabe, să încapă tot. Îl călcam și-l îndesam, ne distram, îți dai tu seama. La urmă, când ne dădeam jos, aveam nările negre de praf. Alergam iute la gârlă, ne spălam și râdeam, ne stropeam, ne bălăceam... Era o veselie pe noi până seara, când mirosul de bulz ne ademenea acasă. În mod normal ar fi trebuit să ne facem rostul și noi, copiii, în sat. Dar mama a fost tare ambițioasă, și ne-a trimis pe toți la școală în oraș. La 9 ani, am plecat de acasă, la o soră mai mare, la Cluj. Mama n-a suportat să mă vadă că împart mereu premiul întâi cu fata învățătoarei de la școala din sat. Apoi, când sora mea s-a mutat la București, a trebuit să mă întorc la Brașov, unde mai aveam doi frați și o soră. În fiecare sâmbătă, când învățam la Brașov, mergeam la autobuz să iau pachetele pe care le trimitea mama. Primeam sticle cu lapte, caș, brânză, cartofi, mere. Iar în vacanță, ne revedeam toți, acasă. Era o bucurie în familie ce nu se poate descrie. Mâncam afară, sub mărul mare de lângă casă, adunați toți. Mama avea lacrimi în ochi, să ne vadă iar strânși în jurul mesei.
- Când s-a produs "schimbarea"?
- La Brașov am urmat liceul "Principesa Elena" și după aceea am venit la București. Și atunci s-a petrecut ceva magic. Profesoara de limba rusă mă îndemnase să dau la filologie, la rusă, care era la mare modă atunci. Dar, ce să vezi, se hotărâse mutarea raioanelor, o nouă împărțire administrativă, și dosarele de absolvire a liceului au plecat de la Brașov la Codlea, și al meu a întârziat la înscrierea la facultate. Vezi, destinul?! Dumnezeu, în timpul ăsta, îmi croia pașii spre teatru. Îți poți imagina asta, că mi-a întârziat dosarul la rusă, ca să ajung la teatru?! Deci, la rusă nu intrasem, și nu știam ce era de făcut. Acasă nu voiam să mă întorc, că mi-era teamă că nu mă mai lasă mama să plec, dacă n-am intrat la facultate. Era foarte multă muncă acasă! Și-apoi, tatăl meu, săracul, căuta să mă mărite cu un băiat avut din deal, un băiat fain, care purta cizme bilgăre, cum le zicea pe atunci. Iar eu nu voiam să mă mărit. Aș fi dat la orice școală, numai să mai stau să învăț în București. Și-apoi, într-o zi, a venit o prietenă la mine să-mi spună că a auzit o reclamă la radio, pentru o școală cu dans, cu muzică, ceva ce-mi plăcea mie. Eu făcusem balet și dansuri populare la școala populară de artă din Brașov. Și m-a tentat. M-am interesat și am aflat. Era vorba de o școală de activiști culturali, situată la etajul cinci, în clădirea Institutului de teatru. Pe vremea aceea se punea mare bază pe directori de cămine culturale, pe instructori artistici. Era ordin de la partid să funcționeze toate bine, să fie spectacole și săli pline. Am dat examen, așadar, și cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat, am urmat un an și - tot mâna destinului - într-o zi m-a chemat la ea în birou directoarea școlii, doamna Predescu, și mi-a spus: "Domnișoara Leni, am primit o invitație să-ți dau voie să dai examen la teatru". N-am aflat nici până în ziua de azi misterul acelei invitații. A spus că-mi dă voie să dau examen la teatru, ba și mai mult, că dacă reușesc, nu mai trebuie să returnez bursa primită de la școala de activiști culturali. Era un contract pe care-l încheiasem și care prevedea că trei ani după încheierea studiilor ca bursier aveam obligația să lucrez într-o casă de cultură. Și dacă nu, trebuia să dau bursa înapoi și eu n-aș fi avut de unde. Și minunea s-a întâmplat. Deși la examen la teatru au fost foarte mulți candidați, cred că eram vreo 2000 pe 60 de locuri, eu am intrat a doua, după Irina Petrescu. Am fost colegă cu Irina, cu Ștefan Iordache, cu Șerban Cantacuzino, cu Virginia Itta Marcu, cu Sanda Țăranu, la clasa profesorului Finți.
- Există o anume trăsătură de caracter pe care ați moștenit-o în anii copilăriei petrecute la țară și care v-a folosit în viață?
- Am considerat întotdeauna că un copil crescut la țară se poate obișnui și adapta foarte repede cu viața de la oraș, pentru că poartă în suflet lumea satului din care a plecat, unde a simțit cu talpa goală pământul. La țară nu crești gândind că ți se cuvine totul. Te înveți de mic cu munca și altfel știi, apoi, să prețuiești lucrurile în viață. Și să crești cu credință în Dumnezeu, să înveți cultul familiei, respectul pentru părinți și iubirea între frați e mare lucru. Te croiești în haina omului ambițios, hotărât și neobosit. Iar familia îți dă putere.
Fedra, o performanță neegalată
- Ați jucat 45 de ani la Teatrul Național din Craiova, sub bagheta unor mari regizori, ale căror spectacole au făcut înconjurul lumii. Care sunt cele mai fierbinți amintiri pe care le aveți? O clipă anume, care să se fi depus în sufletul dvs. sub formă de lumină și bucurie.
- În perioada cât am jucat Fedra, am avut momente impresionante. Este un rol cu care am umblat șapte ani numai în străinătate. Însăși premiera a avut loc la Viena, în 8 iunie 1993, cu o lună înainte de premiera de la Craiova. A urmat o serie de turnee prin lume, de spectacole la sediu și de festivaluri în țară, care i-au adus premii și faimă. În 1999, presa consemna 100 de spectacole în străinătate. Până astăzi, Fedra a rămas o performanță neegalată. Este spectacolul românesc cu cea mai îndelungată și impresionantă carieră internațională. Ultima dată s-a jucat în 2001 și a însumat un număr-record de reprezentații, 172, pe care mi le amintesc ca și când ar fi fost ieri.
În Ungaria, de exemplu, m-am îmbolnăvit groaznic la cap. Spectacolul se juca într-o biserică dezafectată, erau minus 10 grade afară, lumea stătea cu cojoace și cu căciuli de blană, bătea un vânt năprasnic. Și eu, în rochia subțire a Fedrei, transfigurată de suferință, cu părul plâns... Am făcut țurțuri în cap, până la sfârșitul spectacolului. Pentru că eu am fost o actriță care n-a făcut rabat de la meserie. Nici când jucam în căminele culturale înghețate de pe vremea lui Ceaușescu nu schimonoseam personajul. Dacă personajul avea rochie de vară, așa stăteam, nu puneam pe mine un puloveraș.
La Marsilia, Fedra s-a jucat într-o grădină de vară și sufla vântul acela cumplit, mistralul... Mai să rupă decorurile la repetiții. Scenografa, Ștefania Cenean, care era cu noi, a schimbat repede pânzele cu panouri. În spectacol, eu jucam foarte mult pe un pat, în picioare. Și mă bătea vântul ăla... părul era în zbor, rochia era la un metru, flutura, iar gâtul mi se uscase cumplit. Condițiile puteau să mă deconcentreze, dar nu, a început să-mi placă. Se auzea marea cum se zbuciuma, valurile când se izbeau de mal stropeau și-n grădină, eu mă luptam și cu mistralul, și cu personajele, deja mă imaginam pe stâncile albe ale Greciei, pe furtună, înfruntând zeii și destinul. Adevărată tragedie antică. Și-am primit la aplauze... o senzație copleșitoare.
În Brazilia, Teatrul Opera de Arame, care a găzduit spectacolul, are o sală imensă, de 2000 de locuri. E construit numai din sticlă și metal. Și spectacolul de pe scenă se reflecta în geamurile laterale. La un moment dat, s-a pus iarăși pe o furtună, de nu pot să spun. Și deasupra, plafonul era tot din sticlă. Auzeam ploaia... Și exact în momentele dramatice ale spectacolului, trăsnea și fulgera și se lumina scena, de jurai că e bandă sonoră pusă la spectacol.
Numai la București, la Festivalul Caragiale, am fost primiți foarte rece. Beligan, care era președintele juriului, vocifera... "Ne-am săturat de purcărismele astea", iar o cronicăreasă a spus că în loc de Leni Pințea, Purcărete putea să pună o statuie, că era tot una. Am ieșit din teatru zguduită. A doua zi plecam în turneu, nici nu mai știam să-mi fac bagajele, voiam să mă întorc acasă... Noroc că sunt credincioasă și Dumnezeu m-a ajutat să-mi vindec rănile sufletești, și am fost, pe deasupra, și răsplătită. Peste tot am avut parte de public numeros și de cronici bune. Și cu cronicarii străini nu te joci. Nu ar scrie două rânduri, dacă n-ar crede în ele cu adevărat.
Am mai avut o premieră în străinătate, cu Pinocchio la Veneția, pusă în scenă de regizorul englez Robert Delamere. Jucam pisica, tot un personaj-simbol. Tot eu eram și soțul, vulpoiul, doi vagabonzi de gară, învățați să furăm și să înșelăm lumea, dar cu un haz și un pitoresc până la Dumnezeu. Eram oarbă în spectacol, și regizorul, ca să nu trișez, mi-a pus ochelari negri, prin care nu puteam vedea nimic, și mi-a adus baston pentru nevăzători de la Londra. A fost un spectacol fabulos. Premiera a avut loc la Cambridge, la Art Theater, unde a venit și autorul piesei, Robert Coover, din America, împreună cu soția sa. După premieră, el m-a invitat la barul teatrului, m-a servit cu șampanie și mi-a spus: "Doamnă, ați făcut personajul exact așa cum l-am visat eu".
Și nu pot să nu amintesc de alt spectacol superb, jucat la Studioul Mihail Jora din București: Medeea. Fusesem chemată la Societatea Română de Radiodifuziune de dirijorul Horia Andreescu în 20 aprilie 2005, în cadrul Anului "Enescu". Inițial, am refuzat, pentru că mă mutam, era camionul în fața casei și trebuia să plece și era un dezastru în toată casa. Deși știam ce înseamnă Medeea pentru o actriță, harababura din jurul meu mă bloca. Cum să mă pregătesc? Erau toate vraiște în casă, cutii pline, camionul care aștepta la scară... Am spus că nu pot să mă duc, că mă mut, asta i-am spus secretarei care m-a sunat. Și după ce am închis telefonul, m-am pus pe un plâns... Stăteam pe o ladă, în bucătăria goală, cu telefonul jos, pe ciment. Și mi-am zis: "Vai, ăștia or să creadă că sunt nebună. Se omoară actrițele pentru un rol ca Medeea și eu le spun că mă mut". Viața te surprinde uneori în situații atât de absurde, că nu mai știi pe unde să scoți cămașa. Seara m-a sunat chiar dirijorul Horia Andreescu și mi-a zis: "Doamnă, am nevoie de dumneavoastră. Numai dumneavoastră puteți să faceți rolul acesta". Mă văzuse în Fedra. După ce-am închis, sună iar telefonul, era Dina Cocea, care îmi zice: "Leni, ai înnebunit? Te cheamă Horia Andreescu la un rol ca acesta și tu refuzi?". M-a sunat apoi și directorul Teatrului de Operetă din Craiova, să-mi spună să accept colaborarea. Pe toți îi căutase Horia Andreescu ca să încerce ei să mă convingă. În cele din urmă, m-am hotărât, am lăsat baltă tot, am încuiat casa și am făcut rolul...
"Despre Purcărete trebuie să vorbești o carte întreagă"
- Vă numărați printre actorii preferați ai lui Silviu Purcărete. Un regizor celebru, dar... prea puțin cunoscut, pentru că refuză publicitatea. Povestiți-ne despre el. Cum e ca om, ca regizor? În ce constă genialitatea lui?
- Trebuie să vorbești o carte întreagă despre Purcărete, deși înainte de '90, eu nu știam cine e, nu aflasem nimic despre el. Jucasem în Greul Pământului, de Valeriu Anania, personajul Muma. Era un personaj-simbol, o femeie de 80 de ani, de forță dramatică. Mi-a plăcut, mi se potrivea și mi-a ieșit bine. Purcărete a văzut și el spectacolul și i-a plăcut enorm. M-a întrebat: "Doamnă Leni, ce roluri v-ar interesa în cariera dumneavoastră?" I-am enumerat câteva roluri pe care le visam, printre care și Fedra. Țin minte că m-a oprit la numele ăsta și m-a întrebat: "Vă place Fedra?". I-am zis, cum să nu-mi placă? Cumpărasem cartea de la Paris și mă marcase enorm. Dar cred că încă de când mă văzuse pe scenă, Purcărete mă și distribuise în mintea lui într-o tragedie antică. După vreo lună, mă sună secretara de la teatrul din Craiova și-mi spune să merg urgent acolo, că mă caută Purcărete. Am zburat ca vântul. Mi-a spus că ar vrea să mă distribuie în "Piticul din grădina de vară", a lui D. R. Popescu. Eu știam piesa și nu era nici un personaj acolo pe care aș fi putut să-l joc eu. "Lasă, că vedem noi ce-o să jucați. Probabil că o să jucați Sevastița", mi-a zis el. Și așa s-a și întâmplat. Numai că ce a ieșit din piesa aceea, așa cum a transformat-o el, era o adevărată capodoperă. A luat cu ea nu știu câte premii, eu am luat premiul întâi pentru interpretare, ce mai, a avut un succes fulminant. Și, în timpul repetițiilor pentru spectacolul ăsta, mi-a spus că următorul lui proiect este Fedra. Dar apoi a venit revoluția și Purcărete mi-a zis: "Leni, aș face acum Macbeth". Mai târziu, a pus în scenă Titus Andronicus și abia după aia am început să lucrăm la Fedra.
Purcărete e un om extraordinar, dar să știți că nici ca prieten nu e foarte vorbăreț. Ascultă, observă, analizează... La Titus Andronicus am fost asistenta lui de regie și am avut privilegiul să-l cunosc îndeaproape profesional. I-am urmărit stările, puterea de concentrare și modul în care își clădește, de la repetiție la repetiție, spectacolul. Îl simțeam cum se măcina, câteodată era atât de transfigurat, că aveai impresia că nu mai e pe pământ, că e în alte dimensiuni. Are un stil extraordinar de a lucra și toate spectacolele lui au o identitate și o personalitate extrem de puternice. Este o fericire să lucrezi cu el, dar te și muncește... Fiecare spectacol al lui e o muncă colosală. Purcărete a pus la noi, la Craiova, șapte spectacole mari, iar în cinci dintre ele am avut rolurile principale. Primul a fost "Piticul din grădina de vară" (1989), "Ubu Rex" după Alfred Jarry, "Titus Andronicus" (1992), "Phaedra", după Seneca și Euripide (1993), "Orestia" (1998, după Eschil), "A douăsprezecea noapte" (2004), "Măsură pentru măsură" (2008) și "Furtuna" (2012), după Shakespeare.
Biserica din ograda casei
- După finalul nedrept și impus al carierei teatrale, v-ați întors la Moeciu, unde fiecare dimineață începe cu priveliștea Bucegilor și a Pietrei Craiului. Ce faceți toată ziua?
- La Moeciu nu-mi ajunge timpul. Scriu o carte despre toată activitatea mea teatrală, cu bune și rele. Un an de zile am adunat materiale pentru ea. Apoi, în curtea casei am înălțat o biserică ce va deveni mânăstire. Până să vină măicuțele, mă ocupam eu de biserică, făceam curățenie după fiecare slujbă, scoteam covoarele afară, ștergeam praful... În plus, vara trebuie să tocmesc om să cosească, să adune fânul, ce mai, o adevărată viață la țară. Toți turiștii care trec pe-acolo, mai ales oltenii, mă caută și pe mine, vin să vadă biserica. Locuiesc singură, numai cu cele două măicuțe. Le iubesc foarte mult, sunt ca și fetele mele, una are 35 de ani, cealaltă 30, maica Marta și maica Elefteria. Ele se ocupă de biserică, de administrarea ei, se pricep la toate. Am scris o scrisoare către prea-sfințitul Teofan, ca să le lase să stea la mine. În curând, o să am și un preot călugăr, statutul de schit îl am deja. Biserica are hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena și o dată pe an fac sărbătoarea hramului, când vin mai mulți preoți. Am făcut scenă în curte, au venit șapte sate la hram. Și zic: "Uite, cum mi-a dat Dumnezeu scenă și în curte, lângă biserică". Am clopot adus de la Baia Mare, ușile împărătești sunt sculptate din lemn de cireș, mobilierul tot e făcut la Bacău, într-un atelier unde se face numai mobilă bisericească. Draperiile de la porțile împărătești, ca și fețele de masă din altar, le-am luat tocmai de lângă Slatina, de la o mânăstire, unde era un atelier de măicuțe care cos asemenea minunății. Eu vreau să fie aici un colț de rai. Și casa asta am să o las bisericii, cu tot pământul de jur-împrejur.
- Tăietura dintre anii de glorie și liniștea satului nu doare prea tare? Vă împăcați cu singurătatea?
- Nu mă mai apasă nici nostalgia, nici singurătatea. Am simțit asta când am stat trei ani singură cuc în casă. Chiar începuse să-mi fie frică. Poveștile astea care se aud mereu despre crime și alte orori mă cam înfiorau, eram totuși singură pe un vârf de deal, cu primii vecini destul de departe, cam la 700 de metri. Dar, până la urmă, am zis că Dumnezeu nu mă lasă.
Biserica e mândria mea. Când o vedeam cum se ridică nu era satisfacție mai mare. Și mi-am dat seama atunci ce înseamnă să ai "o meserie" pe care s-o faci pe contul tău. Să nu depinzi de directori, de colegi, de parteneri, care ba te sabotează, ba nu sunt pe aceeași lungime de undă... Or, aici, așa m-am simțit, de parcă eu construiam biserica. Fiecare lemn care venea peste altul și-o înălța era o bucurie imensă. Când îi vedeam dimineața pe muncitori cum urcă dealul, hotărâți și vânjoși, de parcă porneau la luptă... mi-era mai mare dragul.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile astea extraordinare pe care mi le-a dat: un soț minunat, medic primar chirurg, care m-a iubit enorm și era pasionat de teatru, roluri extraordinare, premii nenumărate, zece ani de turnee internaționale... Dacă voiam, și tot n-aș fi îndrăznit să visez toate astea.